Notă: În articolul pe care îl scrisese pentru numărul special al Vetrei apărut după moartea lui Alexandru Vlad (7-8/2015), Marius Jucan amintea de un episod de tinerețe în care, cu ocazia unei întâlniri la scurtă vreme după terminarea liceului, prozatorul îi citise, în mod surprinzător (pentru că se arătase mai degrabă ca fiind animat de ambiții poetice), câteva pagini dactilografiate dintr-o povestire. Textul de mai jos, una din primele încercări de acest gen ale autorului Aripii grifonului, o reproduce în întregime, după ce Alexandru Vlad o prelucrase parțial pentru un fragment din proza Exit, apărută în volumul Viața mea în slujba statului (2006). Mulțumiri dnei. Vlad pentru accesul la dosarele aflate în arhiva familiei. (Andreea Pop)

***

M-am mutat acolo, în camera aceea prăpădită și străină, o cameră din alea care și-au trecut perioada lor cea mai frumoasă, deși mai continuă să fie locuite, dacă se poate spune așa ceva despre o cameră, anume că are o perioadă mai frumoasă, m-am mutat acolo fără să mă întreb deloc cine a stat înaintea mea, tot ce mi-a trecut prin cap în timp ce stam în ușă cu bătrâna și o măsuram din colț în colț era că are șoareci și igrasie și că e atât de mare, că orice aș pune în ea tot goală va părea și că geamurile va trebui, totuși, să le înlocuiesc înainte de a veni iarna, iar ușa va trebui s-o ridic un pic în balamale. În orice caz, cine a stat acolo înainte era o întrebare tare departe de mine atunci și îmi părea bine că totuși am găsit-o la suma aia pe care o puteam plăti și că s-a terminat odată cu naveta și cu dormitul în camera de oaspeți.

Camera pe care o găsisem nu era prea departe de consiliul unde lucram și era a unui cetățean care fusese din cei mai bogați și încă nu-și dezmințea trecutul; făcea parte dintr-o a doua clădire, altfel cred că nu mi-ar fi închiriat-o cu niciun preț și era în aceeași curte cu casa nouă și frumoasă vopsită în verde; era ungur și toți ungurii din sat își vopseau casele în verde. Zău că era o prăpădită de cameră, cu pereți groși cât la o închisoare, cu piatra umedă și veche de sta igrasia prin colțuri ca zăpada. Știam că doi ani în camera aceea vor fi de ajuns să îmi aducă un reumatism de ăla ce rămâne o viață, dar n-aveam ce să fac. Ușa se aplecase în țâțâni din cauză că era lângă șosea și se scutura ori de câte ori trecea un camion sau vreun tractor. Ș-apoi, din cauza umezelii, totul mucezea în cameră: de la podele până la hainele din dulap și pâinea din bufet, totul se acoperea cu pete verzui de mucezeală, iar în pereții aceștia vechi, care, după cum am aflat mai târziu, adăpostiseră o cazarmă, apoi jandarmeria, apoi au fost pustii un timp, apoi un număr oarecare de chiriași grăbiți, ei bine, în pereții aceștia mișunau șoarecii. Atunci m-am gândit pentru prima oară la cel ce-a locuit acolo înaintea mea, compătimindu-l odată cu pe mine însumi, cu atât mai mult cu cât aflasem că era o femeie, una din cele două învățătoare ale școlii generale de acolo din sat.

Gazda, o femeie bătrână și uscată, care nu mi-a pus nici o întrebare cât am stat acolo și pe care o salutam în fiecare zi politicos când ieșeam fără să-mi răspundă o singură dată, mi-a măturat camera și a spoit-o cu un strat subțire de var care numai alb nu era și care a crăpat după trei săptămâni din cauza camioanelor de pe drum. Mi-am mutat, așadar, aici dulapul de brad vopsit de două ori în cafeniu și vreo trei scaune ce scârțâiau grozav când te așezai; de altfel, pe mine nu mă scotea deloc din sărite lucrul acesta, cum l-ar fi scos pe altul și de multe ori seara sau noaptea târziu, în camera aceea rece, stând pe scaun și cu picioarele pe masă învelite cu o pătură roasă ce nu prea ținea de cald, mă hâțâiam încoace și-ncolo pe scaun, făcându-l să scârțâie; ajunsesem la o asemenea dexteritate în treaba asta și-mi cunoșteam atât de bine scaunul, încât știam dinainte cum va scârțâi la fiecare mișcare, mai lung, mai scurt, mai subțire sau mai gros, așa că de multe ori, cu ochii la becul murdărit de muște sau cu ei închiși, improvizam un concert care pe alții i-ar fi scos din sărite dar pe mine mă odihnea și îmi golea capul de gânduri. Mai aveam masa, o masă simplă, care în alte condiții ar fi fost modestă de tot, dar care părea nefiresc de elegantă printre hodoroagele acelea vechi. Masa era singurul obiect pe care îl cumpărasem singur, căci celelalte le aveam de pe ici, de pe colo și țin minte că m-a încercat un deosebit sentiment de mândrie când am luat-o, de parcă aș fi cumpărat o garnitură de mobilă de cinci mii, sau chiar mai scumpă și am ținut-o o perioadă de timp tot curată, căci era o adevărată plăcere să scrii pe ea. Mai era acolo, pe lângă somiera veche cu arcuri lipsă, o sobă de tablă în care făceam foc cu rumeguș. Făceam foc cu rumeguș și pentru că lemnele erau scumpe, dar mai ales că nu trebuia să le tai dimineața în frig în timp ce mi se înroșeau mâinile, ș-apoi rumegușul încălzea imediat camera rece cu o căldură cam uscată și neplăcută, dar binefăcătoare ca orice căldură; e drept că atunci când se termina din foc se răcea brusc și mă trezeam din gânduri sau din citit cu picioarele înghețate. Atunci mă culcam dârdâind, căci n-aveam deloc chef să mă duc să umplu din nou soba. De altfel, n-o umpleam aproape niciodată din motive de economie, ci o puneam doar pe jumătate. Soba aia ca o oală se umplea destul de greu: trebuia s-o duci afară până la magazia de scânduri unde țineam rumegușul, să pun un lemn la mijlocul ei și, ținând cu o mână lemnul nemișcat, puneai cu cealaltă rumeguș cu fărașul, îl călcai cu grijă împrejur și scoteai lemnul cu grijă, să rămână gaura rotundă, altfel scotea fum, sau chiar nu ardea. Dar chestia-i că odată soba umplută, încălzea imediat. Mai aveam pe dormeză o pernă rotundă din catifea roasă, plină cu fân și tare ca piatra. Nu mai știu de unde aveam perna asta, în orice caz, era tare veche și pe față are brodată o mască japoneză hidoasă și rânjită în niște culori care au fost odată țipătoare. În singurătatea mea nu mă deranja deloc masca japoneză, ba chiar îmi făcea plăcere să văd capul acela, cred că totuși de om, doar că de-o veselie cam deplasată. M-am obișnuit cu ea așa tare cum e, m-am obișnuit chiar și cu zgâriatul în sârma rece și subțire cândva aurită cu care erau cusute urechile monstrului, niște urechi ca de porc. Nu mai știu deloc de unde aveam perna asta cu mască japoneză. Pe pereți, în afară de hârtie colorată, cu care am tapat camera până la înălțimea pieptului, mai am o oglindă care din pricina deformării sticlei mă arată aproape gras și care-i plină de pete din cauza umezelii și mai am un cuier din lemn de brad nevopsit, cu trei cuie și pe care scrie cu creionul „peg” cu litere mari. Asta înseamnă cuier în englezește și mai era scris așa ceva și pe scaune, pe sobă și pe ușă și a rămas de când voiam să învăț englezește și-mi făcusem rost de un manual de „Învățați limba engleză fără profesori”. Atunci am scris pe toate obiectele din cameră numele lor în englezește ca să îmi intre mai bine în cap, dar de pe celelalte obiecte s-au șters și, odată cu asta, s-au șters și de la mine din cap. Mai știu că la cuier se zice „peg” și probabil când s-o șterge și ăsta de pe cuier voi uita și cuvântul ăsta. Cam atât am eu în cameră, dacă nu punem la socoteală și sticlele din colțuri, de care mă descotorosesc din când în când dându-le la gazdă să pună bulion în ele, aruncându-le, sau ducându-le înapoi la bufet când nu mai aveam bani nici de țigări. Am atâtea sticle pentru că, trebuie să mărturisesc, beau rachiu slab și ieftin, sau vin și mai ieftin. Stau singur în cameră seara târziu și trag câte un gât de rachiu și asta mă încălzește și mă face să îmi aduc aminte de cine știe ce și să zâmbesc, sau chiar să râd singur. Așa trece timpul mai ușor și de multe ori, în timp ce vin spre casă cu gulerul ridicat prin frig, mă gândesc cu plăcere la sticla de rachiu de sub masă din care o să trag un gât bun înainte de a mă duce să încarc blestemata aia de sobă.

Odată, în timp ce căutam după divan una din piesele ruginitei mele mașini de bărbierit pe care o țineam pe marginea ferestrei, am găsit o sandală de femeie. M-am ridicat cu sandala în mână destul de uimit c-o aflam acolo, deși știam că trebuie să-i fi scăpat gazdei când a făcut curățenie înainte de a mă muta eu. Era o sandală obișnuită, albă, cu toc de lemn, din acelea ce se poartă mai ales pe acasă. Dar, în fine, în ochii mei era o sandală de femeie și-o țineam și-o examinam cu o oarecare curiozitate. Apoi, după ce am tras un gât bun din sticla de pe masă, am luat din nou sandala, am răsucit-o pe toate părțile ș-am început să mă gândesc mai mult la cea care o purtase și pe care bineînțeles n-o cunoșteam deloc. Cum o fi arătat? Dar ce se poate citi de pe o sandală? Mai nimic. Am mirosit-o. Mirosea doar a praf și mucegai, n-avea nimic parfumat și intim, era de mult de când n-o mai purtase nimeni. Era albă. Albul se poartă tot cu alb, sau cu negru, de obicei, sau câte odată și cu alte culori. Am încercat să mi-o imaginez pe femeie înaltă, în alb, apoi în negru, cu piciorul mic și fin, căci sandala era destul de mică. Am pus-o pe masă și am mai tras un gât bun din sticlă până am simțit lichidul arzător pe gât în jos. Am stat un pic, ș-apoi am luat-o de pe masă, ș-am ținut-o cu gingășie în mâini, așa cum ai ține o pisică. N-aveam pisică; adusesem odată una de pripas ce mieună pe ulița într-o seară, jigărită, cu ochii urduroși, dar apoi am alungat-o, căci mă enerva mieunând jalnic tot timpul. Dar acum țineam sandala în mâini cum ai ține o pisică drăgălașă, mică cu ochi verzi și blana albă, în timp ce ea toarce caldă și vicleană, strecurându-și botul printre degetele tale. Așa țineam sandala în mâini și îmi părea atunci că toate femeile-s frumoase și îndepărtate. Probabilitatea ca ea să nu fi fost frumoasă nu mă întrista prea mult, căci mă gândeam atunci că nu sunt femei cu totul urâte și că toate au ceva frumos, nu este femeie să nu aibă ceva frumos, chiar dacă, să zicem, n-ai observa. Așa mă gândeam cu sandala în mână la stăpâna ei, care era departe, după cum departe erau și celelalte femei și de care mă lega ceva acum, faptul că aveam un obiect al ei, un obiect care i-a aparținut, care a fost cald și care stă cuminte alături de perechea lui lângă pat și faptul că stăteam în camera în care cu câteva săptămâni înainte de a veni eu stătuse ea. A plecat fiindcă se măritase, știam, dar asta nu avea nici o importanță, eu o vedeam singură cum era ea înainte, în camera asta și camera era mai caldă, mai plină. Târziu, după o mulțime de gânduri de astea, am adormit, după ce înainte am pus cu grijă sandala albă pe colțul mesei.

Dimineața, când m-am trezit în frig și am văzut sandala aia veche pe masă, plină de praf și cu urmele degetelor mele pe ea și mirosind de la o poștă a mucegai, m-am mirat și amintindu-mi de gândurile mele de seara, am luat-o scârbit de o curea și am aruncat-o scârbit între sticlele din colț.

Dar, de atunci, de multe ori după ce beam un pic, sau chiar când eram treaz, luam sandala în mâini, o țineam cum ai ține o pisică și mă lăsam în voia imaginației și asta îmi făcea bine, la fel cum îmi făcea bine când, cu ochii închiși, scârțiam încetișor în scaunul meu vechi, uitându-mă la bec, sau ținând ochii închiși. Dimineața, când mă sculam mai mult sau mai puțin mahmur, după cât băusem de cu seară, o aruncam acolo între sticlele goale; n-o aruncam afară, căci știam că diseară sau seara următoare o s-o iau, o s-o mângâi și o să visez după cele două trei gâturi de rachiu, o să visez cu ea în mână. N-avea importanță că obiectul ce-l țineam în mână nu era altceva decât o simplă sandală veche cu tocul de lemn, îmi plăcea așa să visez și să vorbesc cu voce tare, adică propriu-zis visurile și gândurile îmi plăceau și îndată ce trăgeam din sticlă și aveam sandala aia în mână gânduri și vise îmi veneau cu duiumul. Pe alea ce mi se păreau mai frumoase le mai repetam cu mici deosebiri și în alte seri, o dată sau de două ori. Acum sandala ajunsese să aibă pentru mine o mai mare importanță decât scaunul pentru că, după cum am mai spus, somnul mă golea de gânduri proaste, dar ea îmi dădea gânduri bune, adică nu ea, ci stăpâna ei, propriu-zis, așa ajunsesem să îi zic, „stăpâna ei”, pe care mi-o imaginam așa de viu și de amănunțit, încât parcă îi auzeam respirația când tăceam și eu și tăcea și ea.

Cam așa a fost și toată chestia asta a ținut până a venit primăvara, o primăvară noroioasă și plină de ploi, ca de obicei, de te gândeai că primăvara nu e altceva decât o a doua toamnă rece și umedă înainte de a veni vara, o vară uscată și plină de praf, în care beau la fel de mult din vinul și țuica bufetului, deși nu e frig deloc. În ultimele zile friguroase de primăvară, când mai voiam să mai adun cu mătura ceva din magazie, căci îmi simțeam frigul până la oase în mine, de parcă pereții camerei mele, pereții aceia îmburați de igrasie, l-ar fi slobozit încetul cu încetul. Mai voiam să fac un foc cu rumegușul ăla amestecat cu nisip, doar o mână, cât a mai rămas, când am găsit acolo o cutie de carton, o cutie de pantofi, pare-mi-se, plină cu mărunțișuri dealea inutile pe care dracu’ știe de ce nu le aruncăm și le ținem pe după dulapuri, în pivniță, să le arunce cei ce rămân, sau să stea acolo ani de-a rândul fără nici un rost. Cam astfel de mărunțișuri erau și în cutia ce am găsit-o eu și babornița de gazdă, fără s-o întreb nimic, mi-a spus că toate acestea trebuie aruncate la gunoi și că au rămas de la ea, adică de la învățătoarea care era aici în sat și i-a fost chiriașă înaintea mea. Ș-apoi, fără să-i mai tacă gura, după ce a ținut-o închisă toată iarna, de nu mi-a răspuns nici la salut, a început să povestească, așa, fără s-o întreb nimic, de parcă s-ar fi dezghețat și ea acuma după iarnă, odată cu noroiul din curte, a început să povestească despre o bătrână sfrijită și rea, de vreo patruzeci de ani, spaima copiilor din școală și care s-a măritat cu nu știu ce funcționar dintr-un orășel dinspre câmpie și care a înșelat-o după ce i-a făcut un copil – o fată, și ea s-a aruncat în fântână cu copil cu tot, apoi a ieșit dârdâind și cu rochia șiroaie de apă, lăsând copilul să moară acolo. A trecut destul timp până să îmi dau seama despre cine vorbește cotoroanța și chiar după ce am priceput, n-am simțit în mine mare lucru, căci nu mă caracterizează stările sufletești violente, ci, în timp ce ea vorbea și nu mai tăcea din gură, am început să scotocesc prin cutia aia plină de nimicuri și pe măsură ce scotoceam, vedeam mai clar în fața ochilor o fată bătrână dinalea stafidite pe dinafară și reci pe dinăuntru ca igrasia. În alte condiții, lucrurile alea văzute acolo nu m-ar fi dus cu gândul la o fată bătrână, dar cele povestite de bătrână și faptul că am avut și eu o soră fată bătrână, adică o mai am și acuma, că încă nu s-a măritat, dar n-am văzut-o de mult, ea avea vreo treizeci și opt de ani când eu aveam cincisprezece, mi-era soră, dar mă punea să-i zic mătușă și era rea de fugeam de frica ei și mă ascundeam prin pod, ei, „mătușa” asta și povestea bătrânei m-au făcut să văd în fiecare obiect din cutie ceva pe care numai o fată bătrână ar fi putut ține. Erau acolo, printre altele, amestecate o mulțime de cutii de tablete și fiole, mai ales vitamine și calmante. Pun prinsoare că era neurastenică, cum era și sora mea la care îi ziceam mătușă și care și-a stricat nervii învățând pentru niște examene pe care nu și le-a luat niciodată și care au făcut-o și mai rea. Mai erau acolo vreo două tuburi golite de alifie, astea cred că pentru frecții împotriva reumatismului și răcelii, după cum am bănuit la început, și acu’ chestia nu mai seamănă cu a surorii mele, care mai târziu, când a rămas singură de tot, dormea fără foc până la căderea zăpezii într-o cameră aproape la fel de rece ca și asta, și tot din cauza zgârceniei, dar n-am auzit-o niciodată plângându-se de reumatism, e drept că niciodată n-am auzit-o vorbind despre ea înșiși. Am mai găsit acolo, printre călimări goale și tocuri de peniță, un model urât cu vopseaua roșie și neagră scorojită, am găsit un stilou de material plastic, strâmb din cauza căldurii de la sobă, căci probabil sta seara vârâtă pe foc și scria, adică, mai bine zis, pe soba sleită cu doi trei cărbuni în ea. Într-o cutiuță neagră era un ruj de buze care prinsese iz de rânced și pe care-l folosise când mergea la ședințe și consilii pedagogice, sau când avea inspecție și nu pentru că ar fi vrut să facă pe cocheta, ci pentru că ea socotea treaba asta ca o chestie de ținută în fața superiorului; printre capete de creion roșu pentru corectat, ace cu gămălie ruginită, nasturi simpli și urâți care n-aveau nimic să pot spune că-s de la o femeie și un cercel dintr-o pereche de ăia ieftini de cinci zeci de lei perechea și pe care nu-i purta decât la ocazii însemnate, în timp ce, sosită acasă, abia aștepta să-i scoată, căci îi jenau urechile alea galbene ca două felii de lămâie. O andrea ruptă mi-a adus aminte de sora mea, care făcea jersee după jersee și nu știa să le facă, așa că le strica mereu pe la jumătate, ca să înceapă altele și eu cred că fetele bătrâne nu știu să facă deloc jersee sau așa ceva. Am scotocit apoi cu nerăbdare prin cutia aia pe care o desfăcusem la colțuri, am aruncat pe jos tot ce am găsit și când am întors-o, a căzut în rumeguș și praf un deschizător de conserve. Și eu cumpăr adesea conserve, conserve ieftine de pește, ori tocane de legume, sau câte un pateu din care aveam trei zile și probabil și ea trăia cu conserve luate de la magazin și lăsa cutiile prin casă până făceau iz, așa cum le uitam eu. Cotoroanța de bătrână, nemulțumită, se uita la mine pe sub sprâncene și atunci am strâns tot ce împrăștiasem în cutia aia de carton, am trântit capacul deasupra și i-am dat-o s-o arunce, sau s-o pună la loc, după cum avea ea chef să facă și să mă lase în pace și să nu se mai uite la mine așa ca la un măr putred, ea cea știrbă și uscată, cu fața fleșcăită ca o cârpă, stând acolo ca o cioară în pragul magaziei de scânduri. Să se ducă la dracu’ și ea și chiriașa ei cea dinaintea mea! Am luat soba cu rumeguș, furios, am trecut pe lângă ea fără nici un cuvânt și am luat-o în jos prin curte, spre ușa camerei mele pe care o uitasem deschisă acum, în frigul ăsta și care se mișca singură, aplecată-n țâțâni și scârțâind. Am trântit jos rumegușul, furios și am luat fără niciun cuvânt sandala aia nenorocită de la piciorul mesei ș-am aruncat-o peste magazie, acolo, undeva printre buruieni, fără să-mi pese de bătrână. Am uitat că odată îmi imaginam dialoguri și situații unde la sfârșit eram răsplătit cu un zâmbet ș-o privire caldă, visuri în care n-am mers niciodată mai departe și pe care le iubeam ca pe niște amintiri plăcute și nici nu-mi puteam închipui că ea, care se năștea în cameră odată cu căldura plăcută din sobă, era, în fond, o învățătoare uscată ca o scândură, fată bătrână de patruzeci de ani, așa cum mi-a descris-o cu satisfacție babornița de proprietăreasă și așa cum am văzut-o eu din acea cutie plină cu mărunțișuri vechi, aducându-mi aminte de sora mea care mă obliga să-i zic „mătușă”. Am aruncat sandala cu furie așa cum aș fi aruncat și dulapul meu cafeniu, perna mea tare și soioasă, cuierul pe care scrie „peg”, chiar și scaunul care scârțâie și totul, dacă n-aș mai fi avut nevoie de ele. Da, am fost tare furios și în seara asta o să beau un chil întreg de vin și de știu că n-o să mai pot bea nimic toată săptămâna.

[Vatra, nr. 3/2018, pp. 8-10]