Iulian Boldea – O jumătate de veac de echinoxism

boldea2

Apariţia revistei „Echinox”, acum o jumătate de secol, a reprezentat un moment cu semnificaţii multiple și majore pentru literatura română contemporană. Incomodă pentru autorităţile comuniste ale vremii, revista „Echinox” a fost una dintre puținele publicații românești care şi-a croit o ținută europeană, prin amplitudinea multiculturalității (pagini în română, maghiară şi germană), prin dialogul argumentat al valorilor literare, precum şi prin deschiderile multiple spre orizontul universalului. Refuzând imixtiunile ideologicului, revista a fost, pentru cei peste două sute de scriitori şi critici literari care s-au aflat, de-a lungul timpului, în redacţia ei, o adevărată şcoală: de literatură, de moralitate, de onestitate intelectuală. În aceste condiții, se poate spune că singurul pact care a fost semnat de şcoala echinoxistă a fost acela cu valoarea, cu exigenţa culturii temeinic asimilate, cu autonomia esteticului. Libertatea de care se bucura revista era cu adevărat „insulară” (Emil Hurezeanu) şi s-a manifestat prin publicarea unor texte de remarcabilă anvergură culturală, dar şi prin promovarea unor voci nonconformiste, care au întreţinut un climat de spiritualitate înaltă, de efervescenţă creatoare așezată sub semnul exigenţei valorice.

Capacitatea de regenerare şi nevoia de continuitate a revistei, ritmul în care scriitori, critici literari, eseişti și-au modulat talentul şi disponibilitățile creatoare la şcoala echinoxistă şi s-au impus apoi în spaţiul cultural românesc ilustrează în modul cel mai lipsit de echivoc locul şi rolul revistei în peisajul literar contemporan. Elementele paradigmatice definitorii ale echinoxismului sunt, cum s-a spus, valorizarea esteticului, cultul bibliotecii, livrescul, spiritul academic, rigoarea studiului, predilecţia pentru exprimarea creatoare şi repudierea teribilismelor, asimilarea, asumarea şi valorificarea tradiţiei culturale. Mentorii „Echinox”-ului, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic au impus, încă de la început, o linie de conduită fundamentată pe criteriul axiologic, o atmosferă de creativitate efervescentă, în care libertatea era temperată de imperativele exigenţei critice, iar gravitatea relativizată prin puseuri ludice. Sentimentul eliberării de constrângeri conjuncturale, cultul valorii şi responsabilitatea scrisului au fost precepte implicite preluate şi duse mai departe de celelalte generaţii de echinoxişti, într-un traseu spiritual în care continuitatea era cuvântul de ordine.

Mulți dintre scriitorii ieşiţi din şcoala „Echinox”-ului sunt, astăzi, nume consacrate ale poeziei, prozei, criticii literare şi eseisticii româneşti. Desigur, nu ascendenţa echinoxistă sau apartenenţa la „Echinox” sunt argumentele care conferă girul valorii. Destinul literar al fiecăruia e dincolo de afilieri, e o aventură strict personală. „Echinox”-ul a configurat şi consolidat o ambianţă culturală benefică în care s-au modelat conştiinţe artistice, s-au format scriitori, s-au cizelat talente. Faptul că destinul de excepţie al revistei „Echinox”, situată pe drept cuvânt în descendenţa Cercului literar de la Sibiu este ignorat adesea cu bună ştiinţă, faptul că fenomenul literar echinoxist e marginalizat de multe ori ne îndreptăţeşte să credem că dezinteresul faţă de valorile provinciei literare româneşti se manifestă încă pregnant, în ierarhizările superficiale ale  unor sinteze şi istorii literare. În ce priveşte raportul dintre „Echinox”-ul de ieri şi cel de azi, în ciuda diferenţelor de abordare a sferei literaturii şi a modalităţii diferite de structurare a substanţei numerelor, cred că se regăsesc şi în „Echinox”-ul actual datele fundamentale ale spiritului echinoxist, cu un accent inedit, uneori spontan și subtextual, alteori elaborat, sau cu forță nonconformistă. O şcoală literară dintre cele mai exigente, „Echinox”-ul a fost şi a rămas, dincolo de toate avatarurile sale, o stare de spirit.

Şcoala Echinox-ului a reprezentat, pentru cei care au urmat-o, o ucenicie în arta lecturii, în practica scrisului şi în tainele vieţii. Criticii literari formaţi în spiritul şi în ambianţa echinoxismului, dar şi sub privirea exigent-protectoare a unor mentori ca Mircea Zaciu, Ion Pop, Marian Papahagi sau Ion Vartic se particularizează, aş zice, printr-o atenţie sporită la textul operei, printr-o formaţie filologică riguroasă, care nu le permite prea multe divagaţii pe marginea textelor literare. Ei s-au impus prin spirit ironic şi livresc, dar şi prin conştiinţa fermă a valorii, încrustată în mai toate aserţiunile şi interpretările lor. Criticii de stirpe echinoxistă sunt livreşti şi sceptici, analişti redutabili, cu vocaţia sintezei. Ei posedă simţul relativităţii valorilor, bine dozat, dar şi un echilibru constitutiv al reacţiilor şi afirmaţiilor, niciodată riscante, niciodată hazardate, dimpotrivă, motivate, argumentate şi fundamentate. „Echinox”-ul a reprezentat o atmosferă stimulatoare, a schimbului liber de idei, a dialogului efervescent, a comunicării necondiţionate a unor gânduri, trăiri, concepte ori idei, într-o ambianţă a libertăţii relative. În contextul epocii comuniste, când nu puteai spune ce gândeai cu adevărat, revista „Echinox” a însemnat un refugiu şi o cale de acces spre conștiința noastră adâncă, autentică. Ucenicie şi spirit constructiv, exerciţiu de receptare adecvată a valorilor şi simţ al responsabilităţii, încredere în sine şi în forţa culturii de a modela personalitatea umană, sunt doar câteva dintre însuşirile şi deprinderile asimilate la şcoala „Echinox”-ului. Iar despărţirea de „Echinox”, oricât de traumatică, era inevitabilă şi necesară. Pentru că reputata revistă studenţească este de negândit în afara fluxului viu al promoţiilor de redactori care îi alimentează mereu efervescenţa creatoare, tinereţea şi dinamismul.

Revista „Echinox” a fost, într-o vreme a alienării şi dogmatismului comunist, un spaţiu al libertăţii de gândire şi de creaţie, în care s-au conturat vocaţii şi s-au consolidat modele, în care s-au deschis orizonturi spirituale şi s-a configurat o anume disciplină interioară, alcătuită din lecturi şi fervori, din rigoare şi spirit ludic, din fermitate a opţiunilor şi exerciţiu al dialogului autentic. „Echinox”-ul a oferit şansa unei maturizări graduale, prin cultul valorilor autentice, într-o ambianţă stimulatoare, în care liberul schimb de idei se impunea ca privilegiu al unei esenţiale distincţii între valoare şi nonvaloare, între mistificare şi adevăr estetic. Ucenicie, efervescenţă şi spirit constructiv, exerciţiu de receptare adecvată a valorilor şi simţ al responsabilităţii, încredere în sine şi în forţa culturii de a modela personalitatea umană, iată câteva dintre însuşirile pe care cei care au trecut pragul redacţiei le-au deprins în atelierul „Echinox”-ului. Să observăm, ca semn al „clasicizării”, apariţia, în ultimii ani, a unor cărţi, dicţionare, antologii despre fenomenul literar Echinox. Cele mai semnificative sunt cele semnate de Petru Poantă (Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 2003), Nicolae Oprea (Literatura „Echinoxului”, 2003) şi Ion Pop („Echinox”. Vocile poeziei, 2008). Instructive, utile, relevante, pentru istoria revistei şi pentru reconfigurările evoluţiei sale, sunt Dicționarul Echinox (A-Z). Perspectivă analitică (coord. Horea Poenar, 2004; ediția a II-a, Pitești, Editura Paralela 45, 2008), Revista Echinox în texte. Gândirea socială. Antologie (1968-1990) de Traian Vedinaș, 2006 sau Bábel Tornyán. Antologia textelor în limba maghiară apărute în revista Echinox. Culegere de texte de Mihály András Beke și François Bréda (1983).

Extrem de interesant este volumul La Echinox, în atelier. Corespondenţă Marian Papahagi-Ion Pop. 1969-1981 (Editura Muzeul Literaturii Române, 2015), care întregeşte istoria edificării revistei „Echinox”, a consolidării unor entuziasme, temeri, aspiraţii şi deziluzii legate de „funcţionarea” publicaţiei studenţeşti de la Cluj. Dominant în paginile cărţii este sentimentul solidarităţii intelectuale, dar şi devotamentul faţă de proiectul echinoxist. Roman epistolar al unei prietenii spirituale, în care disciplina, rigoarea, ordinea lui Ion Pop se întâlneşte cu erudiţia şi fervoarea ideatică, nu lipsită de accent ludic, a lui Marian Papahagi, La Echinox. În atelier e o carte în care verva construcţiei culturale, efervescenţa trăirii se îmbină cu încrederea şi intransigenţa edificării propriului destin intelectual.

Efectul „Echinox”, despre care vorbea Petru Poantă are ca ingrediente echilibrul, codul profesionalismului, exemplaritatea modelelor şi arhetipurilor iradiante, valorizarea esteticului, ambianţa academică, apetenţa livrescului, ca şi o anume rezistenţă faţă de radicalismele literaturii, cum scria Petru Poantă. „Echinox”-ul, ca şcoală literară şi ca fenomen literar viu, dinamic, reprezintă un model de literatură autentică, echilibrată, eliberată de prejudecăţi şi constrângeri.

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 154-155]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.