„Pașii conceptuali, displayu dereglat pe umanitate,/ același romb imperfect, vertigo în macro.” Aceastea sunt versurile cu care se deschide volumul glitch, al lui Vlad Moldovan, din 2017. Același melanj de muzicalitate și spirit ludic, de „morfină și introiecție” transpare și din volumul de debut al lui Dan Dediu, 4,5 litri de sânge, miliardar*. De ce pornesc de la Vlad Moldovan? Fiindcă există niște vârfuri realmente novatoare în poezia română contemporană, ale căror formule sunt instantaneu naturalizate și adesea inconștient reproduse. Discursul poetic actual, în lumina unor debuturi recente, pare că e pe cale să se osifice în niște tropi la îndemână, cu succes garantat la public, dar în fond lejer falsificabili. De unde o opinie poate nepopulară: efortul susținut de a promova poezie tânără duce în final la promovarea unor cărți discutabile. Astfel, în aceeași măsură în care, în ultimii ani, succesul unui Alex Văsieș a generat emulația – inconștientă? Sigur, reprobabilă? nicidecum – lui Andrei Dósa, poezia lui Dan Dediu ia naștere din alchimia stângace dintre Ștefan Baghiu și Vlad Moldovan. În ceea ce privește versurile cu care debutează acest text, oricât de reprezentative sunt pentru stilul lui Vlad Moldovan, ele aparțin lui Dan Dediu. Iar dacă un cititor avizat nu a pus la îndoială acea primă afirmație, argumentul de față își probează validitatea.

Privind din alt unghi problema, Casa de editură Max Blecher a avut mereu parte de un marketing superb. Prezențe la târguri de carte, lecturi publice, promovare pe internet și cronici de întâmpinare generoase, atât prin număr cât și prin ton. Nu în ultimul rând, să nu uităm că mintea de la butoane, Claudiu Komartin, este și un fin cunoscător al publicului de poezie, căruia a avut de nenumărate ori ocazia să-i probeze gusturile. Cinic? Poate, însă motivul pentru care merg în direcția asta e simplu: conturează o tendință. În primul rând, poeții au devenit conștienți de publicul de poezie, pe care nu numai că îl curtează prin apelul la coolisme postumane și o beție de itemi la modă, dar căruia îi și influențează gusturile prin politici editoriale, cronici, editări de carte, texte pe coperta a patra șamd. De pildă, Andrei Dósa pe coperta a patra a volumului lui Dediu anunță profetic „crearea unui nou onirism”. Alex Ciorogar plusează: „câteva dintre cele mai porno momente din industria lirică contemporană”. Iar greutatea unor astfel de afirmații nu poate fi subestimată.

Oricât de mult s-a discutat despre sexualitate în raport cu douămiismul poetic românesc, pe atât de cuminți par, privite un deceniu mai târziu, derapajele „tari” din cărțile douămiiștilor. Și adevărul surprinzător este că în afară de Marius Ianuș, majoritatea volumelor se trădează imediat ca proiecte gândite să satisfacă în loc să scandalizeze un public țintă. La fel este și în cazul lui Dan Dediu, unde sexualitatea poartă mai degrabă o funcție de șoc, intimidând și seducând publicul precum multe alte strategii de marketing. Un hedonism căutat, tradus prin generozitatea referințelor și, când nu ia calea prețiozităților, ridicol de neconvingător prin contrast cu ostentația anumitor formulări. O listă lungă de exemple alese aleatoriu: „Nici nu știu cum se propagă nebunia/ și totul e seducție pe tempo”, „îmi plimb gândurile porno violente/ ca pe un câine stigmatizat și al naibii de curios”, „spectacolul drogurilor/ din ghetouri europene”, „am scris ego pe sex”, „electro-funk și porții de agresivitate”, „mă așteptam sincer la o bucurie fizică, eurofie, serotonină,/ un spectacol de chimicale să înăbușe drama”, „pădurile onirice/ ale unor neo-umani criogenizați din Lanzarote”, „e strâmtă, are pielea fină/ și habar n-am ce-i în mintea ei/ când o pătrund.”, „THC noua senzație/, dopamină, magia cuvintelor dictate de dopamină,/ dragostea, cockteil de străzi pe hipocamp”.

Am putea cu ușurință să ne imaginăm că aceste versuri sunt luate din Spre sud, la Lăceni („flash-ul porno al iubirii dintre adolescenți,/ sânii tari acoperiți cu flori japoneze.”), fiindcă proiectul lui Dan Dediu transpare – asemănător ca la Andrei Dósa în Adevăratul băiat de aur, un alt volum căruia cel de față îi e profund tributar – în cultivarea fără discernământ a atributivelor: serotonina e neapărat digitală, dispariția e „kodak”, neoanele pâlpâie „halucinant”, „ochii Shanghai erotic” etc. Ca și cum ar fi unicul hormon existent sau dezirabil, dopamina apare pe fiecare pagină. Idem drogurile, plăcerea, Viziunea. Un nou onirism, precum remarca Dósa, dar unul rudimentar, construit prin aglomerări inconsistente. Un teribilism de debutant, simpatic în măsura în care e recognoscibil și confirmă clișeele discursului postdouămiist.

În 2009 (The art instinct) Denis Dutton discuta despre un proiect artistic din 1993 intitulat America’s most wanted, menit să centralizeze într-o singură pictură preferințele americanilor în materie de artă, făcând uz de sondaje de opinie. Artiștii din spatele tabloului au observat, printre altele, că americanii preferau culoarea albastră (44%), scenele de natură (88%), cu lacuri (49%), animale sălbatice (51%) plasate în mediul lor natural (89%) și un punct de vedere realist (60%). Un astfel de sondaj derulat în România lui 2018 ar revela, poate, două lucruri pe care deja le intuim: 1. publicul de poezie a devenit mai tânăr și 2. s-a produs o schimbare de sociologie literară: cititorul de poezie a devenit consumator de poezie. Iar în ceea ce privește rezultatul pragmatic al experimentului, el pare să ne arate că noii consumatori culturali preferă o poezie care întrunește expresia tare a douămiiștilor, autoironia și cinismul milenialilor și, nu în ultimul rând, un bazin de referințe aflat la limita dintre opacitate (Florentin Popa) și loc comun (Vlad Alui Gheorghe). Iar când poeții vin programatic în întâmpinarea preferințelor publicului, poezia, departe de a fi naturalizată ca instinct, se transformă în manieră.

________

*Dan Dediu, 4,5 litri de sânge, miliardar, Casa de editură Max Blecher, 2018.

[Vatra, nr. 12/2018, pp. 27-28]