Nina Corcinschi – Erosul ca farsă a istoriei: de la cuvintele plăcerii la plăcerea cuvintelor

Un fenomen interesant se produce în literatura basarabeană de după căderea comunismului. Discursul despre sex în plin totalitarism se anunță ca limbaj al puterii de rezistență. În romanul Sex & Perestroika (Cartier, 2009) de Constantin Cheianu, discursul sexualității, derivat din mecanismul coercitiv al interdicțiilor, devine o contra-replică, care se înverșunează să răstoarne raporturile de putere ale omului cu sistemul. Reprimarea mărturisirii despre sex, cu panoplia consecințelor semnalate de Michel Foucault, are drept consecință declanșarea energiilor acumulate. „Nespusul erotic, după Robert Muchembled, se transformă astfel în motor secret al acțiunilor umane: el produce un dezechilibru pulsional individual mai mult fondator decât destructor și generează faze de represiune apoi de eliberare care îmbogățește jocul social”1. Tot de aici vine și „gustul viu pentru transgresiune2. Această transgresiune ia forma, la Cheianu, violentării interdicției prin dictatura plăcerii. Discursul mustește de voluptatea de a vorbi despre voluptăți interzise în spații oficiale destinate doar sloganelor politice. Plăcerea naratorului de a spune, de a mărturisi despre periplurile sale orgasmice în chiar biroul de serviciu, alături de biroul destinat adunărilor de partid, se constituie ea însăși într-o formă de sexualitate a discursului. O sexualitate virilă, falocentrică, sfidătoare, violatoare a inerțiilor dogmatice și a poncifelor ideologice.

 Voluptatea „sexului la birou” este expresia unei puteri care înfruntă sistemul ce-și trăiește agonia. În romanul lui Cheianu nu are loc, ca la alți autori basarabeni de după 1990, o dezlănțuire anarhică de energii sexuale. Autorul, dimpotrivă, încearcă o deconstrucție a sistemului totalitarist din chiar interiorul libertății anarhice a instinctului. Într-o lume a anchilozărilor de tot felul, unicul adevăr veridic este cel al corpului, unicul discurs autentic este al simțurilor descătușate.

Romanul deconstruiește și vechea retorică a iubirii, direcționând discursul spre noi surse de producere a voluptății. Rotițele mecanismului retoric nu funcționează în ritmurile voluptăților sonore, așa cum se întâmplă într-un roman ca Sexagenara și tânărul, de Nora Iuga, în care cuvintele își exhibă senzualități ascunse, personajele se abandonează în transa unei sexualități verbale. Discursul îndrăgostiților e eviscerat de sensul mistic al erosului. „Porcule, cât o să te mai aștept?!” e exprimarea „tandră” a femeii îndrăgostite, dar și agasate de întârzierea iubitului. Toată comunicarea între ei e preponderent a gestului. Răspunsul „porcului” la farmecele „Marcelușei” e invariabil: „Super!”. E o demonstrație a ceea ce remarca Pascal Bruckner și Alain Finkielkraut, în „dezordinea amoroasă” de azi, „desuetudinea iremediabilă a Complimentului”3. Retorica erotică trece din spațiul exclusiv spiritual în zonele corporalului. Limbajul corpurilor e predominant, el devansează și neutralizează orice alte limbaje. Cheianu e în deplin consens cu paradigma postmodernistă a erosului, mizând fundamental pe alte coduri de comunicare. Corpul uman devine limbaj, cu gesturi care substituie alte retorici.

În „Sex și Perestroika” ideea corpului de/ca limbaj are o conotație politică, uzurpând interdictele și parodiind falsurile ideologiei comuniste. Erosul e dezgolit, dar nu în sensul de libido suficient sieși, ci de mecanism care „provoacă” politicul și-l transformă în farsă. Discursurile rigide și grandilocvente ale șefilor de la temutul Comitet Central sunt deconstruite într-o retorică a corpului dezinhibat, capabil să substituie tăcerile nemulţumirii sociale. Corpul devine semn încărcat de coduri semnificante. Tocmai prin gestica semnificantă a corpului erotic, discursul politic își dezvăluie primitivismul, rigiditatea, lipsa de putere. Sexualitatea ilicită, „la birou”, în timp ce personajul ar fi trebuit să se afle în ședință, este alternativa naturalului și organicului la realitatea cariată de ipocrizia demagogică.

Așadar, citându-l pe Cheianu, „imensa sete de protest ontologic” își găsește cinstita legitimare în a răsturna sistemul tocmai prin kamasutrele din birou, cu ajutorul „vaginului culturist” al Marcelei. Povestea erotică dintre protagonist și Marcela e de-un umor savuros. Discursul naratorului se erotizează pe măsură ce avansează în descrierea scenei sexuale dintre ei. E un discurs distanțat, regizat de narator, cu țintă clară de deconstrucție și răsturnare a tabuurilor și ridiculizare a retoricii de partid, care, astfel, își dezvăluie lipsa de miez și stupiditatea în hohotele de râs ale personajelor.

Partenera personajului este o Lolită cu o deosebită înzestrare sexuală. Prin oglinda deformată a ideologiei comuniste, moralitatea Marcelei este de neconceput, dar prin optica unei morale a corpului erotizat – este superioară tuturor ștabilor din biroul alăturat. Fata „nu era atât de patrioată ca alte tipe”, dar iubea cinstit sexul. E autentică, în sensul în care-și trăiește poftele și dorințele fără prejudecăți mistificatoare și fără a le truca. Pofta ei de sex este, afirmă naratorul cu o notă imperceptibilă de umor, marca destinului ei, care a aruncat-o „într-o lume frigidă, plină de prejudecăți și invidie, gata să-i numere toate orgasmele și să-i dea câte un an de pușcărie pentru fiecare. Cum, cu asemenea temperament și destin, să nu ajungi să faci sex la Uniunea Teatrală și la Ministerul Culturii?! Aș fi înțeles-o perfect dacă alegea să practice amorul chiar și la Consiliul Europei!” (p. 226).

Limbajul inovativ și creativ al sexualității se înverșunează să-l confrunte pe cel normativ al retoricii comuniste. Gesturile obscene sunt deturnate spre gravii oficioși, de tipul celor pe care Dominique Maingueneau îi numeşte „opozanţi”, adică acele „personaje ridicole, excluse automat din universul sexual, sau niște ipocriți care se vor dovedi mari adepți ai lucrurilor pe care par să le interzică”4. Interdictul moral al comiterii sexului la birou este completat și de obstacolul fizic (bătăile în ușă), cărora Marceluș le opune gestul obscen, sfidarea triumfătoare: „Trebuie să începem prin a face abstracție de repetatele bătăi în ușă, cărora Marcela le arată limba și le adresează gesturi indecente, încurajându-mă să procedez de aceeași manieră. De aceeași manieră se bucură și insistentele apeluri telefonice.” (p. 229).

Gesturile de protest plasează personajele în euforia unei libertăți pentru care dispozitivul transgresiunii interdictelor funcționează cu turații maxime. Uneori, o situație scabroasă, scrie Bataille, este imperativă pentru accederea „la reflexul plăcerii finale (sau, dacă nu situația însăși, atunci reprezentarea ei urmărită în timpul conjuncției, ca într-un vis în stare de veghe). Această situație nu e întotdeauna terifiantă: multe femei nu pot juisa fără a-și spune o poveste în care sunt violate. Dar o violență nelimitată rămâne în străfundul rupturii semnificative”.5

În roman funcționează logica vindicativă a copulației, furia organelor de a-și revărsa energia erotică repudiată de morala comunistă. Plăcerea e indusă de interdictul care o condamnă. Dar nu e numai asta. Personajul antrenat în activitatea sexuală este un Gargantua fabulos, care redă poftei carnale demnitatea ei de vitalitate primară. Nimic nu pare repugnant în această bucurie a simțurilor, ca singură breșă pentru împlinirea umană. Manifestului politic al împlinirii prin ideologie din biroul desexualizat îi este opus un manifest al corpului angajat sexual, al împlinirii prin eros. În perioadele de revoluție sexuală, turbulențele corpului corespund unor revolte ale sufletului. De aceea sexul capătă caracter mesianic. „Părțile rușinoase ale omului devin părțile sale glorioase, dar și părțile sale războinice. Erecția este o insurecție, trupul stăpânit de Eros răstoarnă dictatele ordinii stabilite, dorința este profund morală. Nu se mai simte nevoia de a recurge la vechiul concept freudian de sublimare, instinctele sunt în ele însele sublime și cuprind integralitatea condiției umane. De vreme ce răul era de origine pulsională, omul urma să devină bun făcând dragoste. Coitul este rebeliune împotriva societății și totodată împlinire a naturii umane.”6 Corpul gol își trăiește adevărurile pulsiunilor sale ca alternativă la minciuna colectivă, la frustrările generalizate. Singura realitate palpabilă și inteligibilă devine sexualitatea și singura comunicare eficientă cu celălalt se face în regimul intimității. Iată de ce perorațiile comentatorului de la Comitetul Central devin o fericită sursă de fantezii sexuale, care să răstoarne în mod insidios semnificațiile discursului-sursă. Cheianu utilizează o tehnică cinematografică de ajustare în oglindă a scenelor, care devin un câmp despărțit în două de tensiuni semnificante. În timp ce ștabul își rostește discursul, în celălalt birou se desfășoară o extatică revărsare a libidoului, ghidată și animată de clișeele verbale care străbat prin perete. Imaginarul erotic este impulsionat de puterea interdictelor, într-un joc perfect al echilibrelor. Cu cât ștabul comunist e mai de temut, cu cât frazele sale sunt mai grandilocvente, cu atât și sexul din biroul de alături se amplifică într-un entuziasm tot mai frenetic. Cu cât tensiunea crește dincolo, cu atât descărcarea devine mai posibilă aici. Imaginarul erotic de aici se animă prin imaginea conotativă pornografic de dincolo: „Stimați tovarăși, zice glasul și înțeleg că e momentul potrivit să las mâna Marcelei să lunece pe membrul meu preocupat să se facă din ce în ce mai atent la cele întâmplate” (p. 230). Voluptatea se amplifică și proiectează fantasma erotică în realitate devansând-o burlesc, operând o transgresare a tuturor codurilor simbolice sovietice: „dar popoul Marcelei nu se rezumă la atât. Dilatându-se apoteotic, el dărâmă peretele și avansează impetuos în Piața Biruinței, pe care o ocupă în întregime. Lenin ajunge, astfel, ca și mine, cu nasul între fesele gigantești.” (p. 231).

Prin libertate și forță, prin revărsarea ei de creativitate și bucurie, sexualitatea constituie un registru prielnic de parodiere a discursului eviscerat al vorbitorului din biroul alăturat: „Fraza oratorului E necesar să dezvoltăm în fel și chip bilingvismul național rus mă determină să-mi imaginez că Marcela întruchipează marele popor rus, mai ales că mi s-a lăudat cândva cu niște strămoși în acest sens. În același moment simt inspirația să fac ceea ce nu am încercat niciodată, o chestie citită în cărțile de specialitate, apărute în ultimul timp datorită, iarăși, perestroikăi. A-ha, îmi zic, după ce o aburc nu fără efort pe Marcela peste mine, asta trebuie să fie ceea ce se cheamă poziția «69». Încântată de improvizație, Marcela se grăbește să mă ajute să dezvoltăm minute bune, în paralel, un bilingvism de invidiat, cred, pentru toate națiunile conlocuitoare din RSS Moldovenească” (p. 231).

Subminarea edificiului comunist emasculat prin debușeul erotic și sexualitatea triumfătoare este o schimbare de paradigmă în erotologia postbelică. Sexualitatea trece abundent în literatură, dar nu oricum, ci ca instrument de parodiere și de punere în ecuația farsei a tuturor poncifurilor politicii comuniste. Romanul face din sexualitate un nou semn, acesta propunându-se ca imagine deformată a politicului. Libidoul individual „răzbună” frustrările colective, condamnă conștiința emasculantă și opresiunea generală la care a fost supus imaginarul erotic social. Dimensiunea ofensivă a lui eros în raportul acesteia cu vechea înțelegere a lui heros este subsumată de Alina Ciobanu unei estetici de natură postmodernistă: „Remarcabilă este interpretarea – de esenţă (post-)postmodernistă, dar cu rădăcini în vechea şi eterna Antichitate – a erosului ca heros. După toate evidenţele, metonimizarea respectivă urmează să amplifice rezonanţele ideatice şi afective ale elementului-cheie din titlu (Perestroika), mai întâi, prin asocierea voit paradoxală a celor două cuvinte într-o sintagmă-generic, apoi, în mod decisiv, prin sensul conotativ, indus cu persistenţă programatică şi (mai mult decât) transparent în întreaga construcţie narativă”.7

Sexualitatea încă nu se reprezintă pe sine, încă nu este propriul semn, cum se va întâmpla în romanele postmoderniste ale altor autori basarabeni. Libidoul își extrage puterea simbolică din revoltă, din sentimentul de supremație asupra politicului în agonie. Senzațiile devin incandescente doar când le provoacă dispozitivul verbal al „tovarășului”. Acesta funcționează pentru amanți ca un doping stimulatoriu al instinctului, o pedagogie inversă, obscenă, admisă să ghideze mișcarea, să indice mecanismele gestului erotic.

Discursurile se reflectă în oglinzi paralele, dezvelind semnificații „întoarse”, subversive: «Trebuie să spunem de-a dreptul, tovarăşi, că restructurarea fără întărirea hozrasciotului este imposibilă».

De tăria hozrasciotului, noi cu Marcela chiar nu ne mai putem plânge! Simţim că e momentul să atacăm poziţia de luptă preferată. «Îngenuncheaţi?», întreabă Marcela.

Nici nu apuc să-mi cânt refrenul, şi ea e în patru labe”.

„Ședințele” simultane se desfășoară într-un contrapunct al senzațiilor și sensurilor. Plictiseala generalizată a „tovarășilor” din camera alăturată contrastează cu entuziasmul amanților, falsul și afectarea discursului ideologic e în contrasens cu vitalitatea frustă a gestului erotic. Șotronul erotic aruncă semnificațiile din zona senzației, în cea a sensului, de la artificial la natural, de la politic la intim: „Şedinţa de după perete îmi transmite un noian de entuziasm, dar unul adevărat, nu sictireala care îi munceşte pe colegii mei. Îmi închipui cu ce mutre posace stau acolo”.

«Marceluş, vrei cu degetele?…»

Se luminează. Am dat-o gata. De obicei, invitaţia aceasta mi-o făcea întotdeauna ea. Când survenea pauza de după primul orgasm şi mă pregăteam să mă bucur de răgazul meritat, Marcela mă chema, de obicei, la respect: «Şi eu?» Ea abia dacă simţise ceva. Degeaba încercam să o fac atentă la starea hozrasciotului meu. Marcela se grăbea să-mi amintească de unul din aspectele esenţiale ale anatomiei mele: «Doar mai ai degete!».

«Alfabetul chirilic, aud peste perete, deserveşte de veacuri cultura poporului moldovenesc, este obişnuit pentru el, corespunde în ansamblu naturii fonetice a limbii moldoveneşti.»

Cum nu pot să-i replic tovarăşului direct, recurg la limbajul internaţional al gesturilor. Adică îmi folosesc, drept argument, degetul mijlociu.

«Ce fain!» suspină Marcela.

«Trecerea la alfabetul latin va necesita cheltuieli de milioane…».

Aici simt nevoia să protestez mai hotărât, cu două degete. Le încrucişez acolo, în profunzimile Marcelei – încă un simbol internaţional, nu aţi uitat, acela al şansei?! Mişcarea de încrucişare urmată de pompări alerte chiar îi aduc Marcelei mult noroc.

A trecut, simt, de mijlocul distanţei spre extaz şi trebuie să inventez de urgenţă ceva ca să menţin această evoluţie ascendentă. O mână de ajutor oportună vine tot de la Comitetul Central.

«Afirmaţiile ce pun la îndoială faptul că poporul moldovenesc îşi are limba sa maternă sunt ştiinţific nefundamentate şi jignitoare pentru popor.»

Comitetul Central îmi oferă, fără să vrea, pretextul să-mi folosesc, inevitabil, şi inelarul.

«Ce bi-i-i-ne-ne-ne!…», face Marcela în ritmul mişcărilor mele pline de revoltă.”

Aceste inserturi sexuale denudează falsul și vacuitatea discursului ideologic. Printr-o retorică a lubricului și a plăcerii acesta se transformă în farsă. Într-o istorie obscenă, moralitate nu există decât în tumultul sincer/netrucat al sexualității. Scenele performative ale erosului ilicit la birou trimit prin ricoșeul imaginii la obscenitatea și perversitatea politicului și actorilor acestuia.

____________

[1] Robert Muchembled, Orgasmul și Occidentul. O istorie a plăcerii din secolul al XVI-lea până în zilele noastre. Trad. Liviu Papuc, Chișinău, Cartier, 2006, p. 20.
2 Ibid.
3 Pascal Bruckner și Alain Finkielkraut în Noua dezordine amoroasă (Trad. Luminița Brăileanu, București, Ed. Trei, 2005) semnalează faptul că „Emanciparea femeii a perimat liturghia galantă a elogiului. Am inventat alte ceremonii la fel de constrângătoare sub aparența dezinvolturii și a spontaneității, dar abandonarea complimentului protocolar dovedește, cel puțin, că viața seductivă se reechilibrează, și că pe această piață cele două sexe se luptă, din ce în ce mai mult la egalitate”, p. 293.
4 Dominique Maingueneau, Litertura pornografică. Trad. Livia Letca, Iași, Institutul European, 2011, p. 69.
5 Georges Bataille, Erotismul. Trad. Dan Petrescu, București, Nemira2005, p. 121.
6 Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii. Trad. Irina Mavrodin, București, Editura Trei, 2015, p. 25.
7 Alina Tofan, Autobiografia ca eseu. Constantin Cheianu despre Perestroika la moldoveni. În: Contrafort, 2010, nr.1-2.

 

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 52-54]