Comentarii la cărţi de critică de întîmpinare

  

Al. CISTELECAN

Frivolităţile unui erudit

Dintre toţi echinoxiştii, Ştefan Borbély e cel care se plimbă pe cele mai mari suprafeţe şi prin cele mai diverse locuri. E probabil şi singurul dintre ei predispus – şi abilitat – la/în erudiţie. Cărţile lui – cu vremea destul de multe – sunt, în principiu, de două feluri: unele „solide”, de explorare cu mirajul exhaustivităţii, altele „frivole”, amestecînd comentarii literare cu eseuri de actualitate social-politică ori cu intervenţii de atitudine. După cum e firul bibliografic, par a alterna într-un ritm programat: după o carte de exegeză care tinde să istovească tema, una care strînge articole cît mai apropiate de – şi implicate în – ipostazele actualităţii. E ca şi cum Borbély s-ar relaxa, între o carte „grea” şi alta, cu specii de glose mai libere, incitat de realitatea imediată, fie literară, fie meta-literară. Cu toată această alternanţă, Borbély e unul din cronicarii literari cei mai devotaţi, consemnînd literatura la zi cu normă întreagă (de nu şi mai mult).

Xenograme (Editura Cogito, Oradea, 1997 – o editură, probabil, azi dispărută, dar harnică într-o vreme) e a doua sa carte, dar prima din seria celor „improvizate” şi care fac de contrapunct celor „construite” pe mari piloni tematici şi cu unitatea pre-asumată. Improvizaţia nu e însă nici ea fără metodă şi coerenţă iar patentul de aici – o parte literară, una social-culturală – va funcţiona şi-n cazul volumelor viitoare în care Borbély îşi strînge recolta eseistică şi critică. Xenograme-le sunt o astfel de recoltă (pe alese, fireşte, mergînd în urmă pînă prin ’87), recenziilor şi studiilor propriu-zis literare fiindu-le anexată o addenda – numită Agora – cu intervenţii diverse, dar acute şi tranşante toate. Aria de interes a lui Borbély nu prea are limite şi incitaţiile vin din toate direcţiile, oarecum induse de actualitatea sau actualităţile aflate pe prima filă a agendei culturale ori sociale. Borbély are reflexul participării la dezbateri şi la piaţa de idei, de regulă intrînd acolo cu un complex de superioritate şi punînd repede lucrurile la punct. Aşa procedează, bunăoară, în Postmodernismul – un model (cultural) oportun?, pornind de la numărul din Caiete critice (1-2/86) în care era popularizat posmodernismul (de fapt, o mulţime de postmodernisme). De cum vede numărul, Borbély se şi mobilizează numaidecît, convins că „se impune să facem de la început unele delimitări”, nefăcute de participanţii la numărul în cauză. Le ţine, aşadar, acestora, în prealabil, o scurtă prelegere (în care îşi defineşte opţiunea sa de postmodernism), după care se întreabă „ce consecinţe poate avea, pe plan cultural, implantarea acestui termen (şi al programului pe care-l defineşte) în spaţiul cultural şi ideologic românesc”. Nu prea bune – sau nu toate bune -, de vreme ce postmodernismul propune „(doar) un mod de a scrie, şi nu un mod de a fi”. Nu e neapărat important dacă Borbély are sau nu dreptate în privinţa postmodernismului de la noi, dar e evident că el personal – prin imperativul implicit al solidarităţii dintre scris şi trăit – e un modern (de nu cumva chiar cu nostalgii romantice de coeziune între cele două). În orice caz, o nostalgie maioresciană se vede căci Borbély ar vrea şi el ca „forma” să fie produsă – şi devansată – de „fond”; să fie, aşadar, un efect, nu o cauză. (Fireşte, se poate şi aşa şi aşa, după cum, pe la apusul disputei, a demonstrat Lovinescu).

În dezbaterile „la zi” Borbély intră însă nu doar pentru a-şi educa partenerii şi a le oferi bibliografie suplimentară, ci şi dintr-un exces de sensibilitate. Borbély e uşor iritabil şi răspunde prompt, răspicat şi amplu, oricărei observaţii, fie ea şi una făcută în trecere ori destul de benignă – ba fie ea şi una încă nefăcută. Mereu se aşteaptă să fie agresat, aşa că stă tot timpul în gardă, pregătit să întîmpine „anatema unora dintre colegi” ori să riposteze la eventuala punere a sa la „stîlpul infamiei”. Îi şi place un asemenea martiriu de idee – şi se eroizează în consecinţă: „mă consolez cu gîndul că îmi ridic singur eşafodul”. Eşafodul e însă adesea unul de carton, cum e cel pe care şi-l ridică în disputa cu „bunul meu prieten” Ion Bogdan Lefter (în Pro ’90), dispută dusă pe seama existenţei ori inexistenţei „generaţiei ’90”. Borbély crede în existenţa acesteia şi-n schimbarea de paradigmă (ori de ceva mai puţin, dar semnificativ) pe care o va aduce prin „asumarea existenţialului”, prin „religios” şi prin „noul universalism”. Vremea a ţinut însă în acest caz cu Bogdan Lefter şi a scos din cauză atît argumentele lui Borbély, cît şi numele invocate în sprijinul lor (devenite nume modeste). Poate nici Borbély nu mai crede în existenţa acestei generaţii – opiniile lui de aici trebuie luate ca opinii de etapă, nu ca opinii definitive.

Că Borbély e susceptibil şi sensibil nu e chiar de mirare, ba e poate chiar fapt întemeiat şi îndreptăţit, cel puţin avînd în vedere condiţia dilematică – şi chiar dramatică – a propriului sentiment de identitate (de nu chiar a identităţii ca atare); e un sentiment de exclus, după cum îi spune el lui Ovidiu Pecican în interviul reportat aici: „acum am ajuns în ciudata situaţie de a sta pe jos între două scaune, repudiat de ambele părţi: cu tandreţe îngîndurată de una dintre ele, cu ură şi agresivitate de cealaltă”. În locul beneficiilor pe care i le-ar fi putut aduce condiţia sa – culturală, dar poate nu numai – duală, Borbély se alege, de fapt, doar cu belele. Nemeritate toate, asta e sigur.

Deşi au trecut anii peste ele, analizele şi interpretările din plan social-politic ale lui Borbély nu şi-au pierdut deloc nici frapanţa, nici percutanţa, nici relevanţa. Abilitat în psiho-istorie (pentru care militează), investigaţiile sale din Homo brucans şi Cîrmaciul, corabia de aur şi mitologia apei rămîn încă repere interpretative ferme, performanţe de subtilitate, adecvare şi decriptare – psihologică şi simbolică deopotrivă. Sunt două eseuri de acută actualitate – măcar pentru cei care mai au memoria timpurilor de atunci.

Partea literară – mult mai întinsă – cuprinde lecturi de autori foarte diferiţi în talie şi în genuri: memorialistică, critică/istorie/teorie literară, poezie şi chiar şi doi prozatori. E un mozaic de mici specii critice – cronici literare, recenzii, recenzioare, intervenţii în dezbateri – încheiat cu o micro-monografie dedicată lui Christian W. Schenk. Piese, aşadar, disparate, dar toate cu amprentă vizibilă. Într-un cuvînt, tocmai felul de carte care nu-l prea convinge pe Borbély, om cu religia tomului, à la Marino (Marino e un fel de model, bună parte din militanţa lui pentru „armătura” culturală temeinică e de regăsit şi între nostalgiile lui Borbély): „Continui – zice el – să cred că nu mozaicul inteligent confirmă un critic, ci capacitatea de a gîndi o construcţie unitară de cel puţin 250 de pagini.” Rămînă vorba între noi, îl pot confirma amîndouă, ba poate mozaicul cu atît mai bine, nefiind el aşa spornic, aşezat şi mono-solicitant precum tomul (în 250 de pagini ar intra, să zicem, cam 50 de cronici literare la care-i nevoie de multă adaptabilitate; cine scrie 50 de cronici bune, sigur e critic; cu un tom, poţi fi, însă, doctor, dar nu neapărat şi critic.) Asta, fireşte, dacă lucrurile, în nici unul dintre cazuri, nu-s făcute de mîntuială.

Autorii selectaţi sunt din prima linie, dar grosul comentariilor face un parti pris armatei clujene şi echinoxiste: profesori, colegi, studenţi (de-ai lui Borbély). În general, Borbély e pornit să limpezească şi să clasifice lucrurile, cel mai frecvent în „două” categorii, mai ales acolo unde pare să fie destul haos. Cum ar fi, de-o pildă, în memorialele de închisoare, pe care – tranşant – le împarte în două clase: una „existenţială” (sau „tipul Goma”) şi alta „de tip creştin” (sau „tipul Steinhardt”). Eu unul n-aş prea pricepe de ce tipul „creştin” nu e şi el „existenţial”, dar clasificarea e netă şi eficientă.

Fervent exeget al literaturii, Borbély încurajează, totuşi, orice iniţiativă care ar duce dincolo de ea (la bază trebuie să fie un concept de critică lărgit cu alte domenii, o critică ceva mai trans-estetică). Face asta chiar şi cu Nicolae Manolescu, la care-i apreciază în primul rînd (comentînd primul volum din Istoria critică…¸ cel apărut în 1990) tendinţa de a viza „întotdeauna epoca”, întrucît „în istoriografia literară românească” „s-a înaintat” „cu o prea accentuată importanţă acordată capodoperei” (s. aut.). Pînă la urmă, însă, confirmînd previziunea lui Borbély – conform căreia istoria… din ’90 „reprezintă certitudinea/…/ unei opere integrale monumentale” – Manolescu i-a infirmat tocmai supoziţia, căci a sfîrşit prin a miza, totuşi, pe capodoperă (sau, unde nu era cazul, pe operă), făcînd doar tablouri de epocă necesare ca trecere. Partea cea mai convenabilă structurii – polemice şi didactice – a lui Borbély e cea în care se poate implica într-o dezbatere de idei. Aici, pentru că le are pe ale lui, discerne deopotrivă cu spirit de fineţe şi de geometrie, mereu în verva argumentelor. Şi în graţiile bibliografiei, de pe soclul căreia amendează orice tentativă suspectă; cum face, bunăoară, în cazul lui Patapievici, nu altceva, în viziunea lui Borbély, decît „o bună cameră de rezonanţă pentru idei puse în circulaţie de către alţii”. Severe, de regulă, în domeniul ideilor şi conceptelor, sancţiunile lui Borbély devin mai umane în domeniul literar propriu-zis. Dar pe mîna lui se poate merge întotdeauna cu încredere, atît în analize, cît şi în judecăţi.

 ***

 

Ioan ŞERBU

Relecturi esenţiale

Despre Ştefan Borbély, echinoxist ca formare, e dificil să adaugi nuanţe suplimentare în ceea ce priveşte competenţele şi profesionalismul. Traducător, teoretician, istoric şi critic literar, multiplu bursier Fulbright, eseist – este tipul de profesor-mentor care poate salva timp preţios pentru generaţii întregi de studenţi direcţionându-le căutările, lecturile, de multe ori corectându-le derapajele, cultivându-le, deci, acolo unde înainte nu era decât o nebuloasă, necesitatea performanţei în domeniul pretenţios al literaturii. Dintre nenumăratele, sunt sigur, aprecieri din rândul celor ce şi-au polisat coatele pe băncile facultăţii, reţin doar mărturia unuia, azi deputat, care-şi aminteşte de numitul cadru ca de „unul dintre cei mai captivanţi profesori pe care i-am audiat în universitate la Cluj”, aflat „în vârful ierarhiei de erudiţi pe care i-am cunoscut la nivel local”.

Articolele pe care Ştefan Borbély le-a „răspândit” prin majoritatea revistelor de literatură şi cultură din România l-au făcut cunoscut şi dincolo de dealurile literelor clujene ori de spaţiile mai rarefiate ale cercetării de specialitate. Apoi strângerea respectivelor texte în volume unitare a reprezentat un pas firesc pentru cineva care, prin fiecare cronică, prin fiecare eseu sau studiu trimis diverselor hebdomadare, a consemnat apariţia unor cărţi cu o acribie şi o documentare demne de rezumatele unor teze de doctorat. S-au născut astfel Xenograme (1997) Cercul de graţie (2003), O carte pe săptămână (2007), Existenţa diafană (2011).

 De la publicarea colecţiei de cronici-eseuri adunate sub titlul Cercul de graţie au trecut deci 14 ani. De ce merită cartea readusă în atenţie, rediscutată? În primul rând pentru a înţelege peisajul literar (şi nu numai) de la finele deceniului nouă şi de la începutul anilor 2000, chiar dacă, fireşte, nu aveau cum să fie semnalate toate apariţiile importante (ba chiar se poate înregistra o uşoară aplecare spre zona clujeană, şaisprezece din cele treizeci şi nouă de eseuri referindu-se foşti/actuali echinoxişti sau profesori clujeni). În orice caz, fie că e vorba de recuperarea unor titluri, fie că, în câteva situaţii, în atenţie se află debuturi, Ştefan Borbély nu vorbeşte decât de autori de mâna întâi, de la cercetători excentrici, dar cu har (Andrei Oişteanu), de la profesori star (Vladimir Tismăneanu, Monica Spiridon, Sorin Antohi) până la critici, eseişti, poeţi de prim rang (cuprinsul fiind mult prea ofertant pentru a pune şi în acest caz o enumerare).

Trebuie remarcată şi tematica a trei articole grupate la finalul cărţii, pe cât de interesantă, pe atât de tristă pentru cei ce au parcurs-o ca realitate, nu ca subiect de cercetare. E vorba de perspective asupra comunismului românesc din perioada pragmaticei stalinizări duse la capăt de Ana Pauker şi Dej, subîntinse prin analizarea cărţilor despre Anton Golopenţia (declaraţiile acestuia din anchete, preluate din arhiva CNSAS şi publicate de Sanda Golopenţia), despre Ion Gheorghe Maurer (interviuri luate de Lavinia Betea) şi despre Ana Pauker (două cărţi de viziune opusă, ale lui Robert Levy şi Marius Mircu, ambele bine intrate în intimitatea de birou dar şi în cea casnică a evreicei cu mână de fier). Serviciul de popularizare pe care Ştefan Borbély îl face cărţilor nu este, deci, unul gratuit ci, prin atenţia cu care alege titlurile despre care scrie, unul exercitat din acelaşi rol de mentor, preocupat, se vede, de ceea ce contează cu adevărat în peisajul literar, pe de o parte, dar şi de ceea ce modelează conştiinţa cititorului, pe de alta.

Până la conţinutul tare al cronicilor, Borbély face volute largi în biografia autorului, în portretistică. Puţine sunt situaţiile în care nu sunt redate, pe mai mult de o pagină, studiile autorului, grupul de prieteni, bârfele tandre, activităţile pe ani şi chiar – acolo unde tuşele au nevoie de o coloratură locală, de o individuaţie clară – situaţia financiară sau biografia părinţilor. Abordarea holistică, echilibrată cumva între detaliul exhaustiv şi conţinutul relevant, între receptările anterioare ale cărţii recenzate şi propriile concluzii – acest tip de abordare a unei cărţi oferă şi acoperă mai mult decât tematica ei efectivă. Precum în tehnica regizorală a lui Leone, Ştefan Borbély lasă pasaje lungi să curgă pentru explicarea conjuncturii literare, apoi se apropie şi reţine gesturi dintre cele mai delicate ale scriitorului. Pe un spaţiu relativ restrâns densitatea e ridicată întrucât eseistul propune şi context, şi close reading, şi micro-monografie. Aşa se întâmplă în cazul lui Traian Ştef, al lui Gheorghe Izbăşescu, al Ioanei Em. Petrescu – de altfel, minoritare sunt textele care nu beneficiază de un asemenea alai documentar. Uneori apropierea, colegialitatea şi simpatia faţă de un anumit autor distorsionează tonul obiectiv şi atinge registre dramatice, dar situaţiile sunt puţine (cel mai evident fiind articolul despre Marta Petreu unde, fără a avea intenţia de a contesta măcar cu un milimetru atributul excelenţei pe care Borbély i l-a pus autoarei încă din titlu, înregistrez totuşi expresiile de factură romantică de la final: „…mi-aş dori să trăiesc o viaţă prin preajma Martei Petreu, pentru a ne certa la infinit pe marginea lucrurilor pe care le vedem altfel…”).

Venind vorba de tonul lui Ştefan Borbély, de scriitură: e înaltă, elegantă şi totuşi colocvială. Vrăjeşte. De câte ori profesorul formulează concluzii, de atâtea ori justificările sau dovezile pe care se bazează sunt impecabile, documentate, clare. Prin urmare, oricărei judecăţi de valoare îi urmează (sau îi precede) o demonstraţie cu referinţe exacte, subînţelesurile nedepăşind niciodată nivelul de intenţionalitate. Pe coperta a patra, Irina Petraş conchide că bisturiul lui Ştefan Borbély e în stare „să decupeze, să amănunţească, să dezvăluie taine fără a provoca sângerări.” Şi, în cele mai multe cazuri, e adevărat: când punctează nu lipsurile unor cărţi, cât mai degrabă ce ar fi avut ele de câştigat dacă autorul n-ar fi omis, intenţionat sau nu, anumite accente ori lecturi. Se întâmplă în analizarea cărţilor lui I.B. Lefter, al Postmodernismului românesc cărtărescian, al volumului Despre calitatea umană scris de Traian Ştef. Dar când Borbély devine coroziv, nu e deloc comod să te afli la capătul sus-numitului bisturiu. I se întâmplă lui Marius Mircu (faţă de care se manifestă, totuşi, un ton condescendent), i se întâmplă, fără menajamente, lui Tudor Dumitru Savu (pg.108), „…epigon minor într-o lume crepusculară de maeştri, care n-are ce căuta într-un volum atât de frumos, ci trebuie pus acolo unde îi este locul: într-o notă de subsol la opera lui D.R. Popescu”. Sau, analizând ediţia anastatică a Notelor asupra simbolismului acvatic de Mircea Eliade, Ştefan Borbély coboară direct asupra problemei studiului introductiv, altfel decât operând deschiderea prin ocolişuri ornamentale sau tangente biografice, meseriaş al metodologiei cronicăreşti şi magician al stilului, la fel ca şi Lucian Raicu. Şi aici, după ce trece prin toate ediţiile şi traducerile studiului eliadesc, după ce atacă şi admiră (da-da, se poate!) conţinut şi copertă şi după ce dovedeşte indubitabil carenţele cărţii, cronicarul conchide implacabil şi decisiv asupra volumului ca fiind superb, elegant, dar nu mai mult decât o curiozitate bibliofilă de raft secund. Or da, admit instanţa propusă de Irina Patraş: acestea nu sunt sângerări. Ele sunt de-a dreptul – printr-o tensiune ce învăluie cald, aromitor şi invizibil cartea, prin tehnici ce trimit la eleganţa meduzelor ce îşi aşteaptă prada – acestea sunt deci de-a dreptul electrocutări. Căci cine, după un asemenea text borbélyian, va întinde mâna după cartea din raft, uitând că priveşte un volum pe cât de frumos, pe atât de inutil? Ce autor, după asemenea cronică, va mai ieşi din casă, ori ce poftă polemică să aibă, ca s-o facă?

Dar texte precum acelea de mai sus sunt propuse doar ca o necesară punere la punct, ca o necesară clarificare preventivă în jurul numelor mari unde, ademenit de copertă, cititorul neinformat ia de bun ce se află dedesubt. Pe de altă parte, nu aciditatea trebuie învăţată de la Ştefan Borbély, nu de asta a fost redeschisă discuţia despre Cercul de graţie, după 14 ani de la publicare. Motivul e mult mai simplu, e aproape un îndemn: păstrează erudiţia aproape, pentru relectură. Sau era invers?

 ***

 

Cristina TIMAR

Revanşa magiştrilor

Cunoscut îndeobşte ca un reputat profesor de literatură comparată, Ştefan Borbély este şi un activ critic de întâmpinare, iar această evaziune hedonistă şi necesitate lăuntrică a schimbării de ritm, de la eseurile de amplă respiraţie culturală la concizia recenziei s-a materializat până acum în câteva volume, cel vizat de comentariul de faţă, O carte pe săptămână*, cuprinzând cronicile publicate în intervalul 2003-2007. Volumele fac parte dintr-un proiect personal de receptare, practicată de criticul clujean ca dialog erudit cu o parte din minţile strălucite ale culturii româneşti actuale.

Ştefan Borbély e un fan adevărat, el urmăreşte atent evoluţia celor pe care îi admiră, reacţionând prompt şi la momentele de cotitură biografică, prin texte evocatoare, precum cel despre moartea regretatului Gheorghe Crăciun, sau care îmbină evocarea şi comentariul critic, ca în cazul lui Matei Călinescu sau Adrian Marino. Când rămâne în spaţiul strict al cronicii, comentează subtil, comprehensiv şi extrem de profesionist, de pe picior de egalitate, căci, cu toată modestia clamată în cuvântul către cititori, vastele sale competenţe culturale nu sunt cu nimic inferioare scriitorilor comentaţi. Iar fiindcă ceea ce îi atrage cel mai mult atenţia e competenţa culturală superioară, dublată de o calitate umană pe măsură, pe lista celor 42 de preferinţe ale sale se numără atât scriitori demult consacraţi, ajunşi, unii, la vârsta senectuţii sau trecuţi recent dincolo, precum Livius Ciocârlie, Ion Ianoşi, Paul Cornea, Matei Călinescu, Adrian Marino, cât şi congeneri, precum Dan C. Mihăilescu, Andrei Oişteanu, Andrei Pleşu, Marta Petreu, Irina Petraş, Gheorghe Perian, Petru Poantă, Gheorghe Crăciun, sau scriitori şi universitari mai tineri, dintre care se remarcă Florina Ilis, Caius Dobrescu, Cătălin Avramescu şi Ion Manolescu. Structural vorbind, deşi singurul criteriu organizatoric pare a fi gruparea textelor dedicate aceluiaşi scriitor, dar nu mai mult de două, trei texte, de acest privilegiu bucurându-se Livius Ciocârlie, Matei Călinescu, Gheorghe Crăciun, Florina Ilis, Irina Petraş, Ion Ianoşi şi Norman Manea, la o lectură mai atentă volumul are o structură concentrică, lectura cea mai pertinentă părând a fi dinspre miezul său, deci de la textul cu numărul 23, Echinox – 35, spre margini, text ce-şi dispută evocarea şi comentariul critic dedicat cărţii lui Petru Poantă, Efectul Echinox sau despre echilibru (2003).

Format în climatul fecund al revistei Echinox, ca atâţia critici transilvăneni de primă mână, director al revistei în primul deceniu postrevoluţionar alături de Corin Braga, evenimentul, trei decenii şi jumătate de la apariţia fenomenului Echinox, îi stârneşte nostalgii şi emoţii, reactivându-i fascinaţia pentru anii de ucenicie. Astfel, nucleul tare al unei cărţi ce se vrea în aparenţă obiectivă şi a cărei deviză este onestitatea, responsabilitatea critică şi asumarea unui anumit grad de smerenie a criticului de întâmpinare în raport cu scriitorul comentat, devine unul cu puternică miză indirect autobiografică, iar aceasta reverberează, după principiul pietrei aruncate pe suprafaţa unui lac, în toate textele, mai mult sau mai puţin disimulat, căci, până la urmă, orice lectură autentică e şi lectură de sine. Iată un fragment revelator pentru relaţia pe care Echinoxul a avut-o cu lunediştii, o analiză pertinentă a tipului de om de cultură şi de construcţie culturală practicată de echinoxişti, căreia Ştefan Borbély i-a rămas fidel de-a lungul întregii sale cariere: Echinoxul a întreţinut de-a lungul întregii sale evoluţii, un climat de prospeţime umană aflată în imediata vecinătate a autenticităţii; consecinţa e că revista şi redactorii ei, unii ajunşi deja la vârsta consacrării, au pierdut multe dintre bătăliile de cotaţie literară purtate cu colegii lor bucureşteni, infinit mai atenţi la bursa valorilor şi la jocurile strategice de culise, Echinoxul a pierdut şi bătălia postmodernismului autohton, într-un chip straniu, fiindcă nici nu a purtat-o, mulţi poeţi echinoxişti fiind socotiţi şi azi, cu condescendenţă, un soi de neoromantici crepusculari, barochizanţi şi livreşti, însă a reuşit să impună un masiv grup de oameni de construcţie, patetici, sublimi şi întrucâtva „retardaţi” în raport cu colegii lor deconstructivişti şi ironici de peste munţi, ceea ce a făcut ca în aria de iradianţă spirituală a revistei să se articuleze câteva dintre opţiunile sintetice definitorii ale literaturii noastre postrevoluţionare (Dicţionarul scriitorilor români, Dicţionarul analitic al Operelor Literare Româneşti, p.154-155). E un portret de grup şi în egală măsură un autoportret, căci autenticitatea, solidaritatea generaţională, entuziasmul creator, ingenuitatea vizavi de strategiile de autopromovare pe piaţa literară, având drept consecinţă o mai slabă vizibilitate pe versantul bucureştean al optzecismului, care însă nu e generatoare de complexe, postmodernismul nebelicos, mai degrabă interiorizat şi personalizat al optzeciştilor echinoxişti, temeinicia actului cultural sunt şi direcţiile propriei evoluţii intelectuale. În funcţie de aceste criterii îşi va selecta şi operele, optând nu pentru recenzarea cărţilor vip-urilor literare ale momentului – Cărtărescu, de pildă, lipseşte cu desăvârşire, în schimb clujeanca Florina Ilis beneficiază de trei comentarii -, ci pentru autori marginali în raport cu centrul, a căror discreţie existenţială e întrecută doar de pasiunea studiului şi excelenţa culturală. Cu siguranţă, avem de-a face cu o revanşă pe care nonconformistul Ştefan Borbély şi-o/le-o oferă autorilor pe nedrept menţinuţi la periferie de către establishment-ul cultural oficial. Sigur că echinoxiştii mai vechi sau mai noi, mulţi asimilaţi mediului universitar clujean, reprezintă cercul cel mai apropiat şi sunt întrucâtva privilegiaţi în cadrul acestui proces de vizibilizare, dar nu e vorba de un parti-pris frivol, ci de acelaşi imperativ al solidarităţii generaţionale. Cel mai reprezentativ recuperat din această categorie este istoricul literar Gheorghe Perian şi excelentul volum dedicat tradiţiei minore a poeziei româneşti din sec. al XVIII-lea, A doua tradiţie, facil expediat în anonimat şi suscitând mult mai puţine dezbateri decât ar fi meritat un atare eveniment editorial. Textul e şi o mostră a tipului special de cronică literară practicat de Ştefan Borbély. După un intro portretistic savuros, ce accentuează vocaţia constructivă a acestui „savant cumpătat” (p.201), urmează o reevaluare a locului lui Perian în peisajul criticii noastre, pornind de la volumul său cel mai cunoscut, Scriitori români postmoderni, ce deconstruieşte clişeul supralicitării termenului de postmodern în detrimentul explicitării poeticilor postmoderniste prin „participaţia stilistică implicită pe care Perian o anunţă în fiecare dintre cărţile sale.” (p.204), pentru a conchide în modul cel mai plastic şi lipsit de echivoc: „Omul e contemporan cu timpul său – dar joacă hora după propriile măsuri” (p.204). Astfel, pare să spună în subsidiar Borbély, nemaiavând de purtat vreo bătălie de legitimitate, căci postmodernismul său e asimilat, „drapat în exerciţiul vast al regândirii evoluţiei filoanelor culturale” (p.204), Perian poate aduce contribuţii notabile în plan metodologic, şi tocmai aceste „pariuri metodologice” stârnesc vigilenţa maximă a comentatorului şi verva sa polemică şi erudită, căci oricât de admirabil e volumul, Borbély nu evită să formuleze câteva „mici obiecţii”, urmate, pe final, de o recomandare, în fapt reflexul aceleiaşi obsesii sintetice, de extracţie echinoxistă: „rotunjimea sistemului va fi însă deplină doar în momentul în care autorul va scrie şi volumele despre secolul XIX şi XX” (p.206). Indirect, cronica prilejuită de A doua tradiţie e şi un mic manifest literar, care va deveni explicit în alte câteva cronici ce semnalează apariţii editoriale capabile să producă mutaţii în ţarcul nostru cultural. Campania de promovare a cărţilor de nivel internaţional ca amplitudine a ideilor, sincronizate cu tendinţele marilor medii universitare ale lumii e şi o datorie de onoare asumată cu maximă încântare, iar cele câteva titluri demne de luat în seamă constituie pentru Borbély garanţia putinţei culturii noastre de a-şi depăşi „cercul strâmt”, i.e. provincialismul, impostura, foiletonismul şi impresionismul deseori denunţate pe parcursul volumului, şi a deveni un actant real pe piaţa ideilor. E semnul clar al aderenţei depline la o ideologie literară pentru care criteriul strict estetic de evaluare nu mai e nici pe departe sacrosanct, critica literară trebuind să-şi extindă fără teamă teritoriile spre antropologie, istoria mentalităţilor, sociologie şi noile universuri virtuale pentru a fi relevantă. Estetismul nu e doar anacronic, ci profund insuficient în contextul actual. În buna tradiţie lovinesciană, lui Borbély nimic nu-i este mai antipatic decât autosuficienţa şi nimic mai sufocant pentru o cultură decât cecitatea faţă mutaţiile metodologice occidentale de dragul apărării micilor orgolii locale. Cei ce sparg rândurile, devin adevăraţi fraţi de cruce, salutaţi cu speranţa însetatului care a primit un pahar de apă rece salvatoare. Videologia lui Ion Manolescu, deşi amendată pentru lexicul hiperspecializat, Filosoful crud. O istorie a canibalismului, a lui Cătălin Avramescu, se înscriu în topul preferinţelor prin deschiderile metodologice şi calitatea superioară a sintezei. Entuziasmul lui Ştefan Borbély devine de-a dreptul elogios în cazul celor doi, iată doar două mostre de nedisimulată generozitate receptivă: „Videologia reprezintă cel mai dur tratat de postmodernism imaginar pe care l-a suportat până acum cultura română” (p.241), „Filosoful crud e cartea unui intelectual de mare clasă: cel mai bun reflex metodologic foucaultian pe care l-a cunoscut, până acum, cultura română (…)” (p.249). Nu e de mirare că recenzarea apariţiilor beletristice trece pe plan secund, dacă nu chiar terţ, după studiile docte şi eventual volumele memorialistice. Doar Pupa russa e luată în seamă dintre romanele postdecembriste ale optzeciştilor, dar talentul exegetic al lui Borbély se desfăşoară mai aplicat asupra romanelor Florinei Ilis, care răspund în plan beletristic orizontului de aşteptare la care răspundeau îl plan teoretic volumele magiştrilor înainte pomeniţi, căci clujeanca, practicanta unui postmodernism aglutinant, reuşeşte să integreze convingător universul virtual şi hipertehnologizat în scenariile sale epice şi chiar să-i dea un sens sacrificial.

Volumul nu se putea încheia fără contrapunctul său, corelativul negativ, aflat la antipodul tuturor convingerilor lui Ştefan Borbély, cronica prin care execută marţial un moment ruşinos al criticii literare postdecembriste. Istoria literaturii române contemporane, 1941 – 2000 semnată de Alex Ştefănescu, demascată fără menajamente pentru disproporţia dintre ceea ce se pretinde şi ceea ce reuşeşte să fie – un mănunchi de „cronichete expandate” -, stârneşte revolta intelectuală şi sarcasmul criticului clujean la cote maxime. Piatra tombală a istoriei literare româneşti reprezintă modul tranşant în care Borbély se disociază definitiv de critica foiletonistică şi de toţi sacerdoţii ei, unii notorii, eliberând certificatul de deces al unui tip de istoric literar şi cronicar atât de revolut încât nu realizează ridicolul întreprinderii sale şi inactualitatea metodologică în care se scaldă cu nonşalanţă. Exponentul prin excelenţă al criticii foiletonistice, a cărei degradare atinge la el ultimele consecinţe, tomul lui Alex Ştefănescu e „sinteza unui frustrat belicos, monoman şi monolitic, complet lipsit de simţul ridicolului sau de autocenzură, a cărui voluptate de a administra lovituri pe sub centură este de-a dreptul paranoică.” (p.262). Ştefan Borbély, un avangardist constructiv printre intelectualii autohtoni, rămâne fidel proiectului său existenţial, iar Addenda, care altfel ar părea excedentară în raport cu restul volumului, vine să umple acest gol cultural, propunând o istorie politică a literaturii române, realizată obligatoriu interdisciplinar. La zece ani de la demararea sa, proiectul, atât de necesar culturii române, care a beneficiat de câteva întâlniri preliminare la Colegiul Noua Europă, pare încă himeric, dar cunoscând ataşamentul său pentru sinteze, vocaţia construcţiei culturale temeinice, tenacitatea şi forţa de a mobiliza adevăraţi magiştri în jurul unei idei, continuă să fie extrem de plauzibil.

______

*Ştefan Borbély, O carte pe săptămână, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2007, p.296

***

 

Iuliana RĂDUCAN

Modelul critic al existenţei diafane

Volumul Existenţa diafană reprezintă o culegere de cronici apărute anterior în revistele Apostrof şi Contemporanul între 2007-2010, ale criticului şi universitarului Ştefan Borbély. Publicat la editura Ideea europeană în anul 2011, volumul de faţă vine în continuarea celorlalte două cărţi ale actualităţii literare româneşti – Cercul de graţie (Ed. Paralela 45, 2003) şi O carte pe săptămână (Ed. Ideea Europeană, 2007). Titlul cărţii ilustrează programul criticului, idee pe care acesta o subliniază încă de la început: „Existenţa diafană, reprezintă, deopotrivă, un program personal şi o finalitate, ca de altfel şi un exorcism: de a ajunge, prin intermediul scrisului foiletonistic, continuu, deasupra mizeriei pe care o trăim, dincolo de prezentul promiscuu pe care trebuie să îl înfrângă majoritatea cărţilor pe care le citim.” (p. 5) Conceptul de existenţă diafană şi teoretizarea acestuia în prezenta carte, i-au fost facilitate, după cum însuşi autorul mărturiseşte în prefaţă, şi de programele celor două reviste care i-au acordat criticului, de-a lungul timpului, libertatea de a-şi alege cărţile pe marginea cărora a publicat diverse articole şi de a scrie în spiritul pe care îl crede de cuviinţă, chiar dacă acesta poate să nu corespundă cu politica revistelor. În afara cărţilor alese pentru cronici, Borbély a citit alte zeci de volume, fapt care îi permite să creeze o panoramă – cu toate că termenul este destul de larg – a literaturii române din ultimii ani, care se află într-o „fază de oboseală resemnată, antivitalistă, consonantă cu letargia socială şi politică din jur”, motiv pentru care o şi consideră, în Existenţa diafană, „o formă indirectă de melancolie participativă.” (p.6)

Dintre scriitorii pe care Borbély îi recenzează lună de lună fac parte atât critici literari, cât şi scriitori deja consacraţi, de la Paul Cornea, la Marin Mincu, Adrian Marino şi Matei Călinescu, sau de la Mircea Cărtărescu la Radu Mareş, Caius Dobrescu, Aura Christi şi Irina Petraş, dar şi scriitori aflaţi la debut – Florina Codreanu, Ioana Macrea-Toma, Constantina Raveca Buleu şi mulţi alţii. Criticul clujean consideră literatura română recentă ca fiind plină de nervozitate, „revanşardă, retroactivizantă, aflată în luptă nu cu prezentul, ci cu trecutul. Pentru mulţi critici literari tineri, scriitorii consacraţi (…) sunt mai degrabă epifanii ale trecutului decât parteneri de dialog plauzibili într-o competiţie a actualităţii.” (p. 6) Dacă aceasta era situaţia acum şase ani, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici pe parcurs, situaţia şi divergenţele dintre grupurile literare chiar amplificându-se pe fondul discuţiilor de ordin instituţional din ultimii ani. Trecând cu vederea acest aspect, contradicţiile dintre scriitorii tineri şi cei consacraţi nu sunt un caz singular, iar îndelungata istorie a literaturii române sau chiar universale ne poate confirma oricând acest lucru.

Cartea se deschide cu „revizitarea” unei opere clasice – Originile romantismului românesc de Paul Cornea. Cu ocazia reeditării din 2008, Borbély demonstrează, în stilul său complex, că studiul lui Cornea este la fel de „viu” şi acum ca şi atunci când a fost publicat. Volumul lui Cornea conţine o analiza dezvoltată pe mai multe planuri – sociologic, literar şi politic – a unui sistem cultural care era în tranziţie (1780-1840). Deşi aflat în faţa unui studiu ce s-a bucurat de o îndelungată şi rodnică receptare critică, universitarul clujean îşi îndreaptă atenţia asupra unor aspecte ce au fost mai puţin prezente în textele criticilor, subliniind, în acest fel, încă o dată originalitatea demersului lui Paul Cornea. Sintetizând teoria lui Cornea, Borbély prezintă câteva concepte-cheie folosite de acesta: definirea patriotismului în perioada de tranziţie, urmată de definirea identitarului naţional. Pentru Borbély, critic literar interesat cu precădere de simptomatologii culturale, cea mai importantă contribuţie pe care o aduce Cornea, analizând unul dintre cele mai complexe fenomene din cultura autohtonă, „este că românii din afara Ardealului au reînvăţat să fie patrioţi pe cale cultă, patriotismul nefiind ceva organic, la ei, ci un fenomen de aculturaţie datorat, în bună parte, personalităţilor accentuate ale romantismului incipient, care avea nevoie de un portofoliu ideatic şi l-au găsit în elogiul fiinţei naţionale ”(p. 10).

În volumul de faţă, Borbély nu se întoarce doar la opera lui Paul Cornea, un loc aparte ocupându-l de asemenea textele dedicate lui Marin Mincu, Matei Călinescu şi Adrian Marino. El îi reaminteşte pe Marin Mincu şi Adrian Marino ca fiind doi critici de excepţie ai literaturii datorită cărora, în totalitarism, literatura română a putut „să se privească pe ea înseşi din afara condiţiei victimare autosuficiente la care o condamnaseră unii, să se reflecte într-o oglindă a sincronicităţii (…) şi să facă paşi importanţi către normalitatea condiţiei sale europene”(p. 64). Criticul subliniază în repetate rânduri importanţa moştenirii pe care Marin Mincu a lăsat-o: a introdus textualismul la noi, a scris critică arhetipală înaintea cărţii publicate de Paleologu despre Sadoveanu, „a reînviat avangarda transformând-o în poetică generativă” (p.76), apoi, folosindu-se de conceptul de „experimentalism, a explorat un continent cultural italian prodigios, axat pe semiotică şi pe onoarea de a-l aduce pe Umberto Eco aproape de cititorul român” (p. 76). Spirit critic autentic, Borbély nu se lasă sedus în totalitate de toate meritele lui Mincu, arătând şi punctele slabe pe care teoria acestuia le-a avut. Astfel, cu toate că, în diacronia poeziei româneşti prezentată de Mincu în Panorama critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea, criteriul utilizat de acesta în demersul său îl reprezintă modul în care poezia „de odinioară” răspunde sensibilităţii cititorilor de acum, totuşi, pe bună dreptate, Borbély nu este de acord cu declasarea lui Blaga pe motivul „«inautenticităţii» eului poetic, prin privilegierea «cosmosului dionisiac decorativ», adică a unei fantasme organizatorice care nu are dimensiuni existenţiale” (p. 61). Prin această afirmaţie se produce un fenomen de tip domino care duce la excluderea tradiţiei postblagiene din sfera de interes a criticului, neincluzând-o în Panorama sa pe Ana Blandiana, reprezentantă a neoxpresionismului. Alt lucru pe care Borbély îl dezaprobă este „valorificarea superlativă a lui Nichita Stănescu”, Mincu lăudând „ontologia dificilă a limbajului şi imersiunea poetului în primordialitatea necuvintelor”(p. 61). Concluzia la care criticul ajunge la sfârşitul cronicii dedicate studiului despre Mincu este că, în ciuda omisiunilor pe care acesta le face, „cartea (…) e vie, incitantă, provocatoare: elogiul maxim care i se poate aduce este să ridici mănuşa şi să elaborezi o contra-Panorama. Pentru aceasta ar fi nevoie, însă, de un contra-sistem, coerent, adecvat logicii interne a poeziei şi urmărit consecvent, până în pânzele albe, dar tare mă tem că ecoul acestei opere exemplare se va stinge în şuşoteli exasperate de cafenea, aşa cum se întâmplă, de regulă, la noi, cu toate opţiunile culturale atipice, majore, care au darul de a ne pune pe gânduri” (p.62). Concluzia lui Ştefan Borbély rămâne validă pentru întreaga operă a lui Mincu, căci personalitatea polemică şi incisivă a criticului genera discuţii în jurul unor idei sau fenomene literare demonstrând că „nu se poate trăi în literatură fără gura de aer proaspăt a competiţiei şi a polemicii cu cei din jur – şi, adesea, chiar cu tine însuţi”(p.65) a reprezentat deopotrivă, o calitate şi un defect pentru autorul Panoramei.

Cronica dedicată lui Adrian Marino are în vedere scrierile memorialistice ale eseistului clujean, reconstituite în volumul Viaţa unui om singur, apărut în 2010. Apariţie controversată prin care au fost „atacate” virulent câteva din personalităţile autohtone, Borbély dă la o parte balastul format din resentimentele şi indignarea lui Marino, ajungând la personalitatea din spatele jurnalului, care nu este altceva decât „un om neliber sub aspect psihic: jurnalul unui justiţiarism încrâncenat, unilateral şi exclusivist în care un om […] se luptă cu propriii săi demoni”. Borbély concluzionează că duşmanul de temut al lui Marino a fost Istoria – marea obsesie existenţială şi morală a lui Marino, cea care l-a neîndreptăţit constant, i-a întrerupt anii de formare, l-a încarcerat, l-a prejudiciat continuu, l-a constrâns constant.

Laudatio pentru Matei Călinescu, text scris cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa criticului Matei Călinescu reprezintă, aşa cum intuim din titlu, un elogiu adus personalităţii criticului român care „a remodelat o epoca şi o disciplină – comparatismul autohton –, mulţi comparatişti revendicându-se din spiritul artistic al erudiţiei elegante” (p.92) pe care o practica Matei Călinescu, care „prin felul în care a reuşit să-şi armonizeze cele două euri – unul erudit obiectiv ştiinţific şi unul subiectiv, imagistic ficţional, ne oferă ecuaţia unei formule existenţiale exemplare.” (p. 87)

Cele patru portrete emblematice create de Borbély celor patru critici – Paul Cornea, Marin Mincu, Adrian Marino şi Matei Călinescu, se detaşează de restul cronicilor adunate în volum, invitând la redescoperirea prin (re)lectura a operelor acestora, rămânând figuri emblematice şi repere actuale, dincolo de raportarea temporală, tocmai prin trasarea liniilor de forţă ale criticii şi eseisticii literare româneşti. Meritul excepţional al lui Borbély este că îşi propune să prezinte fenomenul existenţei diafane din unghiuri cu totul diferite faţă de cele expuse de exegeza critică până la acest moment. Existenţa diafană înseamnă pentru Borbély menţinerea constantă a valorilor şi reperelor, crearea unor modele de gândire şi receptare critică, o receptare care nu este lipsită de admiraţie, dar care include şi o analiză foarte atentă asupra pasajelor mai slabe, diluate şi lipsite de intensitatea critică, stilistică şi estetică specifică celor patru individualităţi eseistice menţionate.

Alături de volumele anterioare, Cercul de graţie şi O carte pe săptămână, Existenţa diafană oferă cititorilor o panoramă a literaturii române recente. Cele aproape şaizeci de cronici adunate în paginile ei descriu un model critic original şi riguros, o fire analitică şi lucidă ce practică o critică cu deschideri spre filosofie, o critică de idei, a simptomatologiilor culturale, critică pe care nu o regăsim foarte des în peisajul literar autohton.

____________

*Ştefan Borbély, Existenţa diafană, Ideea Europeană, Bucureşti, 2011.

 

***

 

Lucia CUCIUREANU 

Fresca melancoliei participative

Uneori mă întreb ce folos că de la Arad până la Cluj-Napoca ori Târgu Mureş distanţele sunt accesibile, dacă întâlnirile între scriitori sunt atât de firave sau inexistente. Îmi pare rău că nu-l cunosc personal pe Ştefan Borbély. Noroc bun că unele reviste de cultură din inima Ardealului îmi parvin pe filiera „Arcăi”, aşa încât pot spune că l-am citit de multişor, cu mare plăcere, în „Vatra” şi în „Apostrof”. De atunci, mi-a atras atenţia frazarea elegantă, ceremonioasă chiar, osatura teoretică a paginilor de critică, trimiterile, disponibilitatea culturală de a stabili afinităţi, asemănări şi corespondenţe. Eseistul este din categoria greilor, alături de Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Sorin Antohi, Stelian Tănase, Caius Dobrescu şi alţi câţiva care vehiculează idei şi simptomatologii culturale ce interesează şi dau de gândit.

Aşadar, nu întâmplător, şi în sinteza critică Existenţa diafană (2011), Ştefan Borbély face exerciţii de admiraţie faţă de acei autori români care lansează idei fertile. Unele prefigurând teze patentate ulterior, în altă parte. Sinteza culturală a balcanismului aparţinând profesorului clujean Mircea Muthu a pierdut întâietatea pe piaţa internaţională a ideilor, fiind devansată de tezele imagologice ale Mariei Todorova. Ideile lui Paul Cornea referitoare la preromantismul occidental şi cel răsăritean sau la raportul între trecut şi istorie sunt distincţii propuse de autorul nostru înainte ca metodologia belgianului Marcel Detienne (elenist şi antropolog comparatist, specialist în Grecia antică) şi a istoricului francez Paul Vyne (specialist în Roma antică, autorul eseului „Comment on ecrit l’histoire”) să pătrundă la noi. Lucid şi clarvăzător, criticul depistează cauzele care au împiedicat impunerea alor noştri: deficienţele de promovare peste hotare, anatemizarea internă şi unele inhibiţii publice.

Ştefan Borbély este interesat de acele cărţi vii, inconfortabile şi incitante, gen „Despre idei & blocaje. O modestă propunere de a regândi cultura română pornind de la ceea ce îi lipseşte, fără a renunţa la ceea ce, în aparenţă, îi prisoseşte” (Horia-Roman Patapievici), „Orbitor” (Mircea Cărtărescu), „Iluziile literaturii române” (Eugen Negrici), „Trădarea criticii” (Nicolae Breban) şi „Panorama critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea (de la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu)” (Marin Mincu). Nu se sfieşte, totuşi, să aducă reproşuri argumentate acestor volume. Cartea lui Patapievici a fost elaborată uneori „în pripă, în stil de campanie, fără liniştea pe care ţi-o conferă biblioteca şi arhivele (…), e un manifest războinic, scris franctiror sclipitor, nu îndeajuns de profund însă, generalizant şi sufocat, stilistic şi demonstrativ, de repetiţii, ceea ce demonstrează faptul că, în motivaţia scrierii ei, obsesia a fost mai persuasivă decât calmul dat de disciplina discretă a erudiţiei” (p.36). Un indiciu al elitismului este absenţa din carte a lui Adrian Marino, o merita pentru că a dus campanii exemplare de universalizare şi deprovincializare a culturii române. Cărţii îi lipseşte şi o analiză a conduitei filosofilor în vederea întreţinerii unui dialog specializat. „Aripa dreaptă”, al treilea volum din ciclul „Orbitor”, este, după opinia sa, „uşor artificializat”. Eugen Negrici „plăteşte bani otrăviţi” lui Dan Horia Mazilu (care susţine Renaşterea românească şi barocul) din „raţiuni intracatedratice” care-i pun sub semnul întrebării miza şi, după ce desfiinţează toate miturile identitare, le înlocuieşte tot cu un mit, al „axiologiei estetice”. Ajungând să-i recenzeze pe Nicolae Breban şi Marin Mincu, două personalităţi accentuate, creatori convinşi că poartă responsabilitatea literaturii căreia îi aparţin, criticul îi defineşte în paralel, urmărind similitudini şi diferenţe. Când vine vorba de „Viaţa unui om singur”, jurnalul scris de Adrian Marino, încearcă să înţeleagă omul „când vindicativ, când resentimentar, dar întotdeauna tragic, într-o dimensiune existenţială tensionată pe care puţini şi-o pot revendica…” (p.108). Motivaţiile atitudinii auctoriale se împart, după opinia sa, între mizantropie şi elitism. În spatele tuturor frustrărilor se ascund nu persoane, ci Istoria cu majusculă de dinainte şi de după Revoluţia din decembrie, „marea obsesie existenţială şi morală” a lui Marino. În concluzie, lansează ideea că forţa unei literaturi se exprimă şi prin capacitatea ei de a-şi integra contestatarii, ceea ce nu se întâmplă la noi: „viaţa noastră intelectuală de după 1989 a demonstrat că tocmai aceşti «atipici» aureolaţi de succes în competiţia culturală cu străinătatea […] s-au bucurat de aversiunea publică cea mai adâncă! În loc să fie integraţi, ca etaloane calitative semnificative, ei au fost repudiaţi cu osârdie, marginalizaţi cu o fervoare păstoasă, grea, urcată din resentimente inexplicabile, colportate peste tot” (p.65).

Într-o parte, exegetul apreciază o carte care mizează pe adevăr, dar nu se iluzionează în privinţa destinului ei. O face când analizează romanul Supleantul lui Petru Popescu. Pentru că opinia publică nu este pregătită să accepte că familia detestată a avut şi „partea sa de umanitate”, în afara dozei de grotesc, iraţional şi „mârlănie ipocrită”. Aici, Ştefan Borbély aminteşte de bătălia lui Ion Negoiţescu, Adrian Marino şi Petru Popescu pentru oraş, pentru reconsiderarea citadinismului în literatura română, în dauna canonului rural, apărat de Zaharia Stancu şi Marin Preda. Dovedind astfel că stăpâneşte perfect mişcările de idei din literatură, nu doar pe cele ale prezentului. În altă parte, apreciază demersul Ştefaniei Mincu, cea care a creditat generos şi competent noul val al douămiismului, dojenindu-i „diafan” pe cronicarii care se încăpăţânează să nu vadă noul din literatură: „Dacă am avea mai puţini tradiţionalişti la rubricile critice ale revistelor noastre «de opinie» şi mai mulţi novatori de calibrul ei în spaţiul public, adevărul de moment al literaturii noastre ar fi perceput mai prompt de cum o face mersul ponderat, de melc carpatin îngândurat, al criticii noastre de întâmpinare” (p.85).

În Anabasis se încearcă un răspuns la întrebarea improprie „A fost Marin Sorescu un precursor intuitiv al postmodernismului în critica literară?” Romanul Derapaj al lui Ion Manolescu este „o reuşită majoră a romanului nostru postmodern”, autorul lui fiind bun cunoscător al textualizărilor virtuale practicate prin Internet. O carte pe care şi eu am citit-o „pe nerăsuflate”, deşi are 650 de pagini. În Yoga şi securitatea în anii ’80 – radiografia unei represiuni, criticul demonstrează încă o dată ceea ce toţi ştim, faptul că Gabriel Andreescu este un excelent cercetător de arhivă. De Silviu Lupaşcu n-am auzit şi-i mulţumesc lui Ştefan Borbély pentru sugestia de a căuta volumele acestui „înţelept”. Istoria secretă a lui Cornel Ungureanu oferă îndemnuri la gândire liberă şi personală şi incită la cercetări de anvergură. „Portretele” timişorenilor sunt memorabile: „un Cornel Ungureanu erudit şi fin, neconvenţional şi profund, excelent în ţinuta ştiinţifică de aleasă acurateţe istorică şi comparativă cu care îşi formulează ipotezele” (p.163) sau: „cu cât anii se scurg mai repejor, cu atât devine Livius Ciocârlie o existenţă mai literaturizată, mai ficţionalizată de propria sa efervescenţă estetizantă. Unii doar scriu despre estetic, pe când alţii îl chiar trăiesc, transformându-l în substanţă de viaţă: aceasta pare să fie «cheia» aventurii intelectuale a lui Livius Ciocârlie, echivalentă cu singura «justificare» existenţială pe care i se îngăduie să o invoce” (p.331).

Criticul analizează şi cărţile unor autori tineri care s-au făcut cunoscuţi în ultimii ani cu scrieri din domeniul istoriei şi sintaxei mentalităţilor şi cel al studiilor culturale. Majoritatea deschizători de drumuri în exegeza culturală românească. Adi Dohotaru este autorul care publică, cel dintâi, un volum dedicat integral contraculturii occidentale a anilor ’60. Cartea celor doi soţi, universitari craioveni, Cătălin şi Roxana Ghiţă, despre Ţara Soarelui-Răsare, este o carte „frumoasă” (epitet care apare ca un laitmotiv în cronici, dovadă că exegetul face critică din pură plăcere, nu presat de obligaţii) care îi trezeşte „amintiri participative, serene, reconfortante”: „am trăit şi eu în Statele Unite stupoarea de a fi servit de către un instalator în mai puţin de 20 de minute de la apel, care nu numai că nu mi-a luat bani, dar a şi şters «frontul de lucru» cu o cârpă impecabil de curată, plecând din casă ca şi cum nu ar fi venit niciodată. Eram la Indiana altădată, pe o alee lăturalnică, unde se prăbuşise o creangă de copac; a apărut un domn respectabil, foarte curat, cu o fizionomie mixată între Santa Claus şi bunicul blajin din poveste, şi-a pus atent mănuşile, a scos o greblă curată dintr-o maşină care strălucea de curăţenie, a îndepărtat creanga foarte meticulos, măturând apoi şi locul după «acţiune», ca nu cumva cineva să se împiedice de vreo frunzuţă” (p.290). No comment! Cărţile Florinei Codreanu şi Adrianei Teodorescu (câştigătoarele unui concurs de manuscrise organizat de către Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor) sunt analizate în paralel, pe baza scrisului şi a formei. O „carte pe care mulţi se vor supăra” e cea a Ioanei Macrea-Toma, „Privilighenţia”, pentru că deconstruieşte multe mituri despre condiţia scriitorului român victimizat de către comunism. Lui Constantin Raveca Buleu, cel mai realizat nume al tinerilor comparatişti clujeni, lansaţi postdecembrist, i se dedică 8 pagini. Toate aceste cărţi discută în premieră aspecte, iar autorii vădesc vocaţie erudită de tip universitar, preferând să trăiască în spaţiul calm şi intelectual al bibliotecii, implicit al culturii. Devine evident faptul că Ştefan Borbély preferă această generaţie lucidă celeilalte generaţii „sarcastice şi mizerabiliste, pentru care deconstrucţia e o scuză pentru neputinţă…” (p.297)

N-am de gând să epuizez „subiectul” tuturor cronicilor din volum, ultimul pe care l-am citit, semnat de Ştefan Borbély. Vă trimit să-l citiţi. Eu nu l-am găsit la Biblioteca Judeţeană din oraşul meu, unde de altfel nu se găseşte nici o carte de-a lui (vă sugerez să căutaţi pe elefant). Spuneam anterior că am găsit în carte câteva „portrete” expresive. Cel mai reuşit mi se pare acela care îl prinde în ramă pe Dan C. Mihăilescu. Deşi nu-l cunosc pe Ştefan Borbély decât din cărţile sale, mi se pare că i se potriveşte perfect. Este vorba de „exactitatea inspiraţiei”, de „harul formulărilor memorabile”, „incandescenţa participaţiei”, de „graţia suculentă a polemicii”, de „exerciţiu consecvent al admiraţiei”, de prospeţime şi talent.

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 145-153]