Ironia, dar mai ales aceea îndreptată spre sine, educată în direcția sondării biografice e, cel puțin aparent, „specialitatea” Gabrielei Feceoru. Poemele cu care debutează în Blister au aerul unor coregrafii personale negative (s-a văzut, cu rol de terapeutică, însă, o spune Al. Cistelecan pe coperta a IV-a).

E teritoriul cel mai la îndemână și acela de unde poeta își survolează toată confesiunea tensionată. Harta personală ce rezultă de aici, cu toată concretețea antrenată în derularea viziunilor intimiste – în absența subtilităților stilistice, adică – atinge doar exponențial detaliul realist propriu-zis (sau, mai bine zis, rareori îl afișează în chip de avanpost). De cele mai multe ori, cadrul de familie e redirecționat treptat în favoarea unei problematici ceva mai generale. Reperele materiale ale „dosarului” existențial funcționează doar ca o premisă – „lumini și bineînțeles tot felul/ de umbre” –, dincolo de care poemele își dezvăluie adevăratele preocupări. Pornind de la cartografierea datelor personale (relația disfuncțională de acasă & părăsirea orașului natal, mizerabilismul din jur & stările de letargie interioară din cămin, desenul amoros degradat, post-factum etc.), Gabriela Feceoru își construiește o mitologie a nonsensului, fragmentarului și involuției generalizate. Rezultă de aici un no man’s land pe cât de dezolant (artificial și fără noimă în perisabilitatea lui), pe atât de ceremonios descifrat. Cu o exuberanță a demistificării și o distribuție a frazei aproape ritualică, poemele își reiterează sub forma unor refrene monotone „sărbătoarea neființei”. Neputința organică pe care o descifrează în acest mod atinge, în câteva locuri, priza revoltei. Se întâmplă în poemul Doamne, care ar merita citat în întregime pentru că aglutinează câteva din temele cu potențial ale Gabrielei Feceoru (feminitatea & fluctuațiile ei, maternitatea) ca într-un vortex sacadat. Finalul, însă, punctează destul de clar dimensiunea „manifestului”: „Tată/ Ceresc,/ lucrează/ așa/ încât/ să/ devenim/ străini/ unii/ de/ alții./ să/ devenim/ incapabili/ de/ dragoste/ pe/ termen/ lung./ să/ împlinim,/ deci,/ legea/ actuală/ a/ omenirii./ Aleluia/ și/ Amin.” E aici o retorică inflamată pe care poeta o mai preia – fără doza de nostalgie difuză a umanului, însă – doar atunci când își decantează ceea ce aș zice că e o preocupare majoră a Blisterului, dincolo de arheologia proprie – legitimarea prin scris și toate provocările care decurg de aici.

De regulă, tot acest proces se consumă între negare – „am vrut să moară și mâna care scrie” vs. „să scap definitiv/ de poezie în orice/ caz, vreau” – și dependență fără soluție – „atâta timp/ cât pot scrie// poezie din asta.” vs. „totul e/ să ajungi/ până acolo/ încât să/ faci din/ tot ce// ai în/ mâini poezie.”, cu o definiție proprie care subliniază încă o dată relația paradoxală de mai sus: poezia „este rătă-/-cirea, un/ nou tip/ de rătăcire,// un tur/ de forță/ prin locurile/ în care// m-au îngropat/ în zăpadă/ jandarmii.” nu, domnule! Modalitatea aceasta, aproape old-fashioned, aș zice, de a adera la poezie, e, pentru Gabriela Feceoru, cea mai accesibilă cale de aproximare a unei lumi care, chiar și așa, e inteligibilă doar prin palpare, niciodată până la capăt. Psihologia rupturii și a trăirii fulgurante, vizibilă mai ales în cel de-al doilea ciclu de poeme, „Start Rec”, unde Gabriela Feceoru lucrează tot mai mult cu senzații abrupte și imagini decupate din context în descrierea unor episoade izolate, e procedeul cel mai notabil prin care poemele își gestionează traumele.

Care, dincolo de repertoriul stilistic aferent, pe alocuri forțat (imaginea-clișeu a momentului existențial din cadă în asta-s eu, sau câteva formulări nefericite – „să gâfâi/ pudrat”), par o miză autentică a Blisterului.

_______

* Gabriela Feceoru, Blister, Editura Cartea Românească, București, 2017

 

***

În triada realitate – virtual – ficțiune (ori mai degrabă scenaristică inventivă) par să „cantoneze” cel mai concret Teritoriile cu care debutează Cristina Stancu. Tensiunea identitară și autoreflecția se topesc aici într-un discurs poetic în care coordonatele realității sunt înscrise într-un proiect experimental.

Asta pentru că poemele Cristinei Stancu – mici viziuni sumbre, pe alocuri morbide, chiar – decantează consistența lucrurilor din jur între fapte la limita înțelegerii, gesturi extreme, blocaje și observații mecanice. Desfolierea straturilor, parcursă cu răbdare chirurgicală, scoate la iveală, ca în poemele Gabrielei Feceoru, tot o structură interioară precară, sondare a interiorității care culminează cu frica. Atâta doar că poeta nu se mulțumește să „inventarieze” automat un astfel de fond anxios, ci îl transfigurează în favoarea unor aglutinări negative (acele „colaje maniacale” de care vorbea Rita Chirian în Euphorion). Construite cu o percepție deopotrivă senzorială și intuitivă a mecanismelor generale de funcționare a lumii, „reportajele” Cristinei Stancu au aerul unor „decrete” științifice lansate din perspectivă autistă. Aici e de găsit, de fapt, un procedeu specific al acestei poezii (poate cel mai evident), prin felul în care aceasta pornește de la niște repere exterioare, a căror materialitate o consemnează „la rece”, într-o acumulare de fapte de tip documentar, pentru a ajunge, în cele din urmă, la o confesiune ceva mai personală ( ca în [pe 29 august 1856 un om a fost ucis]). Episoadele de acest gen sunt simptomatice și pentru că ating, fie și tangențial, o preocupare majoră a acestei poezii: radiografierea realului ca pe o „invenție” curioasă, care, cu cât e mai iluzorie, cu atât lărgește mai tare hăul interior al observatoarei. Distanța care separă aceste două coordonate descrie foarte concret rațiunea din spatele mai tuturor poemelor din Teritorii, așa cum se întâmplă și în [sunt momente când încă simți]: „[…] hopurile blochează sau închid și ai vrea/ zile în care să nu faci decât să stai strânsă în jurul lor de/ parcă ai putea convinge un sac de grăsime că-ți pare rău:// e de parcă dai share de trei ori/ în fiecare zi aceleași postări însă/ de fapt zaci într-o cameră încuiată pe/ dinăuntru și te pozezi în timp ce/ faci cu mâna unui perete.// împingi imaginea pe sub ușă/ iar relația cu exteriorul se/ stabilizează.” Toată această stenogramă alienantă a „etajelor lipsă” trimite în poezia Cristinei Stancu în direcția unui discurs cu accente postumane, în care luciditatea cu care aceasta operează „inventarul” granițelor atinge, în câteva puncte, bruiajul steril al vidului uman.

Ceea ce nu înseamnă că poemele își abandonează definitiv miza lor existențial-intimistă; ba chiar, în unele pasaje, ele o recuperează în plină implozie, prin sentințe de tipul „în corpul meu nu se poate trăi”, „sistemul nervos presat într-un ierbar”, „nu-mi mai pot vorbi gândurile” etc. ([fiecare celulă un amplificator stricat]). Atâta doar că, pe alocuri, filtrul virtual acaparează poemele până la a se confunda cu un mod de cunoaștere & existență: „punctele de tutun pe ecranul laptopului se suprapun/ peste oamenii_imagine din recycle bin./ în 4D trecutul ar fi tot o flegmă uscată pe covor.”vs. „emoțiile vin de la imaginile în mișcare ale unui ecran.” În plan secundar, însă, tot o inaderență la concret se poate citi și aici.

Iar dacă „realitatea n-a avut nicio șansă”, poemele Cristinei Stancu, în care exercițiul interiorității și referința culturală (Plath, Sexton, Danielle Collobert, Mariana Marin, Diane Arbus etc.) se stimulează reciproc, pun în lumină măcar pelicula agresiv-negativă care o acoperă. Cu o premoniție incisivă și incandescentă, aș zice.

_____

* Cristina Stancu, Teritorii, Editura Tracus Arte, București, 2017

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 57-58]