Alex Ciorogar

Protestele subiectivității

Știm foarte bine că anii 60 reprezintă o adevărată epocă de aur a teoriei critice, dacă ne gândim la nume precum Roland Barthes, Michel Foucault, Jaques Derrida, Louis Althusser, Jaques Lacan, Gilles Deleuze și alții. Astfel, dacă e să punem lucrurile în perspectivă, cred că ar trebui să ne întrebăm, la modul cel mai serios, dacă o întoarcere la gesturile anti-autoritare ale lui mai 68 ar fi într-adevăr utilă sau, mai important, cum ar arăta ea azi? Moment în care aș trage puțin spuza pe turta mea, vorbind despre problematica auctorialității. Și aș începe prin a observa că, în anii 80, Foucault inaugurează o nouă etapă a investigațiilor sale, trecând de la clasica analiză a relațiilor de putere la examinarea modalităților de subiectivare. Momentul mai 68 este unul care a favorizat nașterea unor noi identități sau, dacă vreți, noi tipuri de subiectivitate politică, culturală și socială. Acest câmp de investigații a fost numit stilistica existențială, o disciplină dezvoltată apoi de antropologi, dar și de cercetători literari. Care sunt raporturile dintre subiectivitate și logica capitalismului, pe de o parte, și retorica socialismului, pe de alta – sunt două aspecte care structurează totalitatea practicilor individuale. E foarte interesant de observat că Foucault se distanțase de strategiile propuse în jurul lui mai 68: subiectivitate plurală (Guattari), subiectivitate colectivă (Deleuze), cea constituită pe diferența sexuală (Irigaray). Fapt simptomatic, aș zice, pentru ceea ce Foucault recunoaște: nu doar cărămizile structuraliste, ci și soluțiile propuse de mișcările politice fuseseră imediat confiscate de angrenajul capitalist. Cel puțin în acest sens, protestele și revoluția eșuaseră.

Care sunt implicațiile acestor observații pentru problematica auctorialității? În urma morții autorului pe care Foucault o acceptă – în 1969 – ca simplu clișeu, acesta identifică o serie de funcții și caracteristici ale poziției sociale pe care autorul o părăsise nu de mult. Dacă e să procedăm la un mic salt conceptual, cuplând aceste observații cu rezultatele din „Hermeneutica subiectului”, vedem foarte ușor că Foucault propune un nou model de investigație a  auctorialității (înțeleasă aici, atenție, ca formă de cultivare a sinelui sau a subiectului creator) dus astăzi până la ultimele sale consecințe, atât de noua sociologie franceză, dar și  de naratologia actuală de inspirație ideologică, retorică, etică și comunicativă. Acest mare mecanism conceptual poate fi utilizat în examinarea posturilor și a ethosurilor auctoriale din perioada postbelică pentru a recompune o stilistică diferențial-existențială a momentului mai 68. Or, știm foarte bine că Foucault ratase mișcările protestatare din spațiul francez, alfându-se, în acel moment, în Tunisia. El însuși vorbește despre tunisianul „March 1968”. E însă important de notat că până și acest eveniment fusese asimilat de Foucault într-o ordine blanchotiană, a experiențelor transformatoare.

Întrebarea poate cea mai stringentă azi ar fi cum putem face ca auctorialitatea să nu mai fie exploatată sau imediat captată de mașinațiile capitaliste? Ne poate oferi șaișoptismul un model pentru asta? Și cum putem evita greșelile Noii Stângi de a se fi lăsat asimilată logicii neoliberale (care a dus la nașterea capitalismului cognitiv și aantreprenoriatului minții)? Având în vedere că Foucault schițase deja modalitățile de funcționare ale auctorialității, dar și felul în care acestea pot fi transformate din principii restrictive (și aici mă refer la faptul că autorul reprezintă, în logica morții autorului, nu sursa semnificațiilor, ci un soi de principiu al încapsulării) în forțe cu adevărat emancipatoare prin ansamblul tehnicilor de cultivare a sinelui, creativitatea sau originalitatea trebuie îndepărtate de termenii consumului și ai spectacolului (sau, în general, ai economiei) și apropiate de probleme etice (relația sinelui cu sinele, cu ceilalți și cu adevărul – subiectivarea, guvernmentaltiatea, parrhesia). E ușor de observat, pentru a folosit sintagma unui Raymond Williams, că un anume „structure of feeling” pare să descrie toate dările de seamă privind momentul mai 68. Nu e de mirare că se vorbește, așadar, despre spectrele șaișoptiste care bântuie încă prezentul.

Sintagma lui Habermas privind proiectul neterminat al modernității pare să se potrivească și mișcărilor asociate lui mai 68. Rabaté sugerează undeva că erupția dadaismului adolescentin al afișelor și al sloganelor protestatarilor de la mai 68 marcaseră moartea structuralismului. Structuralismul era deja compromis, fiindcă reprezenta o figură autoritară. Structurile nu coborâseră în stradă. Ceea ce se dorise a fi o metodă investigativă devenise doctrină. Pe scurt, putem spune că se jucase din nou vechea ceartă dintre antici și moderni.. Soluția lui Foucault – cea de a propune o estetică a vieții cotidiene și a practicilor de individuare, apropo de George Simondon – reprezintă o încercare de reconfigurare subiectivății, un proiect care să nu fie supus mașinăriei capitaliste. Identitatea nu poate fi nici instrumentalizată în termeni economic, nici deconstruită ori psihanalizată, tocmai fiindcă ea se află în perpetuă auto-construcție. Motiv pentru care Foucault elaborează, împotriva „câștigurilor” lui mai 68 un eșafodaj teoretic al performativității auctoriale. De aici și atenția pe care Foucault o acordă ideilor de  manieră,  mască, modalităte, fel de a fi, stil, imagini și posturi.

 

 ***

 

Vasile Spiridon  

Când plictiseala devine rațiune de… stat

Poet și orator de marcă, Alphonse de Lamartine s-a impus drept un opozant față de regimul Monarhiei din iulie, instituit în urma revoluției din 1930 împotriva Restaurației. În 1839, el aserta în Camera deputaților că „Franța este o națiune care se plictisește”, reproșându-i lui Louis-Philippe starea de fapt că țara se află în deficit de acțiune. Poetul romantic va relua această constatare în 1847, adăugând că Franța este tristă, că toată lumea se simte obosită, fiindu-i teamă de cea mai mică mișcare. La rândul lor, generațiile care vor veni nu vor fi obosite, dar se vor mișca și ele până vor obosi. Întrebarea pe care și-o pune marele scriitor este ce li se poate oferi francezilor drept mobil al acțiunilor. Politician cu vederi de stânga, autorul Istoriei Girondinilor denunță o monarhie care decepționase și nu respectase legile democrației, avertizând pe conducătorii guvernului împotriva unei iminente revoluții populare. Alphonse de Lamartine anunță în acest fel Revoluția burgheză de la 1848, în cursul căreia va deveni șeful guvernului provizoriu.

Pe 15 martie 1968, în editorialul de weekend al ziarului de seară „La Monde”, Pierre Viansson-Ponté, un reputat jurnalist al vremii, reiterează, pe o altă spirală a istoriei („monarhia” autoritarului general Charles de Gaulle), spusele autorului Armoniilor poetice și religioase sub titlul „Când Franța se plictisește”. Atunci când se citează titlul, de obicei se omite adverbul de timp, deoarece acesta nu este indispensabil înțelegerii mesajului. Așa s-a întâmplat și cu discursul lui Lamartine, care a făcut înconjurul lumii (după propria apreciere a poetului) sub forma contrasă „Franța se plictisește”.

Prin ce se traducea, de fapt, liniștea și plictiseala care domneau peste Franța anului 1968? Totul părea să fie bine așezat sub președenția generalului Charles de Gaulle, reales în 1965 (în aprilie 1968, în urma unui sondaj public, se ajunsese la concluzia că 61% dintre francezi aveau încredere în acest monstru sacru al Rezistenței franceze). În ultima vreme, Charles de Gaulle stabilizase puterea francului, sfidase logica blocurilor militare (NATO și Tratatul de la Varșovia) și sădise francezilor încrederea că reprezintă o mare națiune. Desigur că șomajul era în creștere, că economia nu mergea prea bine, că natalitatea era în scădere, că micile grupuri cu studenți de extrema stângă (leniniști, troțkiști, maoiști) din noul campus de la periferia pariziană, Nanterre, se agitau.

Dar, în analiza stării națiunii este necesară luarea în seamă nu numai a cauzelor economice, ci și a manifestărilor ce țin de psihologia colectivă. Franța se afla în plină creștere economică, producția industrială era ridicată, puterea de cumpărare se mărise și ea. Or, nivelul de viață nu poate fi apreciat prin cifre contabilicești și trebuie avut în vedere coeficientul de frustrare al multor indivizi într-o societate capitalistă, de consum, în care te poți îmbogăți rapid (după cum poți sărăci la fel de repede). În acel climat de relativă prosperitate, muncitorii (care încă reprezentau o forță numerică deloc de neglijat) credeau că este deplin justificat să ceară măriri salariale, deoarece se simțeau cei mai defavorizați de creșterea economică, ei, care erau o clasă productivă. Nu este mai puțin adevărat că, în această perioadă prosperă, din timpul celor „Treizeci de ani glorioși” (creșterea economică europeană, începând din 1945 și până la izbucnirea crizei petrolului, în 1973), anul 1967 fusese cam prost pentru francezi, lucru explicabil prin scăderea puterii consumului privat. Consecința a fost nutrirea unui sentiment de neliniște și de nesiguranță în privința viitorului.

Revenind la articolul lui Pierre Viansson-Ponté, constatăm că începe pe un ton răspicat, abrupt, evidențiind ideea că viața publică franceză este marcată de plictiseală. Franța se plictisea după ce pierduse puterea colonială, gustând mulțumită din farmecul păcii regăsite și al unui relativ calm social. Țara dădea impresia că trăiește într-o indiferență blazată în privința a tot ceea ce se întâmpla dincolo de frontiere. Plictiseala unei națiuni autiste, repliată asupra ei înseși în fața evenimentelor internaționale, este încarnată și reprezentată – în opinia editorialistului – de președintele ei. Acesta se plictisește în funcția sa și încearcă să-și construiască dușmani în interior și în exterior („mitul patriei primejduite”, despre care va vorbi Eugen Negrici în analizele dedicate sistemului comunist). Cert este că regimul lui de Gaulle, după zece ani de putere, își pierduse dinamismul intern și spiritului de inițiativă.

Analiza lui Pierre Viansson-Ponté ar fi fost cu adevărat profetică dacă nu ar fi fost minimalizat impactul acestor detalii care, luate izolat, nu reprezintă mare lucru, dar care au fost un adevărat declanșator pentru tot ceea ce avea să urmeze în curând. Jurnalistul ironiza preocupările studenților de la Nanterre și de la Antony privind accesul fetelor în căminele băieților, tocmai pentru a sublinia situațiile cu care se confruntau colegii lor din alte țări ale lumii. Și totuși, aceste preocupări în aparență anodine – expresie a unei dorințe de mai mare libertate sexuală – au fost ingredientul care au declanșat, în weekend-ul următor apariției editorialului, Mișcarea din 22 martie, precum și ceea ce s-a mai întâmplat în luna mai. Editorialistul nu era de acord cu (f)utilitatea acestor aspirații ale studenților, care cereau libera circulație între cămine, el nepercepând forța acestei revendicări. Avea dreptate Théophile Gautier să scrie, în romanul Domnișoara de Maupin, că „din nefericire sunt două lucruri pe lume cărora nu le poți comanda: dragostea și plictiseala”.

Probabil că, asemenea lui Pierre Viansson-Ponté, nici ministrul Tineretului și al Sporturilor, François Missof, nu avea citite frazele de mai sus în momentul când a inaugurat piscina din campusul de la Nanterre, în ianuarie 1968. El tocmai întocmise un raport voluminos despre situația tineretului din țară, iar Daniel Cohn-Bendit (un „ilustru necunoscut” student în sociologie, care își făcea astfel intrarea în scenă) l-a interpelat cu acea ocazie, reproșându-i că analiza ministerială este lacunară, deoarece neglijează problemele sexuale ale studenților. Ministrul nu-l ia în serios pe interlocutor și îi sugerează că un plonjon în piscină l-ar mai răcori (gurile rele vor ricana ulterior, răspândind vestea – falsă, în mod aproape sigur – că studentul năbădăios s-ar fi răcorit puțin, chiar în acele luni, printr-o relația cu însăși fiica… ministrului).

Pierre Viansson-Ponté opune studenților o categorie care nu a profitat, asemenea lor, de beneficiile celor Treizeci de ani glorioși, odată cu care se născuseră. El vorbește despre micii țărani și de bătrânii abandonați, fiind adusă astfel în discuție dispariția vechii solidarități familiale, căreia i se adaugă și transformările sociale pe care le pot induce concurența și creșterea economică. Eficientizarea productivității a dus la diminuarea rolulului micilor comercianți și la accelerarea exodului rural, în mare parte legat de mecanizarea agriculturii.

Cu un condei sprinten, specific editorialelor, Pierre Viansson-Ponté critică televiziunea, care ar juca un rol soporific în fața problemelor de pe mapamond, distrăgând atenția de la adevărate probleme. După ce au fost, pentru un timp, la modă, luptele de gherilă din America de Sud și efervescența revoluționară din Cuba castristă nu mai constituiau decât subiect în redactarea unor lucrări practice pentru sociologii de stânga și obiect al moțiunilor făcute din partea intelectualilor. Nimic din toate acestea nu-i atingea în mod direct pe francezi: televiziunea, de obicei supusă puterii, repeta că Franța traversează o perioadă de pace, nefiind nici implicată, nici angajată nicăieri în lume, că guvernul este stabil pentru prima oară în ultimul secol. Cine nu se plictisește în Franța? Aceeași șomeri, tineri fără serviciu și bătrâni neputincioși, care, atât de absorbiți de grijile lor cotidiene, nu au timp de așa ceva și nici nu-i trage inima să manifesteze ori să se agite. Mai mult: și ei ajung să plictisească pe toată lumea, care este deja plictisită! Moneda curentă a informației o putea constitui orice, exceptând soarta defavorizaților. Or, televiziune avea menirea de a distra și de a distrage atenția, astfel instituind calmul la nivel social. Și apoi, bunele sentimente pe care le-ai avea față de cineva nu-ți risipesc plictiseala, ci ți-o sporesc…

Adevăratul scop al politicii nu este de a administra bunul comun, ci de a conduce o națiune, de a-i deschide orizonturi, de a suscita elanuri, chiar cu riscul unor frământări. Iar francezii – se amintește în editorial – au demonstrat adeseori că le place schimbarea de dragul schimbării, oricât i-ar costa acest lucru. În paragraful conclusiv, Pierre Viansson-Ponté emite părerea că Franța nu este cu adevărat nici nefericită, nici prosperă și că ea se află în pace cu toată lumea, nemanifestând interes deosebit pentru evenimentele mondiale. Atrage însă atenția că o țară poate muri și de plictiseală, ardoarea și imaginația fiind tot atât de necesare precum bunăstarea și expansiunea.

Spusele editorialistului de la marele ziar parizian au căpătat semnificație a posteriori, în urma a ceea ce s-a întâmplat în luna mai a acelui an. Cu luciditate, el a detectat toate semnele importante ale epocii, dar nu a putut vedea convergența căreia îi vor da sens doar evenimentele de peste câteva săptămâni, cu ecou până în zilele noastre. Pierre Viansson-Ponté a arătat toate ingredientele răului de care sufereau francezii, a panoramat situația contestărilor internaționale, dar nu a anticipat legătura unificatoare dintre ele; ceea ce dovedește că Istoria merge înainte uneori prin hazard și prin rupturi imprevizibile.

Deși nimeni nu a contestat cultura sociologică și ținuta profesională a editorialistului, spusele acestuia, devenite ulterior canonice, nu sunt premonitorii, vizionare sau profetice, deoarece Pierre Viansson-Ponté nu bănuia nimic din ceea ce avea să urmeze în scurtă vreme. Prima pagină a ziarului „Le Monde” din 15 martie 1968 nu a semănat vânt și nici nu a cules furtună. Pur și simplu, parcă nu a făcut a bine, consemnând liniștea (de fapt, plictiseala) de dinaintea furtunii ce a adus cu ea cel mai mare eveniment social pe care l-a trăit Franța după cel de-al Doilea Război Mondial.

***

 

Mihai Ene

Câteva aspecte istorice şi contextuale ale revoltelor din Mai ’68

 

Contexte şi anticipări

Un spectru bântuie şi traversează anii ’60: spectrul Revoluţiei. El are cauze, determinări şi nuanţe multiple, asupra cărora trebuie să ne oprim măcar pentru a le trece în revistă pe cele mai importante. De asemenea, unele dintre acestea sunt generale şi ţin fie de dinamica lumii occidentale, de situaţia specifică a generaţiei baby boomers, fie de influenţa pe care aceasta a exercitat-o în diverse zone, din America Latină până în Asia de Sud-Est, altele sunt particulare şi derivă din tradiţia, schimbările de paradigmă postbelice şi evenimentele punctuale din fiecare ţară în parte. Deşi spiritul de protest, de libertate, de solidaritate, activismul în direcţia drepturilor sociale sau politice, cât şi o dorinţă uneori difuză, alteori foarte dogmatică de a schimba lumea domină zone largi ce cuprind aproape toate meridianele, focalizarea este diferită, antrenând probleme, cereri şi soluţii diferite.

Un preambul foarte puternic atât ca imagine, cât şi ca simbolistică este Revoluţia Cubaneză care iese victorioasă la 1 ianuarie 1959. Nu numai că ea este întâmpinată cu entuziasm de mass-media inclusiv americane, dar ea creează o reţea de nuclee simbolice foarte puternice, care infuzează imaginarul revoluţionar sau protestatar din întreaga lume occidentală. Discursurile şi atitudinea lui Fidel Castro, figura emblematică a lui Che Guevara, care se intensifică după 1967, o dată cu moartea sa, în slujba revoluţiei totale, plus victoriile de parcurs ale regimului Castro împotriva intervenţiilor americane, aşa cum se întâmplă cu aventura din Golful Porcilor, o lovitură de imagine extraordinară.

Un al doilea eveniment esenţial este Revoluţia Culturală din China. Iluzia unei mişcări grassroots, în care proletariatul însuşi se revoltă împotriva birocratizării şi „îmburghezirii” structurilor de conducere comuniste şi a multor membri ai aparatului de partid, a aprins rapid minţile dornice de schimbări radicale inclusiv în sânul unei stângi osificate, pe model sovietic, precum cea franceză. Datele puţine şi filtrele ideologice prin care a fost prezentată revoluţia maoistă din 1966 a dus la ignorarea esenţei atroce a acestui fenomen.

La acestea se adaugă diversele încercări, în bună măsură eşuate, de revoluţii, mai ales din America de Sud şi Africa, dar care păstrează această iluzie a unei posibile panrevoluţii.

De asemenea, la revoluţiile sau încercările de revoluţie politică se adaugă mai micile, poate, dar mai sigurele şi mai concretele revoluţii din societate: revoluţia tehnologică şi mediatică, responsabilă de difuzarea fără precedent a informaţiei, cât şi de construirea deja a unui statut complet diferit al imaginii, care începe să primeze, pentru prima dată, asupra cuvântului. Impactul vizual va cuceri, după cum ştim, teritorii din ce în ce mai vaste şi a deveni atât o armă de eliberare de sub tirania ignoranţei, cât şi una de manipulare, la fel de eficientă. La aceasta se adaugă modificările socio-economice care marchează această perioadă; este pe deplin acceptat faptul că generaţia baby boomers este una favorizată atât de o creştere economică spectaculoasă care începe în anii ’50 şi ajunge la apogeu în anii ’60, ceea ce înseamnă nu doar bunăstare şi acces la resurse pentru clase din ce în ce mai largi de indivizi, cât şi posibilitatea de a reflecta la lucruri care depăşesc simplele preocupări cotidiene. Oamenii, mai ales în mediul urban, se adună mai des, comunică mai mult, au mai mult timp liber decât aveau părinţii lor, sunt mult mai independenţi, deoarece salariul pe care îl câştigă rapid, fiind angajaţi de cele mai multe ori imediat după terminarea studiilor sau chiar în timpul acestora, le permite să ducă o viaţă lipsită de grija zilei de mâine şi să îşi regândească propriul statut în interiorul societăţii. În acest context, mai ales studenţii, intelectualii, „visătorii” pe care nu îi mulţumeşte simplul statut de consumator într-o lume în care consumerismul devine norma şi începe să fie atacat din toate direcţiile se regrupează în jurul unor idei mai generoase, precum solidaritatea. De aici şi mutaţia care are loc în multe cazuri în interiorul „noii stângi” de pe problemele stricte ale muncitorilor (reduşi adesea la lucrătorii manuali din uzine, deşi e clar că spectrul proletariatului devenise deja mult mai larg) pe problemele unor minorităţi defavorizate: minorităţi rasiale, etnice, sexuale etc. şi asupra cărora vom reveni.

În cazul Franţei, se adaugă lupta perpetuă, moştenită din avatarurile modernităţii, între o mentalitate progresistă, laică, interesată de probleme sociale, reprezentând interesele unei clase muncitoare cu o întreagă istorie în spate, şi tendinţele conservatoare, catolice, xenofobe şi rasiste care au dominat mereu marea burghezie franceză. Revoluţia pe care o visau avangardiştii în perioada interbelică şi ura lor împotriva unei tradiţii apăsătoare vine din acelaşi raport problematic cu moştenirea conservatoare. 1789, 1948, 1871 – ca să nu amintim decât cele mai importante date în tabloul revoluţionar francez – sunt ani care au lăsat amprente adânci în mentalul colectiv şi reverberaţiile lor au construit imaginarul protestatar activat şi în prezent în societatea franceză. Un rol important îl joacă, fără îndoială, în această luptă dezastrul Războiului Algerian (1954-1962) şi falia pe care acesta a produs-o în interiorul societăţii. Şi să nu uitam că Vietnamul a fost mai înainte Indochina franceză, responsabilitatea pentru situaţia din colonii şi problema luptei pentru independenţă care cuprinde întregul sistem colonial după 1945 fiind încă un element decisiv în poziţionarea şi acutizarea taberelor.

În fine, cauze economice specifice pentru Franţa, revendicările legitime ale muncitorilor – dar când n-au fost ele legitime în faţa capitalului?! – şi condiţia intermediară a studenţimii, între clasa muncitoare, adesea idealizată de intelectualii de stânga, şi păturile burgheze ale claselor de mijloc sau superioare, din care provenea de obicei majoritatea studenţilor au născut această simbioză aparentă între doleanţele clasei muncitoare şi aspiraţiile de dominaţie proletară a studenţilor stângişti.

Noua Stângă & clasa muncitoare

O caracteristică ce defineşte şi anunţă, din păcate, destinul stângii franceze post-’68 este extrema divizare, multitudinea grupărilor care, de multe ori, nu depăşeau câteva zeci de indivizi, fiecare atribuindu-şi puritatea radicală, revoluţionară, considerând că a găsit soluţia pentru modul în care trebuie purtată lupta cu duşmanul unic: societatea burgheză şi capitalistă. Ei se definesc fie troţkişti, fie maoişti, fie situaţionişti, spontaneişti, anarhişti, anarho-sindicalişti etc. Dincolo de nuanţele doctrinare care îi despart şi asupra cărora nu e loc să insist aici, mai importante poate sunt lucrurile care îi aduc împreună şi poziţia aproape comună faţă de Partidul Comunist Francez şi faţă de problema proletariatului.

Mai ’68 se naşte nu numai din dorinţa de a schimba lumea, de a revoluţiona sistemul politic, de a impune o nouă viziune asupra organizării sociale, ci şi dintr-o nemulţumire faţă de curentele mainstream care reprezentau în acel moment clasa muncitoare, în special faţă de PCF. Pe de-o parte, fidelitatea acestuia faţă de URSS, din ce în ce mai criticată dinspre stânga pentru autoritarismul său, dar şi pentru imperialismul său voalat, pe de altă parte participarea PCF la jocul politic democratic, şi prezenţa sa în Parlament şi în administraţiile locale, ceea ce însemna un refuz al soluţiei revoluţionare, au făcut ca tinerii radicali din acei ani să vadă în PCF o frână în idealul lor de a schimba societatea. În mod natural, ei au căutat variante care, fără să se abată de la direcţiile marxist-leniniste, să se situeze şi în opoziţie cu ceea ce reprezenta în acel moment establishmentul comunist.

Într-un fel, Mitchell Abidor are dreptate când scrie, într-un articol recent, bine documentat, că, în Mai ’68, „Partidul Comunist a oprit o Revoluţie în Franţa” (v. Mitchell Abidor, 1968: „When Communist Party Stopped a French Revolution”, în The New York Review of Books, 19 aprilie 2018). Desigur că PCF-ul poate fi acuzat că nu a marşat la intenţiile revoluţionare ale studenţimii, acuzând-o de „anarhism”, că a ţinut captivă muncitorimea, pe care o controla prin liderii de sindicat, care s-au mulţumit cu nişte măriri salariale decente, dar care nu rezolvau în niciun caz problemele de fond ale clasei muncitoare, şi că prin retragerea muncitorilor de la greva generală şi de la protestele care începuseră deja din luna martie, a abandonat „lupta finală”. Dar, pe de altă parte, aşa cum bine se punctează în afirmaţiile unora dintre actanţii acelor evenimente, intervievaţi de autor şi citaţi în articol, PCF-ul îi reprezenta în mod legitim pe muncitori, fiind singura forţă în care aceştia se regăsiseră şi mulţi dintre ei erau chiar membri de partid, deloc atraşi sau interesaţi de teoretizările şi soluţiile, legitime de altfel, ale tinerilor intelectuali radicali. Fascinaţi de ideea unei clase muncitoare revoluţionare, care să preia frâiele societăţii, aceştia nu au reuşit să fascineze, la rândul lor, obiectul adoraţiei idealizate şi s-au izbit de un conservatorism din cele mai dezamăgitoare. De altfel, modul în care a migrat clasa muncitoare franceză spre naţionalismul populist al Frontului Naţional, dezamăgită de o stângă din ce în ce mai echivocă şi mai fărâmiţată, mai ales după căderea URSS-ului, când PCF-ul ajunge la cote rizibile, este edificator pentru a identifica una dintre cauzele eşecului solidarităţii şi unităţii mult sperate în Mai ’68. Cum se spune şi în finalul articolului, i-a rămas „Noii Stângi” studenţeşti să practice o doctrină muncitorească fără muncitori („un ouvriérisme sans ouvriers”).

Societatea spectacolului şi spectacolul societăţii

Dintre toate protestele care au pigmentat a doua jumătate a anilor ’60 şi prima jumătate a anilor ’70 în Europa, o singură mişcare a fost reţinută de istorie: revolta studenţilor din Mai ’68, ignorându-se uneori chiar preliminariile acestei mişcări, care începe printr-o grevă generală şi proteste comune ale studenţilor şi muncitorilor încă din luna martie (pe 22 martie este ocupat Nanterre-ul şi se creează prima organizaţie revoluţionară emanată de mişcările studenţeşti din 1968, Mouvement du 22 Mars). Cauzele principale sunt amploarea pe care a luat-o această mişcare, violenţele şi urmările pe care le-a avut, cât şi PR-ul de succes. Este pentru prima dată când protestul nu mai consistă doar într-o listă de cereri, în lozinci plate sau previzibile, care să traducă revolta în mesaje simple, ci este incorporată o dimensiune „creativă”, chiar poetică a protestului. El devine locul în care furia este tradusă ironic şi chiar autoironic, în care ideologia capătă nuanţe de paradox şi captivează prin geniul formulării. Nu e de mirare că mesaje precum „Sub pavaj, plaja…” sau „Este interzis să interzici” sau „Juisaţi aici, acum!” probabil că nu au avut un ecou prea bun în marea masă a muncitorilor.

Poate tocmai acest joc care poate fi fascinant intelectual, dar care subminează, oarecum, forţa protestului i-a creat unui Tony Judt impresia de neseriozitate, aşa cum povesteşte într-un pasaj autobiografic (v. Tony Judt, „Revolutionaries”, The New York Review of Books, 25 februarie 2010). Sosit în mai la Paris tocmai datorită protestelor şi curiozităţii faţă de o mişcare cu care se afla în acord, descoperă dezamăgit acest aspect al unei superficialităţi pe care o considera fatală. De asemenea, prin comparaţie, el îşi face un fel de mea culpa pentru lipsa de interes şi orbirea tinerilor occidentali faţă de mişcările protestatare din Cehoslovacia şi Polonia, unde, de fapt, era de căutat adevărata Revoluţie. Pentru că mai este un aspect destul de corect care îl face să afirme acest lucru: în Occident tinerii protestatari nu riscau aproape nimic – nici măcar celebrul Cohn-Bendit, ameninţat cu expulzarea, nu a păţit nimic, revoluţionarul anarhist anti-establishment de atunci „eşuând” cu succes în Parlamentul European câteva decenii mai târziu. În Est, tinerii riscau totul, aşa cum s-a şi văzut după intervenţia brutală din vara aceluiaşi ani din Cehoslovacia. Evenimentele din acel an din Estul Europei au fost şi ele interpretate eronat, atât în momentul desfăşurării lor, cât şi ulterior. Adevărata mişcare grassroots împotriva osificării aparatului de partid şi de stat nu era făcută de Mao, aşa cum credeau tinerii parizieni, ci de Alexander Dubček şi tinerii praghezi, într-o încercare de umanizare, tot în parametri socialişti, a unui sistem totalitar de inspiraţie stalinistă, schimbare încercată şi de evenimentele din Ungaria din 1956.

Din luările de poziţie ale unora dintre participanţii activi din Mai ’68, exprimate mai ales în dezbateri televizate şi articole de presă, o concluzie paradoxală cvasi-unanimă se impune aproape de la sine: nimeni nu e mulţumit de urmările acelei revolte. Interpretările de multe ori contradictorii se împacă astfel într-o nemulţumire generală. Iniţiată ca o revoltă legitimă, sprijinită de majoritatea păturilor sociale franceze, evenimentele din Mai ’68 se transformă încet într-o manifestare în care spectacularul joacă un rol din ce în ce mai important, în care, uneori, pare că a fi prezent e mai important decât sedimentarea unor cerinţe realiste. Pe de altă parte, eşecul ulterior se datorează şi faptului că, pentru mulţi dintre participanţi, ceea ce s-a obţinut a fost extrem de puţin şi de ineficient, aducându-i un beneficiu electoral, un an mai târziu, tocmai Partidului Comunist Francez, care ajunge la un record istoric, de la care va involua constant. Actanţii radicali, care îşi doreau o revoluţie anarhistă, organizaţi în mici grupuri activiste, vor lupta mai departe, încă nişte ani buni, nereuşind însă decât să creeze mici momente de stupoare într-o mare de conformism, iar apoi se vor stinge de la sine.

Amestec de idealuri şi iluzii, de energie şi de naivitate, de inteligenţă şi de ironie, revolta din Mai ’68 nu a reuşit să coaguleze un proiect coerent comun pe care să îl propună societăţii franceze a acelui moment. A rămas totuşi amintirea unei stări de spirit extraordinare, care ar fi putut genera poate, în alte condiţii, schimbarea radicală atât de aşteptată.

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 131-137]