Final 25, Avenida Norte, Sede Universidad Nacional de El Salvador, San Salvador

28 octombrie 1980

La începutul anului universitar şi sfârşitul sezonului ploios, un grup de studenţi americani se opresc la Universitatea din San Salvador, aducând calculatoare oferite cu generozitate de Biserica Presbiteriană din Tucson. În ciuda unui drum obositor şi a zăpuşelii tropicale, tinerii încep fără zăbavă să transporte cutiile grele spre scările vechii instituţii iezuite, supravegheaţi de forţele armate locale care ocupau clădirea de mai bine de un an. Unul dintre ei, cu cămaşa în carouri leoarcă şi încurcându-şi picioarele într-o pereche de huarache, oferta de nerefuzat a unui papucar desculţ din aeroport, scapă cutia pe dalele de piatră. Zgomotul de sticlă şi metal nu lasă loc de optimism. Aparatul – ţăndări, iar privirea hamalului de ocazie conţine mai multă dezamăgire decât poate cuprinde Sistemul Solar.

– Nu îţi fă griji, oricum, nu l-am fi putut folosi.

O voce resemnată şi ironică, îl invită să-şi tragă puţin sufletul pe bordura unei fântâni arteziene, cu o statuie a Minervei în mijloc. Ochelarii rectorul Felix Ulloa îl sfredelesc, iar de sub mustaţa lui iese într-un târziu o întrebare:

– De ce faceţi asta? La ce le-aţi mai cărat până aici? Chiar şi intrarea în sălile de curs e oprită.

– Nu ştiu exact, prietenii mei se consideră vinovaţi, ca americani.

– Şi tu?

– Din dragoste de oameni şi pentru planetă.

– Astea-s închipuiri. V-aş ruga să plecaţi acasă. Vinile şi iubirile voastre nu ajută prea mult! Adios!

Tânărul rămâne pe loc, contrariat, dar, din spatele militarilor, iese un intelectual rafinat, cu privire fraternă. Nu i-a reţinut numele, poate să fi fost ataşat cultural al ambasadei SUA, după cum aveau să indice înalta sa cultură şi spiritul său de anticipaţie. Oricum, tonul şi înţelepciunea lui ar fi îmbărbătat orice june în momente de cumpănă:

– Tehnic are dreptate, deşi e doar un biet învăţător. Iubirea de oameni, de planetă, de mulatrii, dacă tot suntem printre ei, nu e decât o formă de bucurie, de tonifiere, raportată, pe drept sau nu, asta are mai puţină importanţă, la o cauză exterioară. Dacă tot vrei o cauză exterioară, te pot prezenta frumuseţilor locale, Nuestra Belezza El Salvador, Carmen Elena Figueroa, ai văzut probabil afişele cu ea la aeroport, imaginea campaniei turistice „El país de la sonrisa„. Fata e trăsnet, unde mai pui că e şi de familie bună şi de partea bună a istoriei! Pe când el – şi arătă spre locul pe care rectorul îl părăsise – el mai are de trăit cel mult o oră.

– De unde ştiţi toate astea?

– Citesc mult. Uite un cadou! Ţie-ţi plac limbile europene! Te aştept diseară la petrecere. Uită-l, oricum aparţinea unei forme vetuste de socialism. Răsfoieşte cartea pe care ţi-am dat-o şi discutăm.

Michael Hardt se alătură colegilor săi, se așează în faţa unui computer care desfăşura leneş paginile încifrate ale sistemului de operare CP/M – şi el, o formă vetustă care va supravieţui foarte puţin ascensiunii Microsoft – şi aruncă o privire peste coperta volumului: Antonio Negri, Marx au-delà de Marx. Răsfoieşte neatent şi se înfundă încet în lectură, sărind la început paginile cele mai indigeste, pentru a fi apoi cucerit de stilul matematic al autorului:

„… dezvoltarea capitalistă este imaginea inversată a procesului comunismului, o imagine cu atât mai desfigurată şi mai dementă cu cât e mai înaintată progresia capitalismului. Când această opoziţie ajunge punctul extrem, când subversiunea rămâne singura cale de urmat, munca umană asociată îşi atinge palingeneza”. Deci, continuă Michael gândul autorului, suntem cumva deja în comunism, doar trebuie alţi ochelari pentru a privi lucrurile de-a-ndoaselea, dincolo de mistificarea prezentă. Această imagine urâtă poate fi transfigurată de dragoste, dragostea de oameni şi de pământ. Comunismul e comuniune şi energii alternative, autonomia fiecăruia şi conlucrarea cu natura! Asta trebuia să-i spun rectorului. Şi fuge spre uşă, creierii mustindu-i încă de descoperirile nedistilate.

Cunoaşteţi vreun filosof central-american? Pe bună dreptate. Cum ar putea exista? Aerul e mereu fie prea sec, fie prea umed pentru gândirea sistematică. Învălmăşeala formării ideilor în climatul caraibean atât de nepotrivit lor aduce cu o rafală de gloanţe. În timpul acestor mici explozii repetate şi dureroase, un instructor militar american îi taie calea cu mâna la ureche:

– Ştii ce ai auzit? M-16 semiautomată. Localnicii ştiu să tragă. Au un talent înnăscut. N-aveau cum să-l rateze. Cred că tu i-ai auzit ultimele cuvinte. Fuga la aeroport!

 

010295 – Bucureşti, strada Clemenceau, nr. 9

– Mai stai, te înveţi şi tu un pic cu băutura fără să-ţi primejduieşti silueta!

Candidatul apucă mâna secretarei şi o conduse pe un scaun. Împărţeau împreună vaporii de alcool din încăperea neaerisită şi priveliştea cioburilor. Văzându-i faţa schimonosită, încercă să o dăscălească:

– Îţi lărgeşte imaginația. E absolutul concentrat în 8 m². Dacă vrei să treci într-o zi de la funcţii subalterne la puterea decizională, de la auxiliar la principal, trebuie să faci saltul de la proporţional la absolut, de la frumos spre sublim.

Trecere dificilă, căci tânăra profită de sunetul telefonului din buzunarul maestrului etilismului filosofic pentru a deschide fereastra.

Biroul de campanie electorală a lui Bogdan Olteanu a fost devastat în noaptea de 13 iunie 2024, după cum a scris presa. „E trist că acest loc simbolic, loc al prefacerii României Mari, a fost răvăşit din nou de hidra comunismului ale cărui capete mereu renăscânde nu dau pace nici memoriei liderilor noştri istorici şi nici liniştii cugetării actualilor noştri responsabili” – a scris comunicatul de presă al Partidului Naţional Ţărănesc Redeşteptat. Ce nu s-a spus e că a fost distrus doar barul de sicomor în lac negru, o bijuterie Art Decó, din anii ’30, generos oferită de conducerea BNR, odată cu renaşterea partidului printr-un congres extraordinar, convocat pe 1 Decembrie 2018, de consultantul politic şi vestimentar Rareş Bogdan, şi reunit câțiva ani mai târziu, după minuţioase pregătiri şi vendete interne. La sfârşitul congresului, înainte de a demara în trombă, din uşa unui Centanario Roadster, domnul Rareș, cum îi spuneau colaboratorii, i-a urat noului şef de partid:

– Să nu uiţi niciodată cine sunt şefii tăi!

Bogdan Olteanu mai respiră odată adânc mirosurile agresiunii, înainte de a opri soneria personalizată pe tonurile etno ale lui Jordan Rudess (din pricina unei postări anonime pe youtube, creaţiile electronice ale clăparului american trec drept o versiune urban acceptabilă a pieselor lui Nicolae Furdui Iancu):

– Chiar era nevoie?

– Sper că ai înţeles mesajul. Trebuie să o laşi mai încet cu tăriile. Din neatenţie, ai putea să ne compromiţi acţiunea şi să câștigi alegerile. Scopul nostru e de a conduce din umbră, de a-i sili să adopte măsurile noastre de frică să nu devină impopulari sau să-i salte temporar Parchetul. E marea noastră tradiţie de luptă ţărănistă: forţa secretă a eleganţei şi discreţiei! Să dirijăm totul fără să ne murdărim în jocuri de putere. Altfel, riscăm o invazie. Sau mai rău, o proastă imagine în afară.

Lăsând în urmă o dâră de parfum de agar, sub privirile mirate ale secretarei, candidatul se îndreaptă spre toaletă şi demontează rezervorul wc-ului pentru a scoate o sticlă de şampanie:

– Nu ne rămâne decât să sărbătorim, oricum s-ar termina, ieşim câștigători!

 

Ms – 11969, Fond Italien, Bibliothèque Nationale de France, Département des Manuscrits

Scrisoarea lui Antonio Negri către Michael Hardt, 28 octombrie, 2029

Caro Chelino,

Interesul tău pentru chestiunile judiciare e eroic şi caraghios. În cele din urmă reuşeşti să judeci corect, în ciuda sentimentalismul generaţiei tale, care te face să vorbeşti despre dragoste fără să te îngraşi şi despre revoluţie fără să faci hemoroizi. Caraghios şi just. Aşa te văd, ca-n amintirile salvadoriene pe care mi le-ai destăinuit în ultima ta scrisoare. Nu ai de ce să-ţi fie ruşine! Nu oricui îi e dată ispăşirea recluziunii. Odinioară, călugărilor dezobedienţi, savanţilor novatori, victimelor întâmplătoare. Azi, câtorva tirani potenţial genocidari. Un tânăr ţi-a dat nişte cadouri. Foarte bine că ai luat sandalele mexicane huarache, dar i-ai lăsat kalaşnikovul. Poate lui i-a folosit. Pe când tu, ai fi putut avea probleme la trecerea frontierei. Ţi le-a dăruit cu încurajarea: „Asta-i tot ce ai nevoie! Ne-ai ajuta mai mult dacă ai urca cu astea la Cordillera del Río Perdido, the Lost River Range. Nedreptăţiţii din Idaho ţi se vor alătura şi veţi începe şi-n State una revolución, amigo!” Nu, nu l-ai trădat pe amicul tău. Ţi-ai urmat calea rămânând solidar cu el, în sensul acelei iubiri care nu vrea să impună nimic partenerului său, despre care vorbeşti cam des. Ce iluzie nefericită urma să perpetuezi în Munţii Stâncoși? Unde să pui piciorul cu noile tale încălţări în condiţiile deteritorializării complete atât de evidente? Ai dreptate să le porți pe fronturile luptelor tale, la conferințele TEDx, pe platourile TV, la confesiunile tale filmate din Central Park, unde îţi place să tragi la rame.

Pe scurt, în chestiunea judecării principalilor membrii ai guvernului polonez de Curtea Penală Internaţională de la Haga, e mai bine că sunt acolo. Sigur, putem ridica multe obiecţii asupra funcţionării acestui tribunal şi mai ales asupra formalismului neadecvat al întemeierii sale filosofice, străine de procesul istoric la care asistăm astăzi. Cum ştii, am trăit pe propria piele arbitrariul jurisdicţiilor naţionale, în închisoarea de la Rebibbia, în anii 80, când tu încă erai dedicat acţiunilor caritabile latino-americane, aservite patriarhalismului burghez. Paginile mele de jurnal carceral sunt prefaţate de Bernard-Hénry Lévy, care, în imbecilitatea sa de justiţiar global al show-biz-ului mondial, e mai apropiat de logica postnaţională actuală decât ultimii nostalgici ai luptelor populare anticoloniale. Dacă sunt vinovaţi sau nu, prin deciziile luate, de vieţile pierdute cu ocazia evenimentelor din toamna lui 2028 are mai puţină importanţă pentru reflecţia filosofică, ca şi pentru practica juridică. Importantă e naşterea unei conştiinţe potrivnice Imperiului prin reunirea liberă a luptelor unor multiplicităţi dizidente care nu comunică. Importantă e preschimbarea haosul monadelor anticapitaliste, din care neantul rapacității a alungat orice posibilă armonie prestabilită a transcendenței, în fuziune imanentă creatoare de noi forme de viață.

Nu, nu doresc să mai continuăm colaborarea noastră. Mi-a fost de-ajuns. Ai fost pentru mine și Mefisto și Margareta. Și succesul, eternitatea, care azi e exclusiv anglo-saxonă, și pacea senectuții. E adevărat că mi-am pierdut sufletul, ventus vitalis, cum spuneau epicurienii, care la mine era conceptul, gândirea definită analitic în spiritul lui Marx, chiar și când treceam dincolo de obiectivitatea Capitalului spre o subiectivitate revoluționară. Adoptând stilul prolix al cultural studies, amestec indigest de ideologie, sexualitate, etnicitate, clasă, m-am ales cu o gastrită și cu teama de a nu mai putea vreodată să revin la o scriitură concisă și precisă. Am rezistat cât am putut. Am profitat de naivitatea și umorul tău pentru a introduce teme deturnate ale biologiei aristotelice, ca generarea și coruperea, în analiza biopolitică. Dacă producția și reproducerea e azi același lucru, trebuie să cerem urgent socializarea tuturor mijloacelor de reproducție și transferul lor în mâinile colectivității. Ar fi un manifest încă nescris, pentru care, însă, nu mai simt chemare.

Nu mai vreau să am de a face cu tine. De fiecare dată când te văd, mă bântuie ideea că lucrăm împreună în folosul reacțiunii.

Saluti! – Toni

 

Classified report

CIA: Clandestine Service & Cultural Affairs Office

Pentru că șantajul Gulagului funcționează doar la abrutizații Europei, cealaltă strategie a noastră, folosirea unor stângiști atât de radicali, încât nu mai rămâne nimic din proiectul comunist inițial, devine prioritară. Celebritatea lui Foucault în mediile intelectuale iraniene este un lucru realizat grație echipelor noastre de traducători în farsi din Herat și Kabul și mulțumită accidentalului sprijin acordat de filosof revoluției din 1979. Astfel, la ultima ședință secretă a Consiliului Discernământului Intereselor Superioare ale Regimului de la Teheran, Ghidul Suprem, Vahid Rezai, a citit o notă orientativă cu titlul, Creativitate biopolitică într-o societate de control. Din păcate, asociațiile și organizațiile susținute de Republica Islamică în Orientul Mijlociu acceptă sprijinul financiar, dar nu și noile instrumente intelectuale propuse de finanțator. Dacă în discursurile cele mai recente ale lui Hassan Nasrallah apar expresiile  „voinţă de cunoaştere” şi „folosirea plăcerilor”, ele sunt desprinse de contextul lor teoretic și se referă explicit la torturarea și violarea soldaților israelieni.

După recentele victorii ale forțelor militare ruse în Siria, Venezuela și Polonia, la care se adaugă noul curs ultraliberal luat de administrația de la Moscova, pentru a stopa proliferarea concepţiilor asupra unei lumi multipolare, e indicat să încurajăm teoriile antisociale ale cuplului de autori Michael Hardt & Antonio Negri. Într-o lume fără societăți, a multitudinii, a unei vagi cetățenii mondiale, eventual cumpărate cu promisiunea unui derizoriu salariu social, un full spectrum dominance, nu doar militar, ar fi mai lesne de obținut. Ar fi excelent, în acest sens, dacă s-ar reuși, prin trezirea interesului pentru opera lor, revigorarea unui nou hippie movement la nivelul Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez. Nu are niciun rost să încercăm difuzarea idelor la nivelul tinerilor urbani sau celor ce se cred astfel. Deja sunt o multitudine mondial manipulabilă. Nici loviturile de stat mascate sub stindardul luptei anticorupţie, strategie aplicată cândva cu succes în Brazilia sau Venezuela,  nu funcționează. Pedepsind strategic pe 300. 000 de funcţionari la fiecare început de an, mai mult sau mai puţin vinovaţi, mai mult sau mai puţin anchetaţi, conducerea Partidului Comunist Chinez oferă populației ritualul expiator care întăreşte încrederea în guvernanţi. Deşi majoritatea statelor americane reuşesc să aibă un număr comparabil de condamnaţi în închisori, frustrarea cetăţeanului nostru obişnuit e atât de mare încât, pe lângă arbitrariul sistemului judiciar şi carceral, suntem nevoiţi să recurgem în permanenţă şi la arbitrariul militar-industrial al unor invazii periodice. Pentru a contra ascensiunea galbenă, trebuie pătruns în creierul mandarinatului militaro-tehnologic chinez care secretă o viziune conservatoare îngemănată cu imaginaţia tocită a unui Kissinger, a unui Fukuyama şi a altora care vor o întoarcere la secolul al XVII-lea şi la instrumentele diplomatice a unei păci westfaliene, asigurate de acordul câtorva mari naţiuni. Pentru a preveni acest defetism, trebuie induse adversarilor noştri, în mod difuz, argumentele neocorporatiste şi stângiste ale consolidării de neoprit a unei guvernanţe globale instalate firesc, prin continua negociere între actori statali şi nestatali, prin afinarea unor vechi instrumente şi producerea altora noi. Promovarea dincolo de frontierele încă păzite ideologic a conferinţelor Saskiei Sassen şi Michael Hardt ar asigura un no-fly zone mintal mai eficient economic decât planul Marshall.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 72-74]