Dialog cu Ştefan BORBÉLY: „Postmodernul e mai arhaic decât se doreşte el să fie…”

stefan borbely 4

Vă propun un dialog niţel mai neconvenţional, prin care să scoatem la suprafaţă „secretele” omului retractil care sunteţi. Aveţi secrete? Lucruri despre care nu v-a întrebat nimeni până acum?

„Omul retractil” la care faceţi referire derivă din „impersonalitatea” teoretizată de către T.S. Eliot, despre care se spune că nu mânca niciodată în public, pentru a nu le oferi indiscreţilor din jur gesturi intime, neobiective. Ne vorbeau despre ea Ioana şi Liviu Petrescu, ilustrând-o prin comportament personal. Acesta a fost motivul pentru care m-am supărat atunci când jurnalul Ioanei Em. Petrescu a fost făcut public: arunca o lumină indiscretă asupra omului pe care cei doi doreau să-l facă uitat atunci când creau.

La mine, retractilitatea se combină în adâncime cu timiditatea, aliajul rezultat nefiind, de fiecare dată, dintre cele mai fericite. Un ingredient subtil vine probabil şi din direcţie zodiacală, fiindcă sunt Scorpion, „semn” de care sunt mândru şi pe care îl cultiv fetişist, dar discret. În opinia unui fost, care s-a specializat în astrograme după ce şi-a reprimat voluptatea de a deveni un comparatist foarte subtil, apartenenţa mea la Zodia Scorpionului (cu ascendentul în Leu, mi-a spus grav Andrei Pleşu) înseamnă prevalenţa dinamicii autodestructive în raport cu imperativul antinomic al construcţiei.

Aici, nu mă recunosc integral, fiindcă m-am străduit toată viaţa, cât am putut, să pun cărămidă peste cărămidă, să înalţ construcţii şi să visez sisteme. Privind în urmă, nu pot să-mi reprim constatarea că această propensiune s-a lăsat în mod sistematic corodată de un histrionism dispersiv decantat în ludic. Am avut un formidabil dar de a mă învenina pe mine însumi în diferite faze ale vieţii – acesta e, probabil, cel mai cumplit „secret scorpionic” pe care îl păstrez, amăgindu-mă de multe ori că acest „venin” înseamnă, de fapt, simţ autocritic devastator şi luciditate. Oricum, pentru a încheia acolada astrologică, mirarea e că mai sunt în viaţă, fiindcă – citea respectivul coleg în complicatele sale planuri cereşti – s-ar fi cuvenit să plec mai demult, călcat de o maşină.

 

Sunteţi obsedat de această premoniţie?

Nu, dar frica mea iraţională de bază, pe care nu o pot controla, ţine de moartea aparentă. De aceea, aş dori să fiu incinerat. Mi-e groază că această rugăminte nu va fi îndeplinită.

 

V-au caracterizat continuităţile sau mai degrabă rupturile în viaţă?

M-a caracterizat o voinţă de continuitate trăită dramatic, foarte lucid, care s-a realizat însă doar parţial. Mi-a rămas, aşadar, doar disponibilitatea de a le conferi rupturilor o valoare formativă, amăgindu-mă că sunt secvenţe dintr-o serializare neîntreruptă. Am schimbat mai multe case, am desfăcut şi reasamblat mai multe biblioteci, am avut, până acum, vreo şase sau şapte birouri, sperând că aceasta, la care sunt aşezat acum, să fie ultimul. Nici până azi, cărţile mele nu sunt, toate, în acelaşi loc, o parte a bibliotecii rămânând la Făgăraş, în apartamentul părinţilor mei.

Mă obsedează, însă, o mică mărturie din jurnalul lui M. Eliade: trecuse oceanul înapoi spre Paris, era în hotel, nu dispunea de masă de lucru, a împrumutat una şubredă, care se bălăngănea, şi la două ore după instalare era adâncit în textul pe care-l începuse la Chicago. N-am fost niciodată capabil de aşa ceva: biroul meu presupune o ritualizare prealabilă, pe care dacă n-o realizez, nu pot scrie. Modelul material vine dintr-o fotografie a lui Sartre, care-l reprezintă la o masă uriaşă, tip potcoavă, supraetajată cu cărţi, fişe şi manuscrise. Nu pot lucra pe o masă burgheză, care e reordonată la sfârşitul fiecărei zile şi se şterge praful: am nevoie de o dezordine artistică, stimulativă, care să mă aştepte. Numai pe mine: deci, vreau biroul meu, exclusiv, pe care să las haosul care îmi convine. De aceea, nu pot lucra decât acasă. N-am scris niciodată un text în altă parte: nu pot.

În privinţa continuităţilor sau a rupturii, cazul cel mai ciudat a fost cu manuscrisele personale, convertite în cărţi sau proiecte încă nefinalizate integral: se pot decela, în interiorul lor, evidente linii de continuitate sau „obsesii”, însă cele mai bune lucrări – Herakles, de pildă, cartea despre complexul gnostic din prozele lui Mircea Eliade sau Civilizaţiile de sticlă – le-am scris în momente de intensitate disruptivă, lucrând până la 20 de ore pe zi. Efervescenţa e atât de intensă, încât memoria mea şterge aproape totul după ce am pus punct. Mi se întâmplă frecvent să recitesc pasaje sau chiar texte integrale ca şi cum le-aş vedea pentru prima oară.

Îmi place să mă narcotizez scriind, recunoscând totodată şi faptul că această narcoză înseamnă, pe alocuri, o substituire culpabilă a vieţii. E straniu ce mi se întâmplă: fac de ani de zile, prin texte şi cursuri, apologia nietzscheană a unei fervori existenţiale pe care, de fapt, o cunosc doar livresc, nu prin senzorializare directă. Mă distrez la nebunie savurând toate histrionismele lui Thomas Mann, râd complice atunci când se ţine de şotii, dar nostalgia mea secretă rămâne Castalia lui Hesse.

 

Vă daţi seama că dacă v-aţi pune biroul acolo, n-aţi mai beneficia de izolarea pe care o lăudaţi?

În esenţă aveţi dreptate, solitudinea nu este o valoare utopică, utopiile sunt socializante, însă amintiţi-vă de foarte simpla casă a Maestrului muzicii, unde Knecht e invitat la un moment dat, preţ de câteva solfegii. Hesse sugerează acolo un aspect de o frumuseţe tulburătoare: şi anume că, avansând în vârstă şi în spiritualizare, Maestrul muzicii a ajuns la un nivel de diafanitate atât de intens, încât ceilalţi s-au văzut nevoiţi să recunoască acest proces de transsubstanţiere prin instituirea respectuoasă a unei distanţe protective.

Cred, aşadar, că recunoaşterea dorinţei cuiva de a se izola reprezintă o parte intrinsecă a comportamentului de creaţie. Am colegi de generaţie care s-au ratat, sau n-au dat tot ce puteau da, pe motive de socializare excesivă. Sunt, fireşte, simpatici foc, mereu disponibili, iubiţi de către toată lumea, dar puterea lor creativă se estompează înainte chiar ca ei să îşi dea seama de acest lucru. În consecinţă, atunci când vin în contact cu cineva, caut să-l înţeleg prin prisma disponibilităţii sale pentru solitudine.

 

Cam conservatoare perspectiva, într-o perioadă când toată lumea e pe reţele de socializare şi îşi arată disponibilitatea butonând la nesfârşit telefonul mobil

Mă simt bine în societăţile conservatoare. Instinctiv, dar şi prin disciplină, sunt ceva ce s-ar putea numi un britanic. Îmi plac satele mirifice, pline de flori, din Cotswolds, îmi place că există regina, urmăresc cu nesaţ toate filmele în care apar mostre de mucalită rigiditate britanică. Şi asta fiindcă sub aparenta scorţoşenie care-i deprimă pe unii, întrezăresc două valori structurante, pe care le-am trăit pe viu când am fost bursier la Oxford, la Colegiul St. John’s (minunat loc!): respectul tradiţiei şi umorul. Tradiţia decantată în umor de bună calitate, dacă doriţi, asociată ideii de a investi tradiţia şi instituţiile care o deservesc cu atributul stabilizator al transcendenţei.

Eliade avea dreptate: anarhia începe atunci când ai deconstruit relaţia cu reperul, când nu mai dispui de un axis mundi exterior ţie. El există nu pentru a marca un centru, ci pentru a te defini pe tine ca fiinţă periferică, disponibilă de a se raporta la un reper care preexistă. Religio asta înseamnă: să fii legat de ceva aflat în afara propriei tale fiinţe. Acesta e, de altminteri, drumul de aur care duce de la hinduism la buddhism: în hinduism, fiecare este un axis mundi (sau poate deveni), în vreme ce buddhismul are în vedere un ax central, la care toţi ceilalţi se racordează. La New Delhi am înţeles că acesta e, în subsidiar, şi motivul pentru care India a ales în 1947 calea laică a lui Nehru, nu cea religioasă a lui Gandhi, secularizarea având rolul axului de raportare, care s-ar fi dispersat sublim, dar anarhic, dacă s-ar fi optat pentru un identitar religios.

 

Când vine vorba de călătorii, toată lumea vorbeşte de plăcere. Au fost şi lucruri care v-au exasperat în drumurile pe care le-aţi făcut?

Calculăm precis detaliile fiecărui drum pe care îl facem, concepând totul strict obiectiv, nesubiectivizat. Rezervăm prin Booking, descoperim, prin călătorii, ceva ce în România se poate descoperi mai greu, şi anume că ai şi drepturi, nu numai obligaţii. Că eşti egalul oricărui european de la masa vecină, chiar dacă se întâmplă să nutrească prejudecăţi generice în privinţa românilor, pe care-i asimilează cu căpşunarii şi cu cerşetorii.

Evităm, pe cât posibil, angajamentele colorate de ambiguitate, şi-mi pare rău să spun că cele mai multe dintre acestea se leagă de psihologia frustrată a unor emigranţi de-ai noştri. Nu e nimic mai penibil decât să asculţi tiradele antiromâneşti rostite de către românii stabiliţi dincolo, sau să citeşti – aşa cum mi s-a întâmplat în câteva rânduri – CV-uri contrafăcute bombastic, incusiv de către universitari sau scriitori români stabiliţi în alte părţi ale planetei. M-a revoltat de fiecare dată dreptul la dispreţ pe care şi-l arogă unii, pentru simplul motiv că soarta i-a ajutat, cândva, să-şi părăsească ţara de origine. O spun responsabil şi avizat: nu există nimeni mai nepatriot decât românul plecat din România. M-a blocat de fiecare dată un fenomen stupefiant: uşurinţa cu care ne dispreţuim cuibul. Polonezii pleacă şi ei, dar nu urăsc Polonia. N-o fac nici albanezii, nici cehii ş.a.m.d.

 

Mi-a spus cineva, referindu-se la Dumneavoastră, că se vede din comportament că vă analizaţi continuu. Aţi avut şi surprize în această privinţă?

M-am întrebat de multe ori cum de-a fost posibil să ajung în relaţii apropiate cu doi scriitori „imposibili”, ambii egocentrici, de care alţii se fereau: Adrian Marino şi Marin Mincu. Într-o serie tipologică similară, până nu demult m-am bucurat de afecţiunea dlui Breban, pe care am pierdut-o după ce am renunţat la rubrica lunară de la Contemporanul şi după ce i-am spus că mă ocup de postmodernism. Să n-o uităm pe Angela Marinescu, care m-a onorat cu invitaţia de a-i scrie o postfaţă… Sub aspect structural, aceste apropieri n-ar fi trebuit să se producă, însă am, se pare, o bună ştiinţă de a mă aneantiza empatic în relaţiile cu firile dificile. Fac pasul înapoi, devin instinctiv un spectator. Atât la Marino, cât şi la Mincu, trebuia să ştii să taci, intervenind doar în momente despre care puteai fi convins dinainte că n-au cum să conteze în economia de ansamblu a unui discurs unidirecţional.

            Sună ciudat, dar atât pe Marino, cât şi pe Mincu i-am iubit, suferind tăcut atunci când au plecat. Lumea mă consideră plauzibil la înmormântări; am fost chiar invitat să vorbesc la câteva. Datorez de bună seamă această tuşă funerară preocupărilor etnografice din studenţie, când făceam, sub conducerea profesorilor N. Both şi I. Şăulean, monografia populară a Ţării Oaşului. La sosirea pe teren, ni se distribuiau chestionarele şi sarcinile, băieţilor revenindu-le înmormântările şi credinţele psihopompe, la care fetele nu se prea înghesuiau. Am participat, aşadar, împreună cu colegul meu Năprădean, la zeci de ceremonii funerare, unele stranii, surprinzătoare, fiindcă reprezentau consecinţa aparent ilogică a unor blesteme împlinite matematic. Acolo am înţeles cum funcţionează pe viu mecanismul arhaic al echilibrului de sacralitate.

 

Adică?

Spre deosebire de comportamentul creştin de mai târziu, în lumea arhaică sacrul are valenţe duble, complementare: una benefică şi una malefică. Altfel spus, ceea ce e periculos şi negativ se poate datora atât unei carenţe de sacralitate, cât şi excesului de sacru, comunitatea reglând dezechilibrul prin intermediul unor ceremonii de lustraţie, foarte vii, de pildă, în faza de reagregare a ceremoniilor de iniţiere sau în tot ce ţine de relaţia cu exteriorul. Nu introduci animalul vânat în spaţiul comunitar direct, fără rituri de lustraţie, fiindcă excesul de sacralitate pe care îl reprezintă căprioara vânată îţi poate dezechilibra sacral întreaga comunitate.

            Exemplele sunt foarte multe (naşterile, gemelaritatea, lichidul menstrual feminin etc.), dar să revenim la moarte. În Oaşul pe care l-am cercetat noi, moartea era automat extemporalizată prin obligaţia rudelor apropiate de a purta, la înmomântare, aceleaşi haine în care le-a prins vestea morţii. Vedeai în preajma mortului fii cu pantaloni plini de bălegar, sau soţii şi fiice cu haine pătate de mâncare, contrastant faţă de cei sosiţi la ceremonie în veşminte fireşti, de sărbătoare. Era impresionant, fiindcă sugera ideea că moartea aparţine unui „ne-timp”, unui timp neconştientizat ca atare, de care comunitatea se izola prin aneantizare, evitând contaminarea.

            Al doilea exemplu era dat de cazul în care cineva se stingea în afara comunităţii, cum ar fi, să spunem, la spitalul orăşenesc din apropiere. Atunci, se forma un mic grup de primire, condus de către preot, care aştepta furgoneta mortuară la graniţa satului. Maşina oprea, sicriul era scos şi pus pe pământ în afara hotarului, urma o ceremonie, apoi sicriul era mutat câţiva metri mai încolo, în interiorul satului, urma o nouă ceremonie, după care era urcat din nou în furgonetă şi ajungea în familie. Slujba avea, desigur, o sintaxă ceremonială creştină, fiind oficiată de către un preot, dar în substrat aveam un rit de lustraţie şi unul de consubstanţializare, urcate spre noi din timpuri imemoriale.

 

Deformare profesională: pe nepusă masă, aţi început să ţineţi cursuri.

Ceea ce v-am spus se poate citi în Durkheim, Girard şi în alte locuri, dar poţi rămâne cu impresia că sunt doar construcţii intelectuale acolo. Adică, se duce antropologul la papuaşi şi construieşte logica pe care riturile de acolo de fapt nu o au. E altceva când vezi că ecuaţia care ţi s-a predat la curs funcţionează camuflat în ceremonii pe care tu le percepi ca fiind doar laice. Asta l-a fascinat pe Eliade: subcutanatul, sacrul care se camuflează în profan. E acolo, transmite semne, poate fi descifrat. Profanul nu e doar profan: e ceva ce are o structură sacrală ascunsă. Freud a avut, în esenţă, aceeaşi intuiţie privind comportamentul: în toate situaţiile, chiar şi-n cele mai banale, omul e o fiinţă subconştient ritualizată. E o persoană, neasemănătoare celorlalţi, individualizată, dar el e, simultan, şi impersonalitatea arhaică, atemporală care îl predetermină. Chiar şi postmodernii spun ceva similar, pre limbajul lor, fireşte, atunci când insistă pe faptul că nu autorul scrie textul, ci el este scris de către text din momentul în care îl declanşează, racordându-se în acest fel la impersonalitatea matricială de care vorbea Nietzsche. Postmodernul e mai arhaic decât se doreşte el să fie…

 

Să revenim la Adrian Marino…

Am înţeles. Ceea ce doar puţini au remarcat este că se teatraliza, era actorul propriului său spectacol, având un simţ al umorului foarte special, pe care-l camufla în tirade jupiteriene, înfricoşându-i pe cei din jur. De la Dumnealui am dobândit o intuiţie, pe care am verificat-o ulterior asistându-i şi pe alţii: că în domeniul umanist pe care îl slujim, fiecare dintre noi se structurează în funcţie de un model referenţial, pe care îl imită sau de care se disociază. Dacă vrei să înţelegi un om, caută tiparul pe care el îl întrupează. Veneraţia nu explică nimic aici: doar histrionismul indică sensul, fiindcă – vorba psihoistoricilor – trebuie să fie un model pe care să-l poţi instrumentaliza proteic, iubindu-l când simţi nevoia, dar şi dând cu el de perete, dacă situaţia o impune. Modelul subconştient al lui Marino era G. Călinescu. Al lui Cioran cred că era Sacher-Masoch.

 

Cum aţi ajuns la psihoistorie?

În 1992 am avut pivilegiul de a fi selectat pentru o bursă Fulbright, fiind arondat la Indiana University, Bloomington, sub conducerea lui Matei Călinescu. Proiectul era unul socio-politic, bachelardian, fiindcă nu se putea concura cu un proiect literar: îmi propusesem să stabilesc amprenta materială metaforică, matricială a unor sisteme politice, pornind de la cele patru elemente presocratice. Era reductiv şi romantic, dar mă pasiona, motiv pentru care am strâns sute de argumente pentru a lega nazismul de foc, ceauşismul de apă, Revoluţia Rusă de teluric şi americanismul de ascendenţă şi de aer.

Văzând cu ce mă ocup, Matei Călinescu mi-a spus, zâmbind, că există o „crazy science”, practicată de „lunatics”, psihanalişti din descendenţa freudiană, care mă poate ajuta. Mi-am făcut timp de şase luni proiectul, am lucrat sistematic pe tema mea de doctorat, dedicând integral cele trei luni rămase textelor de psihoistorie. Cam zece ore pe zi, toată perioada, într-un „cluster” nerevendicat de nimeni, la etajul 6 al bibliotecii de la Indiana, unde am fost realmente fericit, ca nicicând în întreaga mea existenţă. Îmi amintesc că la revenirea spre patrie, când am oprit să văd New York-ul, am trecut pe sub geamul lui Lloyd deMause de pe Riverside (unde stă sau stătea şi Paul Auster), dar n-am îndrăznit să-l contactez. Ulterior, devenind oaspetele său, am cunoscut un om ca pâinea caldă, de o generozitate ieşită din comun: în toată „panoplia” mea de cunoştinţe, doar Geo Şerban îl egalează.

 

Aveţi duşmani?

Cred că nu; dar am în jurul meu oameni cu care nu mă înţeleg, preponderent din raţiuni de principii, pe care le enunţ intolerant, şi de multe ori mă ia valul. Stârnesc, însă, constant aversiune, din cauza distanţei pe care o pun între mine şi ceilalţi. Mă apără: îmi protejează timpul de lucru, ceea ce a fost dintotdeauna esenţial pentru mine. Nu sunt pe Facebook sau pe alte reţele de socializare, fiindcă te absorb, devin cronofage, te fac să depinzi de ceilalţi.

Când sunt provocat, reacţionez instinctiv, apărându-mi feroce timpul şi intimitatea. E motivul pentru care m-am ferit de funcţii: nu numai că te acaparează, dar te şi alienează, distorsionându-ţi imperceptibil registrul valoric. E periculos să ajungi ca funcţia (persona, masca funcţională) să te înlocuiască. Mai periculos e să nu fi alertat de această substituţie şi să crezi naiv că distincţiile care ţi se decernează se datorează valorii tale intrinseci, nu tranzacţionismului de moment pe care îl facilitează demnitatea.

 

Recitesc promisiunile pe care le faceţi în cărţile Dumneavoastră şi constat că nu toate s-au materializat. De ce această risipă?

Mă obsedează şantierul vraişte din jurul meu, şi dacă vreau să formulez sofisticat, motivul existenţei sale îl reprezintă deja pomenita propensiune către sistemicitate. Atunci când am demarat doctoratul – de naivitatea proiectului iniţial m-a salvat Fulbright-ul de la Indiana, altminteri făceam o teză proastă, greşit structurată metodologic -, aveam în vedere două planuri complementare: unul dedicat eroicului, şi un altul antieroului. Ulterior, palierul demonstrativ al antieroului (trickster, nebun de curte, saltimbanc etc.) s-a estompat, Herakles neconţinând, în cele două ediţii de până acum, decât prolegomenele. Am cutii pline cu sute de cărţi fişate, dedicate antieroului: caut să generez un timp care să mă absolve de această amânare.

            Cu Mitologiile e la fel: proiectasem o trilogie, am scos un volum, am scris Calendarele mitologiei în proporţie de 80% (tema e din ce în ce mai fascinantă, fiindcă inventariază mult sărbătoresc popular) şi mă documentez pentru un al treilea, care se va ocupa cu Mitologiile postmoderne. Adevărul este, însă, că aproape nimeni nu mai citeşte volume constructive, sistematice. Am testat terenul, publicând în presă – inclusiv în cea cotidiană – fragmente hermeneutice incitante: de ce este Moş Crăciun roşu, de ce la carnaval defilăm în veşminte preponderent thanatofile, de ce asociem sărbătorile de Paşti cu oul roşu sau cu iepuraşul. Ecourile au fost nule, oamenii, chiar şi studenţii mei continuând să creadă în povestea de amvon potrivit căreia Fecioara Maria a dus un coş cu ouă la răstignire, ele colorându-se cu sângele Mântuitorului. Există şi o versiune extinsă, potrivit căreia în coş se ascundea un iepuraş, atât de iubit de Fecioara Maria, încât nu se putea despărţi de el nici în momentele de mare încercare sufletească.

            Aceste exemple, şi altele asemănătoare lor, m-au dus la o concluzie în care cred nestrămutat: în ultimă instanţă, eşti responsabil doar în faţa ta însuţi. Nu amâni şi nu ratezi niciodată în faţa celorlalţi, ci doar în faţa ta însuţi. Acesta e motivul pentru care e fundamental să nu te mistifici, să fii lucid până la capăt, ţinând un balanţier cu două coloane, în care de o parte sunt listate izbânzile şi în cealaltă neîmplinirile. Dacă aduni doar succesele, ai pierdut partida.

 

Să ne jucăm cu ideea că aţi avea putere, că aţi fi, cum se spune, „la butoane”. Ce aţi modifica?

Sună pompos, utopic, dar aş reinstitui credinţa normativă în ideea de superioritate şi de standard. Oamenii trebuie obişnuiţi cu ideea că superioritatea ca atare există; că egalitarismul este falimentar, trage în jos, şi că o societate funcţională este una ierarhică, construită pe oameni şi pe valori ce tind firesc înspre autodepăşire. Năclăirea a ceea ce este superior prin grotesc şi băşcălie e un joc social extrem de periculos, fiindcă înlocuieşte simţul normativ cu nivelarea.

            Cheia întregii probleme o reprezintă poziţionarea instituţiilor în raport cu omul. Exemplul clasic, pe care îl tot dau, vine de la familia regală britanică şi l-am citit în presă. Prinţul William era la Eton, şi Serviciile Secrete au ajuns la concluzia că nu-l pot monitoriza decât prin intermediul unui accesoriu la purtător, o brăţară electronică. În consecinţă, familia regală i-a adresat colegiului o scrisoare formală, cererea din ea a fost dezbătută de către consiliul şcolii, au fost voci pro şi voci contra, fiindcă brăţara contravenea codului vestimentar standardizat de la Eton, şi în final s-a luat o decizie. Aşa ceva nu se poate întâmpla decât într-o societate unde instituţia are un standard simbolic inamovibil, funcţionând ca generalul în raport cu particularul. Imaginaţi-vă un caz similar la noi, unde patronii finanţează şcoli, crezând apoi că au şi dreptul de a selecta sau de a îndepărta de la catedră anumiţi profesori.

La noi, instituţiile sunt excesiv de umanizate, prin nepotism, clientelism şi subiectivizare. Cangrena subiectivizării e cumplită, fiindcă majoritatea instituţiilor colcăie de rude, prieteni, clienţi, rudele şi clienţii acestora etc. Nu poţi lucra eficient şi nu poţi judeca limpede când persoana pe care te vezi nevoit să o admonestezi pentru neglijenţă în serviciu este cea care ţi-a adus, dimineaţa, cafeluţa la pat.

 

M-am întrebat întotdeauna, cum de v-aţi rupt de etnia căreia îi aparţineţi…

Speram să nu îmi puneţi această întrebare, fiindcă ajungem în mod inevitabil la clişee. Atunci când a vrut să scrie ceva agreabil despre mine, Adrian Marino a spus că sunt un intelectual „transetnic”, capabil să extragă din această transcendere puterea de care am nevoie. Nu văd nimic deosebit în asta, şi, oricum, nu cred că opţiunea mea pentru cultura română trebuie eroizată sau socotită a fi ieşită din comun. Nu văd de ce se tot discută acest aspect, fiindcă, sub aspect strict biografic, opţiunea pe care mulţi o dramatizează inutil s-a datorat unui accident de parcurs, unui calcul cât se poate de uman şi de pragmatic: făcusem primele patru clase în maghiară, la Făgăraş nu era liceu maghiar, şi noi am decis în familie, foarte calm şi cumpătat, fără dramatisme, că mutarea mea la secţia română începând cu clasa a cincea poate fi benefică în perspectiva examenului de admitere la Liceul „Radu Negru”, unde se intra greu.

Odată ce am ajuns acolo (într-un an în care am devenit victima punitivă predilectă a foştilor mei colegi, care m-au tot bătut pe la colţuri şi mi-au spart în vreo două rânduri capul) am făcut ceea ce mi s-a părut a fi dintotdeauna necesar, şi anume performanţă. Nu m-am mulţumit să mă ducă valul, ci m-am străduit să devin plauzibil. M-aş fi dispreţuit dacă aş fi ajuns să-mi plâng de milă, invocând cine ştie ce raţiuni inerţiale sau sentimentale. Am lucrat să devin competitiv, fără să-mi pese că asta ar fi o „problemă”, sau că se poate „interpreta”. Voleiul competiţional pe care l-am practicat în liceu mi-a oferit multe, inclusiv o etică.

Pentru mine, „transetnicitatea” lui Marino a fost, aşadar, o realitate existenţială firească, asemănătoare altor lucruri normale şi simple pe care le face omul. Privind în urmă, trebuie să admit că am avut parte de circumstanţe exterioare favorabile, nici Făgăraşul, nici facultatea de mai târziu nedându-mi de înţeles că aş fi o anomalie. Eram atât de „afon” în domeniu, încât nici avertismentele – câte vor fi fost ele – nu m-au trezit din dolce far niente. De pildă, publicasem deja câteva texte în Echinox, când m-a chemat Liviu Petrescu, pe care-l idolatrizam. Te citesc – mi-a spus –, cred că ai substanţă, aşa că, în interesul Dumitale, ar trebui să-ţi iei un pseudonim. L-am refuzat, spunându-i că le datorez un respect părinţilor mei, care mă ţin în facultate. Vei avea parte de o receptare piezişă – mi-a răspuns el. Să nu spui că nu te-am avertizat…

Şocul „receptării piezişe” aveam să-l resimt abia mai târziu, într-un mod care mă face şi acum să zâmbesc cu amărăciune. Eram universitar, publicasem deja vreo opt-zece cărţi de autor, participasem la redactarea unor lucrări de referinţă şi scriam cronică literară lunară la două reviste când m-a sunat acasă un nume de rezonanţă al literaturii române actuale. Nu ne cunoşteam, nu vorbisem niciodată; de fapt, n-am crezut că voi avea vreodată onoarea să mi se adreseze direct. Dom’le – zice –, eu am tot vrut să te sun, să te felicit pentru traducătorul cu care lucrezi. Aşa o limbă, aşa nuanţe… I-am mulţumit respectuos şi l-am asigurat că-l felicit pe loc pe traducător, fiindcă el mă însoţeşte peste tot, îl ţin mereu pe lângă mine, altminteri nu cred că m-aş putea descurca pe la cursuri şi seminarii… Am mai schimbat nişte amabilităţi de circumstanţă şi a închis.

Pun mâna-n foc că nu i s-a părut absolut nimic ciudat în toată discuţia…

 

Interviu realizat de Cristina ILIOAIE

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 154-158]

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.