Mihai Dragolea – Glazura de emoții și mîngîieri

Dragolea-Mihai - Copie

Motto: „Căuta să descopere ce se afla dincolo de masca aceea de oase și carne obosită, pentru că Bruno îi spunea că nu sunt de ajuns oasele și carnea pentru a construi un chip care e ceva infinit mai puțin fizic decît restul corpului, fiind definit de acest ansamblu de atribute subtile prin care sufletul se manifestă sau încearcă să se manifeste cu ajutorul cărnii.”

(Ernesto Sabato, Abaddon exterminatorul, Ed. Univers, 1987, pag. 173)

Citește în continuare →

Adriana MOICA – Aventură bucolică

 

adriana moica

Actualitatea literaturii contemporane stă sub semnul unei neliniştitoare recuperări a trecutului într-un dialog fertil şi febril cu prezentul, având drept motiv central regândirea ironică şi critică a acestuia în notele unei redimensionări a realităţii percepute în permanenţă dual: pe de-o parte, afirmată, iar pe de altă parte, negată. Această coordonată pare să ordoneze şi să potenţeze scurta istorioară a lui Mihai Dragolea, Proces de creponare cu păianjeni, zmeură şi ceaţă*. Inocentă în discreţia puţinelor pagini care i-au fost rezervate, povestioara se construieşte pe acelaşi tipar, devoalat încă din titlu, creponarea, în fapt, un proces uniform şi unitar, căci ceea ce revelează o faţetă a lumii, adumbreşte o alta, în timp ce fiecare personaj eclipsează un alt caracter ale cărui secrete au fost dezvăluite fără pudoare.

      Stilul epistolar consacrat dă prospeţime unei profunde introspecţii ce se naşte mai degrabă spiritual decât imanent, căci reîntoarcerea în satul natal oferă posibilitatea unei reîntâlniri cu sine, în analiza unei copilării pierdute se regăseşte nostalgia legendei personale grefată pe faţa fiecărui personaj, căci fiecare îşi asumă istoria şi îi dă glas în dialogurile vii ce se reproduc în monologul ficţional al unui fiu rătăcitor reîntors în sânul lui Avram. Creponarea este ordinea în care se produce aventura interioară şi totul primeşte dimensiunea unei psihanalize în care metaforele obsedante revigorează tensiunile sufleteşti şi reduc din anvergura unei melancolii greoaie. Acest procedeu de rememorare se suprapune firesc peste dispunerea cronologică a  evenimentelor în ordinea reamintirii lor, căci unei bucle atemporale, de culise, îi corespunde o obiectivare extrem de concretă a evenimentelor în cotidian, suprapunerea având rolul de diminuare a încărcăturii sentimentale ce se conturează odată cu secvenţele de anamneză.

          Un rol important îl joacă ceaţa, care, subtil, face trecerea dinspre realitate spre amintire, dinspre conştient spre subconştient şi este zona de interludiu ce favorizează spontaneitatea unui discurs extrem de obiectivat şi în acelaşi timp personal. Universul provincial, satul Dominin, devine un spaţiu parazitar, care se deschide în conştiinţa invadată de alte spaţii recurente: Paris, Europa, America, acestea fiind fundaluri survolate din perspectiva unei poveşti pe care o suportă şi o nuanţează. Nu există elemente de culoare locală care să facă distincţia între cronotopuri, căci toate sunt uniformizate în acelaşi discurs de recurenţă în care primordiale sunt caracterele ce se conturează şi care trădează iscusinţa caracterologică a scriitorului, dotat cu profund spirit critic, iar nu inventarul geocritic, care doar susţine nuanţele ironice şi autoironice.

        Fina observaţie caracterologică şi inventarul caracterelor ilustrate dezvăluie un univers populat de indivizi ale căror trăsături ilustrează decăderea şi starea mizerabilă în care îşi duc existenţa, lipsa de scrupule sau demnitate sunt tocmai elementele care stârnesc simţul critic al scriitorului, stupoarea fiind cuvântul de ordine al acestui caracterolog, care dă în vileag starea de însingurare cruntă, împinsă până la dezumanizare, prin care trece până şi populaţia unui sat oarecare: „eu stau de vorbă cu un om obosit, bătrân şi singur, într-o curte îngrijită, lângă un râu liniştit. Decorurile în care ne mişcăm sunt ca de pe alte planete, fiecare. (…) Dacă, în anii din urmă, s-a dezvoltat ceva riguros (doar  suntem într-un interminabil „proces de dezvoltare”), spectaculos chiar, acel ceva a fost însingurarea cu mască. Am perceput-o vag la început, dar de înţeles, n-o înţeleg nici acum.” Trauma acestei comunităţi este, aşadar, însingurarea peste care indivizii afişează masca nepăsării, a indiferenţei, a ignoranţei faţă de propria lor condiţie umană, semne ale unei indolenţe spirituale ce reverberează în fiecare gest purtat şi afişat în văzul tuturor, în limitele unor aparenţe salvatoare, pe care, pentru a putea supravieţui şi exista în aceste condiţii, trebuie, obligatoriu, să ţi le însuşeşti şi să le foloseşti: „am dat să mă îmbrac cât mai decent, ca pentru ieşitul în lumea Domininului, e masca obligatorie, purtată cu dezinvoltură de toţi.”, pentru a nu cădea pradă unei serii lungi de lamentaţii inutile: „m-am obişnuit să pierd de toate, de la o vreme nici nu m-am mai împotrivit. N-am mai fost atent decât la ritmul degradărilor succesive, nu mai ţin minte să mă fi opus cât de cât elocvent.”

            Cele două simboluri simetric dispuse în prima parte a povestirii, zmeura şi păianjenii, trădează obsesia recuperării unei dimensiuni temporale apuse, păianjenii ţes mrejele unui prezent derizoriu peste amintirile prăfuite ale trecutului neclintit, pe când zmeura, simbolul veşnicei tinereţi, ademeneşte şi promite tinereţea fără bătrâneţe. Fiorul singurătăţii se activează în apropierea acestor ţinuturi feerice şi redă imposibilitatea convertirii unui astfel de timp la o nouă condiţie. În faţa acestei avalanşe a derizoriului doar natura pare să se stea neînduplecată, căci zmeura, păianjenii, urzicile păstrează esenţa unei existenţe necurmate de vicisitudinile istoriei necruţătoare: „între ramurile tufişurilor ivite în cale se întind nenumărate fire strălucitoare, parcă ar fi semne ale virginităţii spaţiului în cauză, pe acolo n-au mai trecut nici animale, nici oameni. Autorii-păianjeni nu se văd nicăieri, aceştia nu socializează aşa cum fac ai mei, (…)”. Într-un astfel de timp primordial se ţes istorii personale inedite, pleiada de caractere care populează universul ficţional conturează o pletoră de idei ce parazitează, prin prezenţa lor, un univers noomorfic, în care doar esenţele sunt readuse la stadiul de valori consacrate. Aceste caractere inaugurează un timp anost care se reduce la simple intrigi personale, contaminând prospeţimea universului provensal cu lingoarea unui timp de sfârşit de veac.

            Discursul extrem de familiar, specific de altfel stilului epistolar, trădează o veritabilă măiestrie a scriitorului de a mânui cu iscusinţă arta monologică, asumarea propriului punct de vedere într-un ton familiar, fără cochetării maliţioase, ci doar cu observaţii personale făcute la rece, ilustrează capacitatea acestuia de a da frâu liber vocii interioare pentru a contura un adevărat univers adaptat la ordinea interioară şi racordat la pulsul unei întregi comunităţi reprezentative. Viziunea despre lume a scriitorului se reduce la existenţa unei zone de profundă încărcătură mistică în care redescoperirea sinelui este concomitentă cu regăsirea unui timp ancestral, mitic, în care reconstrucţia identitară nu este determinată decât de propria aventură sufletească şi de condiţia asumată. Acestei ultime observaţii îi stă mărturie partea de final în care naratorul-personaj îşi recunoaşte ipostaza ultimei sale deveniri, aceea de navetator, în care, ironic, se recunoaşte ca fiind un raisonneur, un voyager de ocazie, având ca principală atribuţie descoperirea zonelor de pulsaţie interioară în această lume vandalizată de simţul comun al incertitudinilor.

_____________

* Mihai Dragolea, Proces de creponare cu păianjeni, zmeură şi ceaţă, Paralela 45, Pitești, 2013

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]

Mihai DRAGOLEA – Din viața lui Octavian Îndelete, între stațiune și cabană

Dragolea-Mihai-09

motto:

,, Eu stau călare pe viață ca cel mai prost călăreț pe cal. Și datorez doar bunăvoinței calului faptul că nu sunt trântit jos.” (Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume, 1914-1951, Humanitas, 2005, pag.79)

                           ,,…literatura este o doamnă cu moravuri severe și nu se cuvine s-o ciupești prin colțurile încăperii.”

(Witold Gombrowicz, Jurnal, vol.I, Ed. Rao, 2010, pag. 19)

A condus tot traseul din stațiune până în comună cu viteză, a avut noroc de vreme bună și de circulație deloc aglomerată, bănuia el că în mijlocul săptămânii, miercuri, lumea nu e foarte agitată, cum se întâmplă, de obicei, la sfârșit de săptămână, în weekend.Dar acum, în comuna natală, trebuia să încetinească și asta nu-i convenea deloc, de când încheiase povestea cu primăria nu-i mai plăcea să stea în mediul rural, să se întâlnească și să mai și vorbească frumos cu bandiții ăștia, care după ce le-a făcut atâta bine, s-au înhăitat ca să-l dea jos din funcție, îl urau că e inteligent și știe să se descurce, singurul om de succes din zonă.

Pornise devreme de la hotel, asta după întâlnirea scurtă cu Adina Carabă, achiziția lui cea mai recentă, dar răcoarea matinală se topise deja, degeaba, vara ăși spunea cuvântul îndesat. Ar fi scurtat drumul, să ajungă mai repede la cabană, dar și-a amintit că n-are pâine și apă minerală rece, trebuia să oprească la magazin, în centru, să se aprovizioneze. Trăgând cu ochiul la oglinda retrovizorie, și-a netezit cu o mână șuvițele care îi acopereau cu greu chelia tot mai întinsă. Dădea scurt din cap când trecea pe lângă oamenii apăruți în cale, unii grăbind cine știe unde, alții stând pe trotuar și povestind. Da, stau pe trotuarele făcute de el, încă în vremea primului mandat de primar. Îl salută toți, vai de capul lor, dar el, inginerul Octavian Îndelete, știe că o fac de formă, toți sunt mincinoși și fățarnici, a văzut cu ochii lui câte proteste și reclamații au semnat până l-au dat jos de la primărie. N-a contat cât s-a luptat el să asfalteze toate străzile, să introducă și canalizare și să le facă nespălaților ăștia bază de agrement, nimic, s-au dat de ceasuʼ morții numai ca să-l trântească pe el, le sta în gât ce făcea el ca primar. Dar, lasă, nu-i nimic, majoritatea au contracte semnate cu asociația lui, or să vadă recolte bogate numai în poze, îi aranjează el pe toți!Unii dintre ei par chiar speriați când îl văd trecând cu mașina, de când stă mai mult în oraș, s-au dezobișnuit să-l întâlnească, vine rar, doar să mai verifice cum stau treburile la fermă, oricum îl fură, măcar așa, că apare pe nepregătite, mai le e ceva frică, putorile și hoții dracului!

Dar uite că a ajuns deja în dreptul magazinului, peste drum de primăria care i-a mâncat zilele opt ani mari și lați.Domnul inginer nici nu se dă jos din mașina lui cafenie, un excelent Audi, pentru care îl invidiază toți, nu numai comuna asta amărâtă, dar și prin oraș. A și oprit motorul văzând o fată cu plasa într-o mână, sigur merge să cumpere ceva. O strigă, fata încremenește și îi spune poruncitor să o cheme pe Leana, vânzătoarea. Cu un ,, Săruʼ mâna, bine, bine!”, fata a grăbit pasul și a dispărut în magazin.Nici n-are timp să privească atent primăria, să vadă dacă au schimbat ceva bandiții lui Cozonac, a și apărut Lenuța.Și pe asta, deși îi este rudă de departe, tot el a angajat-o, că era vai și-amar de capul ei, cine s-o angajeze la oraș, cu așa mutră de proastă?!Daʼ pe câți nenorociți n-a ajutat el, pe gratis, nu le-a cerut nimic și ei, astă vară, s-au făcut că uită, l-au votat pe Marinică Cozonac, lingăul care l-a săpat chiar acolo, în primărie!Lenuța vine cu pași mărunți spre mașină. Deși încă tânără, are ceva de babă în mișcări și e îmbrăcată aiurea, degeaba a instruit-o cum să se poarte, n-ai cu cine te înțelege, e îngrămădită rău. Cum se apropie, fără să fie întrebată, începe să turuie un fel de raport cu ceea ce s-a întâmplat la magazin în cele două săptămâni cât a fost el plecat în stațiune, la tratament. Îndelete n-are răbdare s-o asculte, o întrerupe brusc și-i spune ce să-i aducă rapid din magazin, n-are timp, e obosit de atâta drum, se grăbește. Speriată, femeia nu mai scoate nici un cuvânt, aleargă să-l servească și revine cu două plase încărcate. Fără să coboare din limuzină, domnul patron le preia și le așează pe scaunul din dreapta, pornește motorul și dispare bălmăjind un soi de salut. N-a oprit nici la casa propriului său fiu, deși Iulica, nora, era pe la florile din curte, pe lângă căruciorul în care dormea Alex Darius, nepotul lui de opt luni, argumentul viu cum că a îmbătrânit. Nu e deloct corect, s-a mai stricat câte ceva la caroserie, dar sufletește, și-a păstrat tinerețea. Nu i-a plăcut nora Iulia de cum a văzut-o, ca o scândură, cu obiceiul de a-și mușca într-una buzele prea subțiri, de femeie rea. Degeaba a încercat să-l educe pe Tăviță în materie de femei, nu s-a prins nimic de el, i-a căzut pata pe uscata asta și, gata!Cu ea a rămas fraierul. În zona asta specială nu-i seamănă deloc, e fiul Marianei, nevastă-sa, un îngâmfat și jumătate, fără alte perspective decât să-i toace lui banii. Bine măcar că e harnic, cuminte, trebuie să recunoască cinstit că n-are inițiative, dar a învățat bine câteva chestii administrative, se poate baza pe el.

,,Să trăiască domʼ inginer Îndelete”, aude dintr-o dată fostul primar, era concentrat la condus și cu gândul la propriul fiu, nici nu și-ar fi dat seama că trece pe lângă casa lui, casa bătrânilor, unde s-a născut și a crescut. Îi răspunde cu o fluturare de mână lui nea Sandu, vecinul acum foarte bătrân, stă toată ziua pe banca de la poartă, nu mișcă decât ochii în cap, să vadă cine trece, ce se mai întâmplă. Ăsta e bătrân cât casa lui, a fost și în război, nimeni nu mai știe câți ani are, l-au uitat până și fetele, mai trece pe-acolo, rar de tot, numai Catarina. Ce fată de viață era odată și-acum e ca o babă, mai să n-o recunoască când s-a pomenit cu ea la primărie, să ia pensia lui nea Sandu. Dar să uite el, unicul propritar, că trece pe lângă propria casă și nici măcar nu-și dă seama, asta nu i s-a mai întâmplat!Și nici nu sunt prea mulți ani de când a băgat o căruță de bani în ea, s-o refacă total, a tras apă și canalizare, a făcut baie ca lumea, a zugrăvit și a pus termopane, parchet, a schimbat tot mobilierul, că totul a fost praf după incendiul făcut de Îndelete cel bătrân, bine că l-a luat Cel de Sus! Și uite că totul a fost degeaba, bătrânul s-a dus, Mariana n-a vrut să rămână și s-a mutat la oraș, la apartament, n-a mai venit nici măcar în vizită, Tăviță cu Iulica stă în cealaltă casă, pe care tot cu banii lui a pus-o la punct. Adevărul e că, de când și-a pus la punct cabana, nici el măcar nu mai doarme acolo, că e plină de praf. Mai bine o înghițea incendiul cu totul, scotea el banii de la asigurare, făcea altceva. Așa, dă-i cu lucrări, reparații și cheltuieli degeaba, îl mai și plătește pe amărâtul ăsta de nepot, Dorin, să păzească gospodăria. Ei, dacă trage linie și adună, trebuie să recunoască în secret că i-a adus numai belele, nici un câștig, nici măcar o mulțumie.

Alungă tot vălmășagul de gânduri cum iese din sat, trece de ultima casă, unde stă verișoara Bebe cu bărbatu-său, Valentin, pe ăsta ar fi putut conta, e om de treabă, dar, de când i-au amputat picioarele, e alt om, bea toată ziua.În câteva minute va ajunge la cabana lui, singura reședință unde se simte în largul lui, liniștit, aici e el stăpân. Asta da investiție, cea mai nimerită și profitabilă din câte a făcut el de-a lungul vremii. Gata, e acasă, iese din șosea, pe aleea care  duce până la domeniul lui. Da, și pentru aleea asta a avut scandal, că a asfaltat-o pe bani publici. A încetinit, trece pe lângă lacul lui, trei ani de zile s-a muncit cu el din greu, dar n-a fost degeaba, are apa limpede, e ca oglinda, tufele de tuia cu care l-a împrejmuit se văd în luciul apei. Gata, parchează lin la capătul aleii lângă cabană. Iese din mașină, să-și tragă sufletul, să se dezmorțească, să se relaxeze.

Într-o clipă e înconjurat de patru dintre cei șapte câini care păzesc domeniul. Ăștia chiar sunt fericiți că s-a întors, latră puternic, sar cu labele pe el, să-i mângâie, să-l lingă pe mâini, pe piept,se agită, încearcă parcă să-l îmbrățișeze, sar să-i atingă fața cu boturile lor negre, umede, abia îi potolește. Îndelete urcă cele patru trepte de piatră până pe prispa de lemn a cabanei, largă, cuprinde fațada și cei doi pereți laterali, este ca la reședința episcopului prieten, de la el a luat modelul, să fie totul numai din piatră și lemn masiv, de esență tare. Dar a meritat să umble atât și să cheltuie mult, o groază de bani, a durat mult și a avut multe probleme, dar nimeni în zonă nu deține asemenea bijuterie. Știa el bine că mai marii de la județ nu-l scoteau din ,,bădăran” și ,,nesimțit”, dar, după ce numai pe unii  i-a invitat pe aici, au rămas cu gura căscată, se vedea că nu le venea să creadă ce văd cu ochii lor. I-a mai și lăsat să pescuiască, asta până a aflat că doi dintre ei l-au reclamat, că de unde a avut el bani să construiască așa ceva, să trăiască în lux.De atunci a terminat cu pescuitul, profitau de bunătatea lui și, apoi, se trezea cu tot felul de controale pe cap, numai bandiții ăia îi făceau zile negre.

Bine că nu s-a zgârcit la lățimea prispei, a terasei, cum a auzit că se spun mai nou, au avut loc destul masa joasă, fotoliile, cele două șezlonguri, toate din nuiele împletite. Îndelete mai întârzie puțin, se plimbă cât de lungă e terasa. Nuțu, paznicul lui de nădejde, știa de la Dorina că urma să se întoarcă, omul a făcut ordine, a curățat peste tot, să nu rămână fir de praf, a dat cu peria și cârpa tot lemnul, de la podele până la grinzile de la acoperiș. De, să nu-i pară rău de porcul pe care i l-a dat gratis, de Crăciun. E mulțumit de ceea ce vede, totul arată ca și cum n-ar fi absentat două săptămâni. Mai are de examinat interiorul, domeniul Dorinei, aici numai ea are acces, ea știe locul și rostul fiecărui lucru, ea deține întregul inventar, doar ea cunoaște ordinea obiectelor, poziția și însemnătatea lor, ea aranjează și păstrează tot.

Fostul primar deschide ușa, pășește încet, privirea alunecă atent pe suprafețe, volume, contururi, verifică , de fapt, starea încăperii, vânează semnele eventualelor schimbări, modificări operate în absența lui. S-a liniștit, totul e în ordine, nu degeaba a făcut-o el pe Dorina stăpâna locului, este cadoul pe care i l-a făcut pentru zecile de ani de când i-a rămas fidelă, de când îi suportă capriciile, deloc puține. Ce mai încoace și-ncolo, dincolo de toate necazurile și greutățile îndurate, de înfruntări și scandaluri cu cei bătrâni, cu Mariana și rudele tâmpite, Dorina rămâne femeia vieții lui. Câți și câte n-au încercat să-i despartă, dar nu le-a mers. Singura noutate, la care se aștepta, de fapt, e pe biroul masiv, între televizor și computer: un teanc de plicuri și hârtii, corespondența care s-a strâns cât a fost el plecat în stațiune, la tratament. Și, chiar în dreptul jilțului pe care l-a recuperat când a părăsit primăria, că era cumpărat cu banii lui, se vede un bilet.Se așează și îl citește fără ochelari, i-a lăsat în mașină, reușește fără să-l atingă, să-l apropie de ochi: ,,Tavi dragă, sper că ai ajuns cu bine. Vezi că am făcut mâncare, e în frigider. Să te odihnești până ajung și eu, după șase. Dacă e nevoie de ceva, sună-mă, sunt la fermă. Te sărut, Dorina”. Da, e totul în ordine și iată că la depărtare, vede mai bine ca la apropiere!Mulțumit, domnul Îndelete iese din nou în pridvorul cabanei lui dragi.E liniște deplină, doar din depărtare, dinspre sediul asociației lui, se aude un fel de zumzet, ca și lângă stupii albinelor. Coboară treptele și, însoțit de câinii lui credincioși, acum ca loviți de veselie, dă un ocol cabanei, să verifice și pivnița răcoroasă. Ușa e încuiată, lacătul mare pus. A uitat, însă, cheile pe birou, va trebui să mai facă un drum, să deschidă și să scoată o sticlă cu vin, merită acum, că s-a întors cu bine pe domeniu. Are dreptul, dacă nu chiar obligația de a sărbători evenimentul întoarcerii acasă!Și-a adus aminte că mai are de dus în cabană și bagajul din portbagaj, pâinea, apa minerală, nimicurile înghesuite în bord. Toate trebuie să le facă încet, calm, cu răbdare, să-şi respecte propriul nume şi renume, oricum e ziua lui liberă cu totul, acum fără nici un tratament, fără masă la oră fixă, fără întâlniri, probleme, hârtii şi calcule, fără lume proastă şi telefoane enervante.

Gata, a reuşit de-a cărat totul în casă, nu despachetează nimic, de asta se va ocupa Dorina, pe seară. Al doilea ocol, la pivniţă, să scoată sticla de vin, acum poate bea şi el, liniştit. De la intrarea în pivniţă se vede livada, numai pomi şi gazon, e ca-n reviste. N-o mai inspectează, a cam transpirat, să facă repede un duş, să stea şi el relaxat. Cei patru dulăi, ca aliniaţi, îl urmăresc cu privirile dinaintea treptelor, a dracu’ pielea pe ei!, îşi aşteaptă cadoul, fiarele au învăţat şi ştiu că nu se întoarce niciodată cu mâna goală. Şi ei chiar merită, că-s mai buni şi inteligenţi decât majoritatea oamenilor, pe ei te poţi baza, nu te trădează, cum fac mincinoşii şi profitorii care îl înconjoară, de care se loveşte mereu, l-au furat şi atacat cât au putut. De câini însă n-a uitat, chiar înainte să părăsească staţiunea a oprit la măcelăria dinspre ieşire şi le-a cumpărat o plasă întreagă cu oase afumate, măcelarul s-a arătat mirat când i-a spus pentru ce cumpără atâtea oase, tâmpitul credea că le ia pentru ciorbă, la ceva petrecere în familie. Generos, le oferă jumătate din oasele înghesuite în pungă, să se sature, poate apar şi ceilalţi trei golani. Îi priveşte cum ronţăie fericiţi, dar numai câteva clipe, a venit rândul duşului.

După un sfert de oră, când se arată în cadrul uşii, Îndelete e schimbat şi proaspăt, doar în bermude şi cămaşă vioi colorată, combinaţie de maro şi portocaliu, n-a încheiat nici un nasture, e foarte cald. Câinii au mâncat tot, nu mai era nici urmă de os, acum stau lungiţi  la soare toţi patru, dormitează sătui. Meticulos, domnul Îndelete a pus sticla cu vin şi cea cu apă minerală lângă un picior al mesei, a adus corespondenţa şi ţigările, n-a uitat nici ochelarii de soare si pălăria uşoară de pai până la a se tolăni pe fotoliu. Acum ar trebui să fie liniştit şi mulţumit, dar n-are cum să fie aşa!Asta e din cauza vremurilor, te lasă nenorocita asta de tranziţie să dormi liniştit măcar o noapte? Nici pomeneală!Ar fi ceva şi din cauza lui, dar nu cine ştie ce. Sigur, chiar numele de familie a contat destul de mult, încă din anii de şcoală. Nimeni altcineva nu mai avea numele ăsta, copiii, colegii, mai ales la început, când se striga catalogul sau când îl chemau dascălii la tablă, râdeau înfundat prin bănci, nici la joacă nu-l strigau ,, Tavi” sau ,,Tăviţă”, numai ,,Îndelete”, sau ,,Melcul”, sau ,,Lene”. Le plăcea, ai dracu’, să pună pe seama lui tot felul de porcării şi prostii, datorită numelui lui găseau explicaţii, justificări propriilor lor greşeli şi tâmpenii. Ei, s-au schimbat lucrurile când a început şi el să priceapă câte ceva, problema numelui l-a îndârjit puternic, a învâţat că se şi poate profita de ciudăţenia asta cu ,, Îndelete”. Cel mai mult a profitat de  numele lui în studenţie, mai ales la gagici, la femei, până şi la poker. Pe femei le agăţa uşor, le stârnea curiozitatea. Conta faptul că era un brunet atrăgător, cu păr bogat, ondulat (cine şi-ar fi închipuit atunci că va ajunge chel nenorocit pe viaţă?!), dar avea succes mai ales datorită numelui, inventase si o poveste cu istoria lui ,, Îndelete”, începea de la bunicul dinspre ăl bătrân (pe care nici măcar nu l-a cunoscut!) şi, desigur, ajungea la el şi suferinţele pe care le îndura. Minţea de îngheţau apele, fetele nu aveau cum să verifice dacă spunea sau nu adevărul, lui chiar îi plăcea când, pe unele, le apuca plânsul, astea cedau sigur. Una n-a rezistat scornelilor lui pe bază de ,, Îndelete”. Da, a avut parte şi de foloase, nu numai de ponoase din cauza numelui, trebuie să recunoască!Păi ce, ajungea el în lumea bună fără numele ăsta ciudat?!Aşa i-a spus Violeta, la primul dans! S-a dus cu doi colegi de la agronomie la un bal al bobocilor, doar dă Cel de Sus să prindă şi ei ceva prospătură, aveau şanse, ştiau că erau destul de puţini băieţi în seria lor.Nici nu mai conta dacă sunt frumoase sau urâte, chestia importantă era să agaţe ceva.

Aşa a invitat-o el la dans pe Violeta, că mai întâi studia oferta, nu se repezea ca prostul. Fata, cu forme pline, atrăgătoare, nu era o frumuseţe, şatenă mai mult stătea pe margine şi-i privea pe dansatori, părea modestă şi singură. El, liber, cam transpirat după destulă bâţâială, cum a auzit că începe un blues, cum  s-a repezit la ea, să nu i-o sufle vreun şmecher. Domnişoara a acceptat invitaţia, dar atenţionându-l că nu e deloc talentată la dans, îl urmărise şi văzuse că se pricepe. I-a plăcut că l-a remarcat şi, aşa, încântat, s-a prezentat cu numele întreg, altfel obişnuia, din prudenţă, să-şi spună doar prenumele, Octavian. Când a zis  Îndelete, Violeta a cam încurcat paşii, chiar s-a oprit din legănatul leneş şi privindu-l bănuitoare, l-a rugat să nu-şi bată joc de ea, crezuse că e serios. Noroc că şi-a adus aminte ca are la el legitimaţia de student, a prins-o de mână şi a tras-o la margine, să se convingă cu ochii ei că nu e un derbedeu, un escroc sentimental. Cu legitimaţia în mână, evident nervos, a făcut-o praf, nu se mai oprea cu scuzele şi părerile de rău. Şi-a dat seama imediat că, gata!, a agăţat-o, nici nu s-au mai întors să danseze, au ieşit în curte cât un parc a facultăţii, s-au şi aşezat pe o bancă mai ferită şi el i-a recitat un şir de minciuni legate de necazurile provocate de numele de familie, inventa tot felul de suferinţe şi neajunsuri care să-i chinuie viaţa. Verificase el în câteva cazuri că minciunile astea impresionează foarte tare  şi Violeta Velceanu  a avut aceeaşi reacţie, a început să-şi povestească existenţa. Destul că, uitându-se din când în când la ceas, la un moment dat s-a ridicat brusc de pe bancă, i-a zis că trebuie să plece acasă repede, deja întârziase şi iar o să facă maică-sa scandal. Deştept, s-a oferit s-o conducă spre casă, ea a acceptat imediat, au mers pe străzi pe unde el nu fusese niciodată, toate numai cu vile si case arătoase, era limpede că acolo locuiau numai oameni foarte bogaţi.Violeta s-a oprit în dreptul unei porţi de medal, care da într-o curte plină cu flori, se vedea şi o alee care ducea la casa ei, foarte mare, cu trei ferestre luminate. La despărţire, cam fâstâcită, Violeta i-a propus să se mai întâlnească, chiar a doua zi, s-o aştepte după ceva cursuri. Şi aşa s-a şi întâmplat o vreme, ajunsese s-o mozolească peste tot, avea tot ce trebuie, sâni mari şi tari, pietroşi, cu sfârcurile ridicate, burta netedă şi spinare ca o vioară, mai mare plăcerea s-o mângâi încet, încet, cu de-a-mănuntul!Dar Violeta îl si enerva, destul de des, parcă ştia prea multe, citea toată ziua şi-i povestea lucruri de care el habar n-avea şi nici nu l-au interesat vreodată. Pe el îl chinuia faptul că nu găseşte un loc, o împrejurare în care să se culce cu ea. L-a invitat şi acasă, l-a prezentat părinţilor şi surorii, mai mică cu doi ani, era bună şi aia. Silvana, dar degeaba. L-a pus să asculte muzică simfonică, nişte aiureli care îl plictiseau grozav, ba îi mai şi împrumuta cărţi, să se cultive. A avut destulă răbdare, dar nu-i convenea că-l ia de ţăran prost. De-aia a şi rărit-o cu plimbările şi vizitele, nu se arăta nici o ocazie de finalizare. Praful s-a ales chiar de ziua lui de naştere: se aştepta la un cadou consistent, văzuse el că sunt foarte bogaţi, plini de bani. Pe dracu’ gol!În ziua cu pricina i-a zis, după ce s-au întâlnit, să meargă la ea acasă, că vor sărbători evenimentul numai ei doi, acolo îi va oferi şi surpriza pregătită. Şi mare fraier, s-a dus: într-adevăr, părinţii Violetei nu erau acasă, în schimb auzea cum se tot foiesc prin alte încăperi soră-sa şi o bunică, foarte sprintenă, o ştia şi pe asta. Dezamăgit, a găsit un motiv să scurteze vizita, că-l aşteaptă colegii de cameră, să dea o bere, n-avea rost s-o mai lungească. Chiar la plecare, Violeta l-a rugat să aştepte puţin pe aleea care dădea în stradă, ea s-a întors în casă, să-i aducă darul pregătit. Şi a revenit repede, cu un pachet, i l-a pus în braţe şi i-a zis să-l desfacă numai când va ajunge la cămin. Ceva temeri a avut încă pe drum, când, pipăind pachetul, şi-a dat seama că ar putea conţine cărţi.N-a mai avut răbdare să ajungă în cameră, când a trecut prin parc a rupt învelitoarea de hârtie şi a văzut despre ce era vorba: într-adevăr, nu erau decât două cărţi, una cu coperta neagră, a doua cu una galbenă. La lumina chioară a unui felinar, a reuşit să citească ce i-a scris pe prima pagină a volumului negru : ,, Lui Octavian Îndelete cel unic şi simpatic, această carte despre nume! Cu mult drag, Violeta!”.Le-a înfăşurat în hârtia colorată, nici nu le-a arătat colegilor de cameră, s-a băgat şi el la canastă şi-au topit vinul e care i-l adusese taică-său. La scurtă vreme au şi rupt relaţia, ea a avut probleme de sănătate, sta mai mult prin spitale, el nu mai avea chef s-o întâlnească. A şi găsit o vânzătoare tare simpatică, foarte buna la pat. Mai şi lucra la magazinul de firmă Guban, mamă-mamă, ce încălţări de lux îi aducea Elvira!Păcat că a plecat din oraş, era o fată bună de tot! A uitat de Violeta şi de cărţile ei, e o porcărie, n-a citit nici zece pagini, dacă n-a aruncat-o, o mai fi prin casa bătrânească. Dar a fost şi o ciudăţenie: după câţiva ani buni, el era deja inginer, se afla în capitală, la nişte cursuri. Atunci, absolut întâmplător, a văzut-o pe Violeta chiar în faţă la hotelul Lido, venea de la serviciu şi mergea spre casă repede, părea că va ploua. Surpriza revederii i-a încremenit pe trotuar, nici nu ştiau ce să-şi spună mai întâi. Veselă nevoie mare, Violeta l-a invitat la ea acasă, să povestească ,,pe îndelete”, i-a spus râzând. S-a dus destul de departe, locuia singură într-un apartament obişnuit, fostul soţ o părăsise pentru o artistă.Ea a încropit o cină şi s-au pus pe povestit, au băut vin şi au fumat până târziu, după miezul nopţii. Nu mai avea cu ce să se întoarcă la hotel şi au hotărât să rămână la Violeta până dimineaţa. Atunci a şi finalizat-o, n-a fost cine ştie ce, dorinţa din vremea studenţiei dispăruse. Dimineaţa au plecat împreună, şi-au luat rămas bun într-un autobuz aglomerat. Cu trecerea anilor a şi uitat cum arată, n-a mai auzit nimic despre Violeta, dar ţine minte şi acum o vorbă pe care i-a spus-o în zori, la o cafea veritabilă :,, Hai, mă Îndelete, recunoaşte şi tu, potenţialul tău erotic a crescut nu de la pastile, n-ai cheltuit un leu ca să-l sporeşti, ţi-a venit de la nume, asta e!”. Una peste alta, atât a mai rămas dn Violeta.

E din ce în ce mai cald şi domnul Îndelete nu mai are voie demult să se expună la soare, aşa i-au spus doctorii la care s-a dus, lua-i-ar dracu’ să-i ia, că bani le-a dat cu carul, în prostie, dar n-a cunoscut mare lucru, inima îi face mereu figuri. Ştiu toţi că are bani, e proprietar mare, ba şi primar (două mandate), îl pasează de la unul la altul, se ştiu bine între ei, specialiştii lu’ peşte, şi-a dat seama ce relaţii au, afaceri cu farmaciştii, cu ăia de la laboratoarele private, cu cei din staţiuni, la tratament. Ce mai, o mafie întreagă, peste tot!Ba, unii mai şi fac pe nebunii, ca nesuferitul şi nemerniculde Lucian Mănescu. O fi el prof. univ. celebru, mare somitate în cardiologie, mereu pe-afară, invitat la tot felul de congrese, simpozioane, dar numai papagalul de el, la ăsta nici nu-i pasă de bolnav, îşi bate joc de om cu zâmbetul pe buze.Că abia ajungi la el, trebuie să ai pile serioase şi bani, numai valută primeşte, ca să te programeze la o consultaţie!Plăteşti ca prostul, ca să-şi bată joc de tine, pacient serios!Cum a fost şi în cazul lui: când, în sfârşit! l-a primit la consultaţie, l-a măsurat din creştet până în tălpi, cum a intrat în cabinet; l-a invitat să şadă pe o canapea şi să se dezbrace, timp în care Mănescu a răsfoit dosarul lui medical. Nu i s-a părut nimic deosebit când l-a consultat şi, din când în când, mai dicta rezidentei prezente (bună bucată!) câte ceva în păsăreasca lor, din care nu puteai pricepe nimic.  Şi, după ce femeia a ieşit din cabinet, i-a zis să se îmbarce şi să stea pe scaunul dinaintea biroului lui. Şi, în loc să-i explice situaţia, ce are, ce şi cum e de făcut în continuare, l-a surprins vorbind despre vârsta critică la bărbaţi, că ar  fi bine s-o lase mai moale cu femeile, că astea pot provoca emoţii periculoase, să rărească paharele cu vin şi să termine cu fumatul, să respecte un regim alimentar riguros, să nu se mai implice prea mult în afaceri, ,,să reducă turaţia”. Şi râdea ca un prost când îi zicea că a fost destul, că ,, vârsta își spune cuvântul”, trebuie să fie prudent, cumpătat, că și el a simțit, pe pielea lui, că îl cam lasă puterile, a renunțat la amantă, îi era frică să nu se facă de râs.  A mai zis că sfaturile i le-a dat prietenește, gratis și l-a expediat la rezidentă, să-i dea rețeta. Ce ,, gratis”, că a pus într-un sertar plicul gros, pe care i-l pregătise chiar aici, la cabană, s-a ridicat și i-a întins mâna, asigurându-l că-l primește oricând simte el că ar fi nevoie. Păi, cam tot așa pățise și cu ceilalți medici pe la care s-a dus!Măcar la ăia n-au fost plicurile atât de groase, dar nici n-au îndrăznit să se lege de vârstă, nici unul nu i-a zis, râzând, o concluzie mai tâmpită ca aia spusă de marele specialist Mănescu: ,, Bătrânețe, coaie crețe!”. Pentru asta i-a dat el o grămadă de euroi?!S-a și jurat atucnci că nu-i mai calcă pragul și uite că s-a ținut de cuvânt!

Tavi Îndelete se ridică încet de pe șezlong, va trebui să-l mute, măcar până la brâu să stea la umbră, e prea fierbinte soarele de la orele amiezii.Rămâne în picioare, să-și pregătească al doilea pahar cu șpriț ușor, rece. Ezită câteva momente, până la urmă tot aprinde un Kent, azi, cu plecarea, cu drumul, a și uitat să mai numere câte țigări a fumat. A redus mult la acest capitol, nici când îl enervează tâmpiții din jur nu mai fumează mult.Și în stațiune a fumat puțin, n-a făcut-o decât la întâlnirile cu Adina Carabă (,,Carabina”, cum o porecliseră asistentele și vânzătoarele). Tare șuie femeie, a avut el parte de destule nebune, obsedate și duse cu pluta, dar nu-și aduce aminte de vreuna așa de năroadă precum Adina Carabina. Uite că și la asta a contat numele, porecla, de fapt. Cum a ajuns în stațiune, cum a auzit de ea:după ce s-a cazat, ca de obicei, la hotelul cel mai bun, ,,Dacia”, a ieșit puțin, era curios să vadă  ce s-a mai schimbat, nu mai fusese la Vața de opt ani, cât a fost primar n-a mai fost, că sta, ca prostul, să rezolve problemele comunității, vezi Doamne. Era normal să constate modificări, s-a și construit mult, mai ales în jurul lacului din parc. Se plimba alene pe străzile scurte și înguste, care duceau, mai toate, către ștrandul cu băi termale, inima stațiunii. Până să ajungă primar, venea des în Vața, chiar de două-trei ori pe an, era și a rămas stațiunea lui preferată, locul multor aventuri de tot felul. Ajunsese de cunoștea destui localnici, pe când se plimba se uita să recunoască vreo figură, dar n-a avut noroc, cui îi ardea de plimbare acolo, după-amiaza!?Pe când dădea să se întoarcă la hotel, a intrat într-un magazin ABC mic, de unde obișnuia să cumpere țigări, era foarte bine aprovizionat. Acum, în magazin erau doar două femei, vânzătoarea tânără, alta decât aceea pe care o știa el, și o clientă, probabil o localnică, povesteau. Cum a deschis ușa, cum au tăcut amândouă și se uitau la el; când a întrebat dacă au Kent albastru, pe cele două le-a pufnit râsul, asta până când, cerându-și scuze, l-a lămurit vânzătoarea: ,, Da, domnuʼ, avem, dar pe noi ne-a luat râsul când ați pomenit de țigările astea, mai avem o singură clientă care fumează așa ceva. E mare figură, vine aici de vreo doi ani, e ceva profesoară la oraș, la Liteni. Pe doamna profesoară o cheamă Adina Carabă, daʼ elevii, ea ne-a spus, îi zic Adina Carabina!Dacă n-ați mai fost pe la noi, la tratament, sigur o s-o cunoașteți acum, toată ziua se fâțâie, de aici mai înainte a plecat, și ea și-a luat țigări de-astea!Nu există să n-o remarcați, nimeni nu poartă la vârsta ei, așa rochii și fuste scurte!”. Fără să comenteze ceva, Tavi și-a luat țigările, a plătit și s-a întors la hotel, să se odihnească.

Ferestrele și balconul camerei dau spre ștrand și împrejurimi, cuprind bine o panoramă aproape întreagă a stațiunii pe care domnul Îndelete o cunoaște în amănunt, vine aici cu plăcere, încă din vesela lui studenție. Și totuși, acum, după plimbare, a rămas cu senzația că Vața nu mai este aceeași, s-au schimbat destule în nouă ani, nu numai peisajul, dar și oamenii. Bine că a rămas în zonă amicul lui, maseurul orb, Viorel Podosu, chiar un fel de șef al echipei de maseuri din stațiune. Viorel, om de familie, nevastă și doi băieți, pe lângă meserie, unde era de departe cel mai bun, știa o groază de lucruri, citea foarte mult și avea o memorie extraordinară. Deși orb de la vreo zece ani, făcuse facultatea de istorie dar n-a rămas dascăl, s-a însurat cu o femeie foarte de treabă, Garofița, și s-a stabilit în stațiune, ca maseur. Garofița, contabilă la bază, ținea casa,când venea în vizită la ei era o gazdă excelentă, uitai că e o femeie cam urâtă. Da, așa i-ar fi plăcut să fie  și nevasta lui, nu ca morocănoasa și umflata de Mariana, mereu nemulțumită și geloasă, mereu pe urmele lui, reclamându-l la cei bătrâni, când trăiau, cu scandaluri din cauza relației lui cu Dorina. Bine că s-au separat măcar, a mutat-o în apartamentul din Lita încă de când era primar, măcar are și el liniște, altă viață!

Și-a mai preparat un șpriț, e deja al treilea, ultimul, să vadă repede ce hârtii s-au mai adunat și să tragă un pui de somn până vine Dorina de la fermă. Luciul apei lacului se mai sparge din când în când, semn că balta lui are pește, cine știe câți s-or mai fi strâns, că nimeni n-are voie să pescuiască fără aprobarea lui. El nu e mare amator de pește, rar îi mai gătește Nuțu o ciorbă sau îi face la grătar, asta numai de când l-au bătut la cap doctorii că e cea mai bună carne, mai sănătoasă. Și Tavi Îndelete se tolănește din nou, la umbră, schimbă ochelarii de soare cu nesuferiții de vedere, că nu mai poate citi altfel. Trece repede peste plicurile cu antet, nu vrea să se indispună chiar de la început cu facturi nenorocite. La fel de repede pune deoparte și somațiile, și citațiile la tribunal, nu-l mai slăbesc bandiții cărora el le-a dat să mănânce o pâine bună de când nu era încă primar. Niște ordinari nerecunoscători, acum îl târâie prin procese tocmai ei, care altădată îi spuneau ,, Săruʼ mâna, coane Tavi!”. Iar va trebui să discute cu avocatul Costică Bățilă, mare șmecher, îl costă o avere, dar ce e drept, l-a salvat de câteva ori la limită, fără el ajungea dracuʼ prin pușcărie, trebuie să recunoască!Da, a avut noroc cu Costică Bățilă, cu el și cu doamna notar Luiza Măghiran, ce femeie!, cât va trăi își va reproșa că n-a apăsat pe pedală la momentul potrivit, n-a văzut, boul boilor, că femeia asta deșteaptă, bine croită și așa de fină îl dorea, abia aștepta să-l primească în patul ei, cum i-a mărturisit la dans, la ziua judecătorului Ghiță Drăghici!Acum, gata, s-a dus dracului baba cu colacii, Luiza trăiește cu un patron putred de bogat, ăla are și două blocuri, de la el a cumpărat apartamentul în care stă Mariana.

Între plicurile de pe la instituții și organe găsește și unul cu o scrisoare, asta sigur a trimis-o nesuferitul de văru-său, Bebe Frățilă. Tipul nu e bun de nimic, dar știe să facă pe nebunul. Citește ce a înșirat Bebe pe jumătate de pagină, e exact ceea ce se aștepta să fie, că tot așa i-a mai scris, un fel de cerere, să trimită banii pentru amărâtele de trei hectare pe care le are tanti Floarea la asociația lui, încă de pe ultimii doi ani. Bandit mare, Bebe!Îi tot dă cu legea, drepturile și obligațiile, cu bolile bătrânei, că e ultima mătușă, sora lui ăl bătrân. Să-i ia dracuʼ pe toți!Trăiesc bine prin orașe mari, nu fac nimic putorile, habar n-au cât de greu e să câștigi din agricultură, stau și așteaptă să le dea el bucate și bani. Unul măcar nu-l întreabă ce probleme are, cât de greu este să le lucreze pământul, nu-i interesează cât trebuie să se chinuie el, zi și noapte, tot anul, câte sunt de rezolvat ca să câștige, cât de cât!Îl cheamă pe el Îndelete, dar el s-a mișcat cel mai repede în zonă, numai el a reușit să pună pe picioare asociația, el a fost și a rămas numărul unu!Ce făceau toți tâmpiții ăștia fără el, dacă n-ar fi avut el inițiativa rămâneau să se uite la pârloagă, nenorociții!N-ar fi făcut nimic, că nu-s în stare decât de bârfe și ticăloșii. Așa a văzut nemaivăzutul cu ochii lui: toți puturoșii care l-au rugat să le lucreze pământul la asociația lui, toți au scris împotriva lui cât a fost primar, îl pândeau toate mișcările, afacerile și una-două îl reclamau, nenorociții, că alde Octavian Îndelete a furat, a măsluit, că nu-i pasă de oameni și că banii care li se cuvin lor ajung la curvele pe care le ține. Din cauza necazurilor pe care i le-au făcut tot timpul s-a îmbolnăvit el de inimă și de stomac, de-asta a încărunțit și i-a căzut mândrețea de păr negru și ondulat natural, așa s-a certat și cu Îndelete cel bătrân, cu vărul Nelu Teică, chiar și cu bleaga de Mariana. De nervi, de mai multe ori i-a spus Dorinei că s-a scârbit de toți și de toate, că abandonează și asociația, și primăria, vinde tot și-i ies destui bani ca să trăiască liniștiți chiar și în capitală. Poate că ar fi renunțat la asociație și casă, la cele două magazine și la brutărie, vindea și turma de o sută de capre, dar cabana?

Se ridică într-un cot, să privească lacul lui liniștit. Da, locul acesta, în întregime făcut de el, l-a ținut aici, l-a făcut să rămână. E adevărat, nici n-ar fi putut lăsa toate  lucrurile pe mâna lui Tăviță, e fiul lui, dar e un îngălat, nu se știe la oameni, cum l-ai scos din birou e vai și-amar, dă din colț în colț, se pierde, n-are inițiativă, cum să fie altfel când seamănă cu maică-sa?!Parcă l-ar fi făcut singură!Dar, trebuie să recunoască, nici el însuși nu mai dă randament ca altădată, nici măcar la femei!De fapt, acolo e nenorocirea, chiar dacă nu se lasă și are, încă, succes. Uite și-acum, cu nebuna asta de Adina Carabina: cam trecută ea, mai ales la față, dar ce corp are, de la gât în jos e ca-n reviste!De, e profesoară de biologie, știe cum să se păstreze. Corect, ea l-a agățat, chiar în prima seară, la barul hotelului. El sta singur la o masă mai retrasă, studia terenul, era destul de multă lume, ca la club, gălăgie, se și dansa, mulți tineri veniți în grup, puși pe distracție maximă. Privea calm vânzoleala, mai sorbea din vinul roșu comandat, mai fuma și studia materialul, să vadă ce s-a schimbat în cei nouă ani de când nu mai fusese acolo. Din senin a apărut nebuna, l-a văzut singur la masă, țintă la el a venit, zâmbind. L-a întrebat dacă mai e cineva cu el, că ar sta și ea, e aglomerat, că a văzut că și el fumează și n-o să-l enerveze cu țigările ei. Nici n-a apucat să scoată p vorbă că femeia s-a și așezat pe singurul taburet liber, a pus pe masa joasă o poșetă mică, i-a întins mâna și râzând, s-a recomandat. ,,Bioloaga”, că așa se alinta Adina Carabă, turuia într-una, nu înțelegea fiecare cuvânt, dar era clar că e obsedată sexual, ea stă în stațiune de trei zile mari și late, și ,,iubi” al ei de-acum, Victoraș, nu reușește să vină, îi e teamă că a lăsat-o pentru alta. Și ea a venit să se distreze și să se relaxeze, că nu-l mai suportă pe Cioca, soțul lăsat acasă.Pe ăsta l-a făcut troacă de porci, impotent, moale ca o cârpă, un ,,delabrat”. Cum Adina a repetat acest cuvânt total necunoscut lui, când s-a dus la maseur acasă a cerut un dicționar și a citit în DEX că a ,,delabra” înseamnă a ,,deteriora, a strica, a ruina”. Deci coana Adina îl făcea pe soțul nenorocit un stricat, bun numai de pagubă. Dar asta a citit după vreo două zile, atunci, la bar, Carabina i-a povestit și de unica ei fiică, ea s-a ocupat de creșterea și educația ei, ea i-a deschis ochii și rezultatele se văd, acum e tocmai în Japonia, trăiește cu un om de afaceri foarte generos, îi mai trimite și ei bani, Miada singură a înțeles ce viață tristă are alături de Cioca, câtă viață clocotește în ea degeaba, câtă nevoie are ea de iubire, de pasiune. Și dă-i și dă-i, sărea de la una la alta, vorbea numai de ea. I-a spus că i-a remarcat vitalitatea și virilitatea  de cum l-a văzut acolo, la masă, că le-a perceput datorită vârstei lor apropiate (aiurea, era mai tânără decât el cu cel puțin zece ani!), că a citit pe chipul lui, imediat, experiența, greutățile învinse de maturitate, de bărbăția aspră care îl caracteriza, dar și singurătatea. I-a cerut și numărul de mobil, i l-a scris pe nota de plată pe al ei. Dar știe și acum că l-a obosit rău, până către miezul nopții, când sătul de atâta gălagie și pălăvrăgeală, a dat să plece. Adina nu s-a dat dusă până ce nu i-a promis o întâlnire, dimineața, la ștrand, la bazinul olimpic.

Cum-necum, l-a luat valul, a doua zi s-a întâlnit cu nebuna la ștrand și, seara, n-a mai pierdut vremea s-o asculte la bar, a dus-o destul de repede în camera lui și a rașchetat-o încet, deși ea făcea în pat ca toți dracii, știa că are picioarele frumoase și da din ele ca o morișcă. A lăsat-o să facă ce vrea, că era pornită rău. Abia a așteptat dimineața, să plece la hotelul ei, deja se săturase, nu-i mai trebuia, vorbea prea mult și nici nu-l excita ca lumea. Și mai era și foarte insistentă, dacă te lua în colimator, nu mai scăpai de ea. O evita cât și cum putea, dacă nu răspundea la telefon, nebuna lăsa la recepție plicuri cu mesaje, toate la fel: ,,Te rog să mă cauți, că iar mă faci să am fluturi în stomac!Adina”. Măcar de-ar fi fost mai tânără și mai potolită, dar nu, se îmbrăca țipător, ca o pupăză, se ținea că are sângele și sufletul proaspete, cum e cântecul, ,,ca la douăzeci de ani”. L-a salvat omul lui, orbul Viiorel:după ce s-a dus în vizită și le-a povestit cum l-a făcut pe soțul Cioca ,,delabrat” și are ea ,,fluturi în stomac”, de-au râs să se spargă, Viorel l-a pus s-o ducă pe Carabina la el, la cabinet, și s-o lase pe mâna lui. A masat-o cu mâinile și vorbele de-a mai liniștit-o, după ședință i-a zis că trebuie să devină mai reținută emoțional, maseurul a lămurit-o, o intensitate prea mare a trăirilor amoroase duce la atrofierea țesututilor, la crisparea unor mușchi și a pielii, există pericolul de a se zbârci prematur. A renunțat să-ți petreacă seara la discotecă, simțea nevoia să rămână singură, să mediteze. Tavi, în schimb, a luat o sticlă de wiskey și s-a dus la Viorel, au lichidat-o seara, când orbul a imitat-o extraordinar pe Carabină, au râs pe cinste toți, inclusiv nevasta maseurului.

Tavi Îndelete aruncă scrisoarea vărului nemulțumit lângă celelalte, nu mai are chef de citit porcării, e și mult prea cald, ar fi cazul să intre în cabană, la răcoare, să tragă un pui de somn. După cum se ridică de pe șezlong, e un Îndelete adevărat, autentic, mișcările sunt încete, leneșe de-a dreptul. Toți câinii dorm, la soare, lor nu le pasă de tensiune, n-au ei treabă, sunt sătui și mulțumiți că s-a întors el acasă, nu le pasă cât arată ceasul. Rămâne doar în bermude când se  întinde pe canapeaua desfăcută, moale și marea, cum a vrut Dorina.E rost de somn bun, adânc, în absența lui nu par să fi apărut probleme noi, necazuri la care, de fapt, se aștepta.Dar sigur apar după această vacanță, către sfârșitul verii, când se cam termină concediile. Deocamdată e liniște și pace, fapt care e foarte rar la el și nici nu durează mult. Scapă el cumva și de insistentul ăsta de Bebe Frățilă, o s-o pună pe Dorina să-i trimită bătrânei ceva bani, să nu-l mai sâcâie, să nu se zică despre el că nu-i pasă de neamuri, cum zvoneau tâmpiții când era primar, ca să-i facă rău erau în stare să se agațe de orice rahat. De fapt, închipuitul ăsta de Sebastian (zice că Bebe e numit numai de prietenii foarte apropiați, mare brânză!) nu merită nici un leu, n-a venit măcar la nunta lui Tăviță. În schimb, el s-a dus la a lui, pe vremuri. Când nu era decât un biet inginer agronom prin Bărăgan, fără nici o avere.A uitat, pârlitul dracului, cum l-a primit când s-a trezit cu el aici, era cu sclifosita de nevastă-sa cu tot, care zicea că a venit pentru că dorea să cunoască rudele lui Sebastian chiar la ele acasă, concret, la fața locului, nu doar din poveștile vărului. O săptămână întreagă i-au chinuit pe toți, mai ales cu pretențiile ei de mare cucoană de la oraș. Nu era urâtă, dar nesuferită cât cuprinde și la toți, cei bătrâni și la tot neamul lor numeros, nu le venea să creadă cum l-a schimbat în rău pe nenorocitul ăsta de Sebastian, ajunsese ca o cârpă, nu mai semăna deloc cu băiatul care venea în vacanțe și-i înveselea pe toți, că juca teatru pe prispă și cânta frumos. Otreapa aia veninoasă și acră îl purta ca pe un câine în lesă, își bătea joc de el în văzul lumii și Sebastian înghițea tot, nu era în stare, tâmpitul, să-i dea măcar o palmă, s-o pună la punct. Îi enerva pe toți, râdea pe față de numele neamului, Îndelete, făcea nazuri la mâncare, la condițiile de igienă, mereu găsea ceva nepotrivit în purtarea oamenilor, nimic nu-i era pe plac, de parcă ea trăia într-un palat. Prostul de Sebastian le mai șoptea ce zicea nesuferita aia, asta numai după ce- așa zicea!- ,,ea se retrage la culcare”. Dacă ar fi fost după mintea lui, i-ar fi dat afară urgent, dar n-avea cum, că erau toți în casa bătrânilor, făcută de bunicul Ilarion, om mare, respectat în tot ținutul, și el fusese primar pe vremuri, se zice că l-a cunoscut și pe istoricul Nicolae Iorga, l-ar fi adus acolo unchiul Aurică, ofițer în garda regală.

Încă nu-i vine somnul, se uită la grinzile afumate ale tavanului. Lui, deși nici nu visa atunci că va ajunge primar, pe cine i-a adus amețitul de văru-său, Sebastian?Pe împuțita aia de Sidonia, să-i chinuie o săptămână întreagă!Dar tot el, Tavi Îndelete, i-a răzbunat pe toți!Asta s-a întâmplat când, într-o zi, era tot în august, ca acum, nenorocitul de Sebastian i-a zis că scârboasa lui nevastă ar vrea să vadă ceva deosebit, prin împrejurimi, că se plictisește să stea numai în casă. Atunci i-a piuit lui ideea să-i ducă în excursie la Băile Ionele!I-a explicat fraierului de Sebastian că e o stațiune deosebită, cam izolată, dar destul de aproape, la vreo treizeci de kilometri, îi duce el acolo, cunoaște locul destul de bine. Vărul s-a și repezit să-i spună Sidoniei propunerea, el nu credea că aia va accepta, dar Sebastian a venit vesel nevoie mare, să-i dea de veste că nesuferita abia așteaptă să plece în excursie. Și-a dat seama imediat că a greșit cu invitația, s-a grăbit, dar nu mai era cale de-ntors, trebuia să se descurce cumva și nu era ușor deloc. Asta mai ales din cauza mașinii, atunci avea o Dacie galbenă; dracul l-a pus s-o împrumute vărului Nelu Teică, la ăsta veniseră în vizită nașii, el avea număr fără soț, şi i s-a făcut lui milă de Nelu, i-a dat Dacia lui, să-și plimbe nașii pe la canal, că nu-l văzuseră de când a fost dat în funcțiune. Dar acolo, dând prostul de Nelu să parcheze chiar la mal, cu spatele, a dat prea mult înapoi, a alunecat tâmpitul în canal, s-a dus  mașina în apă, noroc că nu era adâncă, și acolo a rămas. A venit într-un suflet la el, să-i spună pățania. Când l-a auzit pe Nelu, îi venea să-l strângă de gât, să-l ia la palme și să-l calce în picioare, ca pe un vierme. A umblat destul până când a găsit un tractorist treaz cât de cât, să vină ăla cu tractorul, să scoată mașina din canal. Abia au reușit s-o scoată la mal, pe iarbă. A tras-o până la sediul CAP-ului, în curte, s-o lase la uscat, nu se stricase nimic, dar scaunele și bancheta din spate mai ales, erau pline de apă, erau căptușite cu burete, se uscau foarte greu, că  nu erau cârpe întinse la soare. Nu le-a zis nimic de întâmplare nici bătrânilor, nici măcar Marianei, le spunea că are ceva la motor, că n-o mișcă din loc până nu vine s-o repare Nicu Pancea, cel mai priceput mecanic.

Când i-a propus sclifositului ăsta de Sebastian excursia la Băile Ionele nu s-a gândit că scaunele și bancheta sunt încă umede și vor simți ceva ud la spate și la picioare, dar era prea târziu să le mai povestească întâmplarea, se făcea de baftă, că pe însurăței îi luase flama, erau entuziasmați.În dimineața excursiei, cu două pături făcute sul sub braț, s-a dus, foarte devreme, la sediul CAP, unde nu era decât paznicul adormit. A întins păturile pe banchetă, să nu se prindă cei doi de starea adevărată a mașinii, a verificat motorul și s-a întors acasă, să aștepte deșteptarea celor doi musafiri. N-a durat mult, ăștia au ieșit din cameră proaspeți, veseli, gata de excursie. N-au stat nici să mănânce, erau nerăbdători să pornească la drum. Care era numai gropi și hârtoape pe atunci. A încercat el să conducă atent, încet, dar atât de tare i-a zgâlțâit și zdruncinat încât, după vreo zece kilometri, îi vedea cum se foiesc pe banchetă, cum se uită la pături și le pipăie. Tot scârboasa aia de Sidonia i-a spus că ceva nu e în regulă, că e cam udă bancheta. Ce s-o mai aburească el cu bancuri cu Bulă și Ceaușescu, cu peisajul, n-a avut încotro și le-a povestit ce i-a făcut văruʼ Nelu Teică, ce spaimă a tras. A încercat s-o dea pe glumă, dar le vedea în oglinda retrovizoare mutrele dezamăgite și îngrijorate, degeaba se străduia să fie vesel și le povestea tot felul de aiureli, să uite dracuʼ de umezeală. Ăștia nu știau de glumă, s-au cătrănit amândoi, mai ales vaca aia de Sidonia, așa au rămas până au ajuns la gardul de sârmă din fața stațiunii. Cum a parcat, cum au sărit amândoi din mașină, își pipăiau dosurile grase, singura lor grijă fiind să dezlipească hainele ude de piele. El, Tavi, era un sac de nervi, nu mai scotea o vorbă, și-a aprins o țigară și mătura cu privirea stațiunea. Ghinion mare, nici soare nu mai era, chiar atunci se adunaseră deasupra nişte nori, nu erau de ploaie, dar totul părea cenuşiu, pustiu de-a dreptul. Cinstit, a recunoscut în sinea lui că totul arăta ca dracu’, îi părea rău şi îi era ciudă că i-a cărat până acolo, adevărul e că nu era nici o scofală în zonă, a stricat benzina şi şi-a schimbat programul zilei degeaba! Şi nici nu semăna deloc, chiar deloc, cu ceea ce a fost când fusese el ultima oară la Băile Ionele. E adevărat, atunci nimerise într-o zi de duminică, lume multă, soare, mirosea a mici şi fleici peste tot, veselie cât cuprinde, era şi muzică, greu găseai un loc unde să întinzi cearceaful. Atunci a fost cu prietenul lui bun, Sandu Păvăloiu, ăla adusese şi două muncitoare de la fabrica unde lucra, două curve mai trecute,dar foc de simpatice!

Acum Sandu Păvăloiu are restaurant în Lita, o duce bine, e tot singur, se ţine cu o fostă studentă a lui taică-său, buna de tot, i-a zis că e de aceeaşi vârstă cu fiica-sa!Când au fost cu muncitoarele s-au distrat pe cinste, s-a ameţit bine, nu mai ţinea minte câte beri a băut. Şi când tocmai i-a adus în staţiune pe cei doi nesuferiţi, jale!Nimeni, ţipenie, nici o muzică, nici o mişcare pe mal sau în apă, şi asta părea mai puţină şi mai neagră. Şi, la urma urmei, ce mişcare, ce atmosferă să fi fost în zi de joi, în mijlocul săptamânii, oamenii erau la muncă, nu aveau vreme de băi şi distracţie!Când i s-a parut că însurăţeii şi-au mai revenit, i-a invitat să viziteze incinta staţiunii. Cu feţele alungite parcă de necaz şi dezamăgire, Sebastian şi Sidonia l-au urmat într-o tăcere ca de mormânt. Cât de mare era brâul de nisip care înconjura balta, nu se vedeau decât câţiva bătrâni, sigur pensionari veniţi prin sindicat. Moţăiau pe pături, amărâţii!Nici o mişcare la cele vreo zece căsuţe de lemn, nici la mal (că bătrânii stau încremeniţi, păreau ca împăiaţi), ce să mai vorbim în apă!Careva, parcă în bătaie de joc, lăsase să intre, de cealaltă parte a bălţii, un cârd mare de gâşte, numai astea pluteau leneş de colo-colo. Chiar dăduse cu bâta-n baltă cu excursia la Băile Ionele. Când a văzut un firicel de fum la singura terasa amenajată, i-a dus acolo, unde o chelneriţă croşeta sau cârpea ceva, chiar lângă grătarul tare ruginit, fără nimic pus la fript. El, Tavi Îndelete, le-a spus că face cinste cu mici şi bere şi a dezmorţit-o pe femeie cu o comandă substanţială. Pe Sebastian şi Sidonia lui i-a trimis să se plimbe, el rămâne la terasă, să supravegheze pregătirile.Adevărul e că se săturase de mofturoşii ăia, fierbea de nervi că nimerise aşa de prost, îi venea să urle de ciudă.

Se tot foieşte pe canapea, somnul întârzie, alungat de gândul că, atunci, când au fost în staţiune, nimeni nu visa măcar că vor apare telefoane mobile!Câte n-ar fi rezolvat, dacă ar fi avut lumea aşa ceva, ar fi comandat totul de acasă, să fie sigur că vor fi bine primiţi. Aşa, atunci a rămas el pe lângă bleaga aia de chelneriţă, să aştepte să frigă micii. S-a şi grăbit să-i ceară o bere, îi era cald la nervi şi sete de la ţigări. Plimbarea celor doi n-a durat mult, cinstit, ce să vadă şi ăia?!S-au aşezat toţi trei în jurul unei mese de tablă, la fel ca şi scaunele vopsite albastru. În aşteptarea mititeilor, cu sticlele de bere în faţă, cei doi porumbei tăceau în duşmănie, el încerca să le explice motivele pentru care staţiunea Băile Ionele arăta cum arăta, ca şi cum ar fi fost abandonată, părăsită, lăsată în voia cerului. Că nu era destul, când femeia a adus cele trei cartoane cu mici, muştar şi câteva felii subţiri de franzelă, el a observat culoarea cam verzuie a mititeilor, pe care, din păcate, au remarcat-o şi cei doi. De comentat, n-au comentat, doar Sidonia le-a spus că ea nu poate mânca la ora aia, mai bine se mai mişcă puţin. Rămaşi singuri, nici ei nu s-au atins de cartoane. La un moment dat, fumând şi înghiţind bere, cu ochii tot la nevastă, Sebastian i-a spus că micii au o culoare suspectă, ca nu prea e mişcare prin Băile Ionele, că ar fi mai bine să facă paşi, să se întoarcă.Ce să mai comenteze, că fierbea de nervi!S-a dus la chelneriţă, s-a răţoit la amărâtă şi a plătit. Sebastian părăsise deja terasa şi-i făcea semne nevestei să se întoarcă. L-a ajuns din urmă şi, cum stau să aştepte podoaba, vărul i-a şoptit doar atât: ,,Băi, să vezi tu ce-o să-mi aud eu acasă, asta singur o să faca pe loc bagajele, să plecăm!Da’ şi tu, lua-le-ar dracu’ de Băi Ionele!” Ce să zică, nu mai suporta nici el situaţia mizerabilă pe care a creat-o, deşi avusese cele mai bune intenţii. Când a venit Sidonia, fără alte explicaţii, le-a spus celor doi că e timpul să se întoarcă, păcat că au nimerit aşa vreme urâtă. Atât au aşteptat să audă porumbeii, s-au repezit la maşină. Cât a fost drumul, a condus ca  un nebun, nu i-a mai păsat de gropi, de nimic. Cum au ajuns în curte, cei doi s-au refugiat urgent în camera lor, să se schimbe şi să-şi revină. Cum au dispărut,cum s-a dus şi el în pivniţă, să scoată vin.I-a spus bătrânei să frigă doi pui mari, ca lumea, să pună masa pentru cină pe prispă, afară nu în bucătărie. S-a răcorit, s-a schimbat şi el, i-a spus Marianei ce porcărie a ieşit cu excursia la Băile Ionele. S-a mai liniştit după câteva pahare cu vin. Au mai apărut în curte şi proastele de Marcela, soră-sa şi Catarina, verişoara cam ţicnită. Când pregătirile au fost terminate, bătrâna le-a bătut la uşă şi, fără s-o deschidă, i-a chemat pe cei doi mofturoşi la cină.Nu i-au aşteptat mult, s-au arătat destul de repede, că le era foame nenorociţilor. Printre înghiţituri de friptură şi vin, Sebastian i-a surprins anunţând că sunt obligaţi să-şi scurteze vizita, că regretă mult de tot că trebuie să-i părăsească, au tot felul de urgenţe care nu suferă amânare. Ce s-au mai necăjit tâmpitele de Marcela şi Catarina, astea veniseră să-i invite pe cei doi nesuferiţi în vizită, să le vadă şi lor gospodăriile. Sigur el, Tavi, ştia că, de fapt, au hotărât plecarea mai devreme datorita excursiei nereuşite la Băile Ionele. Asta era, nu-l fraiereau pe el, pe Îndelete. În sine, socotea că, la urma urmei, excursia a fost un succes, aşa scăpau mai repede de toate figurile şi pretenţiile celor doi!La auzul veştii cu plecarea a băut din greu şi le-a povestit el cum a fost la Băile Ionele, i-a înveselit pe toţi, chiar şi pe nenorocitul de Sebastian. Era clar că ăstuia îi convenea să plece mai repede scăpa dracului de gura Sidoniei. I-a făcut un serviciu, pe banii şi nervii lui.

Şi nesimţitul ăsta de Sebastian vrea acuma bani, îl ia pe el, Tavi Îndelete, cu drepturile bătrânei, cu obligaţiile cei îi revin, parcă n-ar şti, tocmai el, cel mai mare proprietar din zonă!Dacă mai apare vreodată pe acolo, îi arata el drepturi, pune câinii pe el, nu trece de poartă, nu vede un peşte măcar din lacul lui… La el, la Îndelete, nu este ca la Băile Ionele…Măcar să mai fi făcut şi ăia ceva, tot nu se poate compara cu ceea ce este la Vaţa…Adina Carabina zicea că din cauza lui, a lui Octavian Îndelete, are fluturi în stomac…Bine că a scăpat de vagaboandă…Câinii îl păzesc, e linişte…Degeaba, cabana lui e cea mai frumoasă…Va veni Dorina, să-i arate cum îi facea masaj lui Viorel…Sigur nu ştie ce înseamnă cuvântul ,,delabrat” îi explică el…Din şosea se va vedea firma ,,Pensiunea La Îndelete”… E prea cald…

Petroşani, 20 ianuarie 2015

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2015]

Alexandru Vlad in memoriam (4) – EVOCĂRI, AMINTIRI, PORTRETE, MĂRTURII (1)

 

Ion POP

Un om cu o carte sub braţ

 

Scriu aceste rânduri chiar în ziua de 31 iulie 2015, când Alexandru Vlad ar fi împlinit 65 de ani. În loc să-l sărbătorim cum ar fi meritat un scriitor de prim rang al generaţiei sale, ne amintim, iată, cu un mare regret, de dispariţia lui prematură, aşa de neaşteptată. Căci aproape nimic nu anunţa grăbita plecare dintre noi, cu câteva luni în urmă, a acestui bărbat frumos ce părea foarte temeinic aşezat în spaţiul său şi al nostru, prezenţă calmă, mai curând tăcută, surâzător contemplativă, deschizând priviri luminoase, cu retrageri în penumbre abia bănuite, spre cei cu care se întâlnea, în locuri devenite şi ele tradiţionale ale Clujului literar. Adică într-un colţ al Pieţii Unirii, în faţa librăriei Universităţii, ori la cafeneaua „Klausenburg”, foarte aproape de fosta noastră „Arizona”, ambele dispărute acum, rămase doar în memoria afectivă. Acolo e şi Sandu Vlad, cu chipul lui de Whitman boem, cu barba şi părul uşor răvăşite ca de brize marine, cu pipa de marinar pe uscat ce lăsa, în urmă cu ani, rotocoale de fum aromat de prin Olande care ştiau, numai ele, ce e tutunul adevărat…

Îl vedeam mereu cu o carte sub braţ, erau mai ales volume din scriitori de limbă engleză – a şi tradus, din Joseph Conrad sau Graham Greene, din Henri Miller -, era bucuros să-şi mărturisească admiraţia pentru aceşti literaţi şi confraţii lor cărora le cântărea atent expresia pentru tălmăciri ce nu puteau fi decât inspirate, căci făcute cu dragoste…. Ducea cu el cărţi nu doar sub braţ, căci scrisul său – de la debutul în Echinox-ul la care a fost şi redactor în anii 1973-1975 -, a topit mereu în el discrete şi subtile dialoguri cu Biblioteca. Prozatorul de clasă înaltă urma să-şi construiască prin ani un profil inconfundabil, ale cărui linii le propuneau deja excelentele povestiri din Aripa grifonului (1980), confirmate apoi valoric de romanul Frigul verii, de altă suită de proze, Drumul spre Polul Sud (ambele din 1985), până la impunătorul roman mai recent Ploile amare – opere întâmpinate generos, cum şi meritau. Cei care l-au citit atent au putut nota acea mare linişte de prozator clasic, despre care vorbea cândva G. Călinescu, acel echilibru suveran pe pragul dintre universul lăuntric şi lumea din afară, la întâlnirea dintre privirea spectatorului curios şi cea intens scrutătoare, a analistului psihologic, pentru care faptul de viaţă se cerea considerat cu circumspecţie, evaluat şi pătruns cu o lentoare productivă. Nu spectacolul evenimenţial a contat în primul rând pentru prozatorul Alexandru Vlad, cât reverberaţiile lui secvenţiale, acumulate treptat spre a compune mozaicul unor lumi cu atmosferă proprie, pregnant-revelatoare. Mici universuri, unde scriitorul iese în faţă ca protagonist sau mărturiseşte că lucrează din culisele textului, în jocul dintre real şi fictiv, dintre trăit şi citit, condus cu o degajare blând-ironică şi cu nu puţină melancolie. Căci Alexandru Vlad e şi un liric discret, ferindu-se, însă, de confesiuni sentimentale, punând umbre elegiace peste oameni şi lucruri, relativizând fără stridenţe adevăruri ce par de la prima vedere convingătoare. Un soi de scepticism sănătos veghează la echilibrul perspectivei sale asupra lumii, şi tocmai ceea ce convine la modul ideal pentru răbdarea cvasiemblematică a unui prozator înnăscut, ce lasă „concluzia” asupra a ceea ce vede şi cugetă să se apropie încet, închegându-se din multitudinea de notaţii, observaţii, nuanţe de culoare, devenind cu adevărat verosimilă. Era şi pacienţa, cu delicii multe, a ascultătorului îndrăgostit de muzica clasică…

L-am citit în timp, cu cel mai mare interes, şi pe Alexandru Vlad publicistul, în articolele sale din Vatra, de pildă, dar şi în cotidiane, făcând ecou întâmplărilor din realitatea imediată – texte în care micul reportaj primea adesea o aură ficţională. Culegeri precum Sticla de lampă, Măsline aproape gratis sau Curcubeul dublu, unde graniţa dintre real şi fictiv e mereu permeabilă, se parcurg cu aceeaşi plăcere ca textele „mari”, revelând mâna şi ochiul experte ale prozatorului rafinat, în stare să dea faptului de viaţă aparent mărunt nu puţine semnificaţii tulburătoare.

Ştim că prozatorul Alexandru Vlad a apucat să încheie un nou roman, Omul de la fereastră, despre care bunul său prieten, poetul Ion Mureşan, declară că e o carte de mare valoare. Îi vor apărea, într-o mică plachetă şi poemele, nu multe, dar probând, cum am putut citi prin reviste, aceeaşi sensibilitate a omului încrezător cu măsură, îndoindu-se cu măsură de ceea ce vede în jur, din lumea sa ascunsă. Omul Alexandru Vlad, confratele Sandu, ne va lipsi însă mult, ne şi lipseşte, absenţa lui ne doare. Ori de câte ori voi trece pe strada Universităţii, prin faţa vitrinelor de cafenea după care am stat împreună de-atâtea ori sau l-am zărit adesea, alături de – acum – alte umbre amicale, ca Petru Poantă şi Ion Maxim Danciu – îl voi vedea acolo, în faţa unei cafele, vorbind rar, tăcând ori surâzând, sub fumuri parfumate de pipă ca de pe vremuri. Dar şi mai prezent şi mai viu îl văd şi îl voi simţi aproape de tot, în vitrina luminoasă a aducerii aminte.

***

vlad_paleologu

Ioan GROŞAN

PROFESIONISTUL

 L-am admirat dintotdeauna (și l-am și invidiat!) pe Alexandru Vlad pentru rigoarea cu care își concepea și ducea la capăt nuvelele și romanele sale inconfundabile. Mi-a arătat odată planul unei asemenea construcții epice: pe un fel de planșă avea un ”desfășurător” în toată regula, cu grafice, cu săgeți între episoade, ca o electrocardiogramă epică sui-generis sau ca planul de producție al unei uzine duduitoare. Chiar mi-a venit atunci în minte titlul unei proze a lui Alexandru Sahia, cred, ”Uzina vie”. Dar ceea ce m-a uimit și mai tare e că secvențele propriu-zise nu urmau o cronologie strictă, de tip A-B-C-D ș.a.m.d., cum eram eu obișnuit, ci, temporal, după episodul 1 să zicem, Vlad putea scrie imediat episodul 8 sau 17, în funcție de starea, inspirația sau documentarea sa. Asta însemna că avea, cu mare claritate, tot romanul în minte și-l putea începe de oriunde.

N-am fost de la început buni prieteni. El, alături de alți colegi din promoția lui echinoxistă (Cistelecan, Podoabă, Perian, Ioan Moldovan, regretatul Augustin Pop, Aurel Pantea, Ion Cristofor) avea o anumită prudență, un anumit scepticism față de noi, ”ludicii” (Ioan Buduca, Radu G.Țeposu, George Țâra, Lucian Perța, plus mentorul nostru într-ale jocului și farselor, Ion Vartic), ne considera cam neserioși, stricând atmosfera sobră, ”ardelenească”, ”monahală” a  redacției. Dar apoi, după ce-am debutat și eu cu ”Caravana cinematografică” și-a văzut că, totuși, e ceva și de capul meu, ne-am apropiat tot mai mult și una din marile mele plăceri era să mă întâlnesc cu el și Ion Mureșan când reveneam în Cluj.

Un Cluj care – cel puțin asta a fost impresia mea – nu l-a prea iubit. Sau nu l-a iubit îndeajuns, așa cum merita. Dovadă că debutul  său cu ”Aripa grifonului” s-a petrecut în București, la ”Cartea românească”, și nu, cum era de așteptat, la ”Dacia” de pe malul Someșului. I-au pus mulți – și nu mărunți! – bețe în roate. Dar cu încăpățânarea sa benefică și cu figura sa de hirsut jemanfișist a mers mai departe. Foarte departe în proza românească.

Acum a ajuns la ceea ce mie îmi place să numesc „Cenaclul din Cer”. Ehei, câți echinoxiști o să-l întâmpine acolo!…

 

***

vlad_tatuta_musca

Sanda CORDOŞ

 

Cîţiva paşi pe hîrtie cu Alexandru Vlad

20 martie 2015

 

Vestea care m-a şocat, m-a tulburat şi m-a copleşit de durere a fost, în această serie neagră, plecarea lui Alexandru Vlad. Duminica trecută, cînd am văzut titlul mesajului de la Irina (Petraş), am clipit puternic şi, cum se întîmplă, nu mi-a venit, am refuzat să cred. Am deschis mail-ul şi i-am văzut fotografia cu faţa luminoasă, surîzătoare, pentru că el surîdea nu numai cu buzele, ci şi – mai ales – cu ochii. N-aş îndrăzni şi n-ar fi, de altfel, exact, să spun c-am fost prieteni, dar aveam pentru el, de decenii, o admiraţie afectuoasă. Ştiu că în urmă cu mulţi ani, la o cafea, m-a întrebat dacă m-ar interesa să-i citesc şi să-i fac eventuale observaţii pe un manuscris în lucru, iar Cis, care era de faţă (de fapt: noi eram de faţă la o cafea pentru că venise Cis la Cluj), a zîmbit ironic şi i-a spus că nu sînt cititorul potrivit, tocmai din pricina admiraţiei pe care i-o port.

Ne-am întîlnit ultima dată în ianuarie 2013, la Uniunea Scriitorilor, unde îşi lansa romanul (Vieţi paralele) Florina Ilis. După discuţii, a venit spre mine, pe coridorul întunecos al fumătorilor, şi m-a întrebat, cu faţa lui surîzătoare, dacă îi promit să vorbesc la fel de bine şi de deştept şi la viitoarea lui lansare de carte, care urma să aibă loc în curînd. Din păcate, la mine lucrurile (ca să nu zic paşii) au luat-o la vale şi n-am mai reuşit să-mi ţin făgăduiala. Deja, de altfel, mă mişcam cu multă dificultate, de-abia ajunsesem, balansîndu-mă ca o barcă ce luase apă (ca să folosesc o comparaţie dintr-o lume, a ambarcaţiunilor acvatice, care lui îi plăcea atît de mult) şi se îndrepta, oarecum, spre un naufragiu despre care nu îndrăznea să vorbească nimănui. (După lansarea splendidului roman al Florinei şi după prînzul pe care l-am luat apoi împreună, alături de Rodica /Frenţiu/, Adriana /Stan/ şi Andreea /Iacob/, în clinchet de rîsete, mai mult decît de pahare, a fost ultima oară cînd am mai luat un autobuz spre casă).

Cu Alexandru Vlad şi cu Ion Mureşan am pornit un proiect care mi-a fost foarte drag, în cadrul căruia  aduceam scriitori (în carne şi oase) în faţă şi în dialog cu studenţii. Mai tîrziu am găsit şi un titlu, „Întîlnirile de la Filo”, şi cadrul acesta mi-a permis, de-a lungul anilor, să invit sau să primesc, la sugestia editurilor, cîţiva scriitori minunaţi, în seri cărora nu numai eu sper că le păstrez o bună, caldă aducere-aminte. Dar primii au fost cei doi concitadini. Era pe la sfîrşitul anilor ’90, stabilisem cu scrupulozitate momentul, vorbisem – telefonic – chiar şi cu doamnele lor, într-o mică, feminină complicitate logistică. Sala „Blaga” (ori „Grimm”?) era plină ochi şi ei n-au apărut. După vreun sfert de oră, am anunţat că, din păcate, mult aşteptaţii oaspeţi n-au ajuns, studenţii care veniseră special pentru ei au ieşit, iar eu mi-am început obştescul curs de teoria literaturii. După vreun alt sfert de oră, a întredeschis uşa sălii Horea (Poenar) şi mi-a şoptit: „Au venit”. Am coborît la noi în birou, erau veseli şi expansivi, iar Alexandru m-a întrebat pe unde umblu, uite, ei au ajuns cu jumătate de oră mai devreme, după cum am convenit, să bem o cafea împreună. Am băut cafeaua, am urcat în sală, erau emoţionaţi în faţa celor vreo sută de studenţi, dar n-au lăsat, se-nţelege, să se vadă, şi a ieşit un dialog viu, plin de miez, de miezul vieţii lor de scriitori. Alexandru, de altfel, a reluat transcrierea acestei întîlniri (pe care nu-mi mai amintesc dacă am publicat-o în revistă, probabil că da), sub titlul Curs practic cu scriitori, dat de mine, în cartea sa Sticla de lampă.

Vorbeau bine în public amîndoi, Muri în stilul său, cu demonul în spinare, atins de bîlbîiala sacră, în care istorioara era purtată pe nesimţite spre viziune. Alexandru, în schimb, vorbea atît de atent la fiecare cuvînt încît, deşi discursul său era în mod evident spontan şi autentic, părea elaborat, părea că rosteşte un text pe care îl pregătise dinainte. Şi lucrul acesta e valabil nu numai în ceea ce priveşte întîlnirea cu studenţii sau lansările de carte. Avea, în discursul său dintotdeauna, o dicţiune specială a ideilor, un mod de a privi şi de a povesti cu tîlc (aflat şi în cele mai banale istorii sau mai ales în acelea), avea fraze grele şi memorabile, pe care le spunea uşor, fără morgă, cu faţa lui mereu surîzătoare. O faţă care intra în acord cu gesturile sale, cu mîna ridicată într-un anume fel, indicînd, apăsînd o semnificaţie. Şi gesturile lui puteau să pară unui necunoscător studiate, cînd, în fond, aveau, la fel ca vorbirea lui, la fel ca întreaga sa prezenţă, ceva aristocratic. Da, cred că Alexandru Vlad a fost un boem aristocrat, cu o mare înţelegere pentru biata fiinţă umană şi meandrele ei.

După ce n-am mai ieşit, m-am gîndit de multe ori, cu drag şi dor, la cei doi, la Muri şi la Vlad, spunîndu-mi că mi-ar face plăcere să-i revăd. M-am gîndit să-i invit să treacă într-o zi pe la mine, să vorbim ca altădată, să fumăm şi să rîdem, ca şi cum între mine şi ei n-ar fi o boală, un baston, un cadru. Nicicînd nu mi-am închipuit că între mine şi ei ar putea fi o moarte, şi anume moartea lui Alexandru.

 

 

***

promotia 1976

Eugen URICARU

Pe  lamă de cuţit

Nici nu  știu cum m-am împrietenit cu Alexandru, Sandu, Vlad. Lucrurile s-au petrecut pe neobservate,. Cu siguranță, prima întîlnire s-a  petrecut la Arizona și prima discuție a fost despre un prozator american. Sandu era îmbibat de literatură anglo – saxonă și făcea și o operă de misionariat în această privință. Eu aveam alte repere și discuțiile noastre erau complementare. Desigur, duse în contradictoriu. Cu toate rechizitele sale –  talent, o bună cunoaștere a limbii și literaturii anglo – americane niciodată nu mi s-a părut că discut cu un prozator aflat în siajul acesteia. Pentru mine, Alexandru Vlad era  cel mai autohton prozator ardelean, mai ardelean decît Liviu Rebreanu și tot atît de mult cît era Pavel Dan. Nu știu ce părere avea el despre acest minunat autor dar cred că nu știu deoarece niciodată Alexandru Vlad nu a deschis acest subiect. Spre deosebire de toți autorii ardeleni, cu excepția lui Pavel Dan dar încluzîndu-l pe Liviu Rebreanu, Alexandru Vlad stăpînea la nivelul de maestru stăpîna oricărui prozator din această țară – limba română. Era un meticulos, un căutător de nuanțe, un parcimonios al expresiei, eu i-am spus de multe ori că e un fel de Isaak Babel al literaturii române. Asta îl nedumerea deoarece nu-și putea închipui cum ar fi el cineva necunoscut lui. La fel ca Babel ( sunt  un bun  cunoscător al acestui mare scriitor ucis de micul călău Ejov și asta dintr-o pricină mondenă) Alexandru Vlad era un povestitor sclipitor, cu plăceri declarate în savurarea adjectivelor. Asta cînd povestea. Cînd scria era perfecționist și de aceea cred că multe dintre ideile și proiectele sale literare au rămas într-un incubator virtual. Noi chiar am fost prieteni literari, o vreme. Apoi, întîmplările vieții ne-au îndepărtat și la propriu și la figurat.  Pentru mine obsesia lui transilvănistă era o împrejmuire pe care o clădea cu încăpățînarea unuia care nu este prea sigur de sine. Sunt convins că nu era așa. Dar a fost norocos – a scris cărți bune, s-a bucurat de prieteni, și-a văzut copiii mari, cu cartea în mână și la îndemână. Generos, avid de a ști cît mai multe dintre ciudățeniile Pământului, hrănit cu mâncare proastă dar cu lecturi bune , încrezător că totul va fi bine, spunînd mai multe decît era înțeles de cei ce-l ascultau, Alexandru Vlad  făcea parte din stirpea rară a celor pentru care literatura, scrisul și cititul, însemnau cam totul în viață. Nu credea că omul e o mașinărie complicată deoarece trăia cu sufletul și nu credea că totul se poate termina simplu și repede, ceea ce s-a  și petrecut. Pentru  mine este și va rămâne o enigmă ( desigur, nu prea multă vreme) faptul că deși suferea în tăcere , prezența lui era extrem de tonică. Cred că nimeni dintre apropiații săi nu a reușit să aibă un conflict pe față cu el. Presupun că înțelesese cu adevărat ce spusese Disraeli la vremea sa –  viața noastră e prea scurtă pentru a ne permite să o facem să fie și măruntă.

Felul său de a-și trăi viața a fost extraordinar  de tonic și de creativ – chiar dacă nu a scris tot  ce voia să scrie a reușit să creeze în jurul persoanei sale o aură a unei lumi proprii, mult mai bune decît lumea multora dintre noi.  Era un generos care pășea în viață pe o lamă  de cuțit – acesta era Alexandru Vlad.

***

Poanta Muri Sandu Vlad Irina Petras

Adrian POPESCU

Portretul unui om liber

Ochi de copil, vioi, neliniştiţi, pe o faţă de pirat cu barbă şi pipă. Gesturi largi, tăiate, îndrăzneţe. Om al drumeţiilor montane şi al dialogului relaxat din cafenele. Un om liber, cel mai liber om din lumea scrisului, pe care l-am cunoscut… De aici, poate, prietenia lui cu Nicolae Steinhardt, care afirmase, vă amintiţi, „contrariul păcatului nu este virtutea, ci libertatea”. Libertatea de a face orice dacă iubeşti, adaug, parafrazându-l pe Sfântul Augustin.

Scria şi le publica în revista Vatra, destul de rar, nişte splendide poeme în stilul liricilor moderni englezi. Nişte bijuterii stilistice, confesiuni mascate, ironice şi tandre. Îmi plăceau pentru prospeţimea lor acvatică de fruct de mare abia pescuit, expus pe un pat de gheaţă la primele ore. Şi mă grăbeam să i-o spun, dar Sandu Vlad mi-o lua înainte, elegant, remarcând el nu ştiu ce întorsătură din poezia mea. Generos, nu mă lăsa pe mine să-i laud poemele, ca pe nişte pietre preţioase iradiind lumina din ele.

Pipa cunoscută de toţi, controlori, colegi, primari, l-a însoţit şi dincolo, pusă a-i fi la îndemână în barca-pat-sicriu, poate pirogă, în care s-a strecurat acum câtva timp, sub ochii noştri umezi. Barba i se va fi decolorat, prin ţările ploioase, pe unde cutreieră, se spune, pe-acolo unde musonul ţine mai multe luni de zile… O fi stând Alexandru undeva ascuns, într-un ţinut al „palatelor verzi”, hudsoniene, tălmăcite de el, locuri misterioase, pe care mi le-a descoperit şi mie. Sau într-o colibă sub palmieri, bând cafea, mestecând frunze de coca şi scriind sub cercul unei lămpi cu petrol… Nu m-aş mira să apară, eventual împreună cu prietenul său (şi al meu) Petru Poantă, tovarăşi fideli de Arizona nouă, Klausenburg, într-o dimineaţă. Cu zâmbetul lui binecunoscut şi descheiat la cămaşă, doi nasturi de sus, pufăind aromele tutunului olandez. Un plic de tutun fin i-am adus şi eu, de la poetul Nichita Danilov, din Basarabia. Şi, desigur, am adus şi un alt dar, acesta mai lichid, pentru alt prieten al lui Alexandru Vlad, acesta pe numele său lung Ion Mureşan, practic un fel de dublu al lui Sandu, prin libertatea luată cu de la sine putere în faţa convenţiilor nu doar plictisitoare, constrângătoare.

Îmi plăceau personajele ciudate ale prozatorului, majoritatea, iar pe unul dintre eroii lui, mai bine zis anti-eroii lui, din volumul autobiografic „Viaţa mea în slujba statului” l-am identificat – era un fost coleg de şcoală primară, un băiat zvăpăiat din clase mai mari, care nu şi-a dezminţit, matur, apetitul, încă de-atunci vizibil pentru aventurile cele mai caudate, tratate ludic. Pitorească, mereu, acţiunea paginilor prozelor lui Alexandru Vlad se desfăşoară, rapidă, cinetică, în cotidian dar acesta se metamorfozează treptat în fantastic. Secretul scriitorului.

Am împărţit cu el plăcerea de a mă bucura de monedele găsite pe stradă, ca pe mici gesturi miraculoase pe care Cerul le face pentru noi. Alexandru Vlad are o interpretare fenomenologic-lirică unde talentul lui străluceşte, cuceritor de vibrant la semnele realului.

 

***

DSC_5102a

Mihai DRAGOLEA

Plecarea lui Alexandru Vlad

 

Neaşteptată şi nedreaptă, plecarea dintre noi a lui Al. Vlad m-a durut mult. Cu violenţă, aproape am retrăit o plecare a lui, una apăsat veselă. Nu îl pot altfel omagia şi răzbuna. Eram în anii fragezi ai tranziţiei interminabile, invitaţi şi noi la zilele revistei Poesis. Lume multă, de calitate şi de peste tot, găzduită în hotelurile din centrul oraşului Satu Mare. Am primit spre locuit, Al. Vlad şi cu mine, o cameră elegantă, spaţioasă. Gazdele, organizatorii erau sensibili la relaţiile dintre participanţi, ne ştiau de prieteni şi aşa ne-au aşezat laolaltă. A fost bine. Prima seară s-a petrecut îndelung şi îmbelşugat în restaurantul hotelului central din Satu Mare. Ne-am retras târziu şi-am mai povestit, până ne-a luat somnul. A doua zi n-a diferit mult de prima, finalizată tot în restaurant. Numai că, la un moment dat, Al. Vlad mi-a şoptit, în vacarmul general, că pleacă într-o vizită, la un amic meteorolog, să las uşa camerei neîncuiată. Eu am rămas la datorie, până la spargerea chefului nocturn, vesel şi ameţit, deşi meteorologia locului era, atunci, ploioasă şi cenuşie. Am urcat la etaj şi am ajuns în dreptul camerei noastre. Am fost surprins să aflu uşa neîncuiată, eram însă sigur că Alexandru şi-a scurtat vizita şi a revenit. Dar, când am deschis uşa, am dat cu ochii de o tânără doar în maieu şi pantaloni, îşi ştergea părul ud şi fredona ceva refren. Am fost convins că am greşit camera, juna nici nu m-a băgat în seamă, m-am bucurat că nu m-a observat şi m-am retras repede, silenţios. Şi, mai ales, total derutat. Am coborât la recepţie, să întreb la ce cameră sunt cazaţi Alexandru Vlad şi subsemnatul; numărul era cel la care fusesem, unde văzusem minunea ştergându-şi bogata podoabă capilară. După ezitări şi gânduri cenuşii consumate pe un fotoliu din holul hotelului, am urcat la aceeaşi cameră, am bătut discret la uşă şi am ascultat. Nimic. Am încercat uşa, s-a deschis uşor. Nimeni în hol, doar dinspre baie venea lumină, m-am uitat şi acolo am revăzut tânăra necunoscută, la oglindă, acum se pieptăna. Am depăşit silenţios cadrul, să ajung în încăperea prevăzută cu cele două paturi obişnuite. Al meu, cel dinspre balcon, era după cum îl lăsasem. În celălalt, cu spatele rezemat de speteaza înaltă, de lemn, fuma pipă liniştit tolănit Alexandru Vlad. Câteva clipe m-a privit intrigat, apoi s-a înveselit masiv, l-a apucat râsul uitându-se la faţa mea deplin caraghioasă, trăgând cu ochiul către baie, neînstare să scot vreun cuvânt. Alexandru Vlad înţelesese spontan resursele zăpăcelii mele şi, tot râzând, a lămurit situaţia: la capătul vizitei la amicul meteorolog, fiica aceluia a dorit să-l conducă pe Sandu spre hotel, să nu se rătăcească. Cum pe drum i-a prins ploaia, adolescenta a venit şi ea la hotel, cât să treacă ploaia şi să-şi uşte pletele ude. La vremea acelei benigne acţiuni m-am găsit eu să scarpin uşa. Evident încântat, Al. Vlad a chemat-o din baie pe tânără, mi-a prezentat-o şi i-a povestit păţania. După cum istorisea Sandu, tinerei i-a dispărut repede fâstâceala şi au plecat amândoi râzând. Eu am rămas să-mi trag sufletul pe patul cuvenit, satisfăcut că am făcut doi oameni să râdă sănătos. Zilele următoare, la Satu Mare şi Cluj, Al. Vlad a mai reluat istorioara, o savura povestind cu talentul epic major de care a avut parte. Mi-ar plăcea să-l mai fac să râdă şi să povestească apoi, inimitabil, dar nu se mai poate. Aşa îmi rămâne să răsfoiesc Moby Dick, ediţia pe care el mi-a dăruit-o cândva. Şi să ţin cont de dedicaţia pe Curcubeul dublu: „Domnului M.D. cu care am văzut atâtea curcubeie!…” Vor lipsi, de-acum, ploile…

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]