Poeme de Angelica Stan, Viorel Bucur și Dumitru-Mircea Buda

Angelica STAN

 

un pas

acest produs îți va oferi momente perfecte.

nici nu-ți imaginezi că există pe lume

atâta plăcere.

cumpară-l. profită! el este doar

la un pas de tine.

            tu ești doar cu un pas

            în urma lui.

mergi prin mărăcinișuri. te apleci

te împiedici. te ridici ca în vis.

sună acum! dacă suni chiar acum

vei primi la același preț

acest produs miraculos plus

încă ceva

cine nu-și dorește întotdeauna

ceva?

cine ar putea trece peste dorință

ca și când ar merge somnambul

peste o cale ferată?

profită! ascultă

cum se apropie trenul

dorința ta va fi-mplinită

pe loc.

 

 

prospect

citiți cu atenție și în întregime acest prospect.

recitiți-l în caz de nevoie.

nu aruncați acest prospect pe calea apei/ aerului/ aburului

ci păstrați-l în cutia originală ferit

de lumină directă: el vă va fi de folos cândva.

pentru o viață sănătoasă citiți prospectul

și dacă apar reacții adverse

adresați-vă medicului sau farmacistului.

dacă uitați să luați o doză

 nu este necesar să luați o doză dublă

dacă totuși luați o doză dublă

nu este necesar să luați o doză triplă

            și așa mai departe

dacă apar greață/ vărsături/ edeme/ tristețe/

stop cardiac/ mâncărimi/

amețeli/ confuzie/ spaimă

                        adresați-vă cuiva

                        pe calea apei/ aerului/ aburului

adulților/ inclusiv vârstnicilor/

contraindicat copiilor sub 12 ani

celor slabi de înger recomandat să nu

            întrebați îngerii

            să nu luați în considerare efectele secundare

studiile pe animale au dovedit contrariul

pentru sănătatea dumneavoastră consumați minimum

un prospect pe zi

minimum trei mese pe zi cu litere mici eficiente totuși

în terapiile de frontieră

            rezultatele pot fi adeseori

            incredibile

 

sezon

solduri finale norocul

îți surâde

norocul fin și subțire

ca un ciorap tras peste privirea

unui manechin de aer

dintr-un material abia inventat:

            nici piele/ nici plastic/ nici textil/

nici lână/ nici sticlă/

            nu se calcă/ nu se sparge/ nu se șifonează

n i c i o d a t ă

ci doar te urmărește obsesiv

oriunde te-ai duce

în orice cabină de probă

te-ai strecura

ca un magnet ratat

nedetectabil cum treci

prin toate

sistemele de alarmă

ținta

competiția devine mai acerbă oriunde te uiți

clienții rămân fideli soarele

strălucește respectul lor

este piatră. tu

trebuie să te schimbi și să nu te schimbi

în același timp. TU ești o întreagă filozofie

o academie de marketing

tot mai impură

lumea te provoacă să te definești.

care e concurența? cu cine te lupți?

ținta brandului TĂU și numai al TĂU

este viitorul: priceless! soare. lumină

cele mai atractive segmente de piață

câmpul care trece impasibil prin toate maladiile

vântul

clătinând plictisit linia orizontului

din poziția în care stai acum în fotoliu

pe fereastră se vede clar

gata ambalat

mâinele.

ikea dream

case mici – vise mari. fiecare merită

o casă.

case mari. coșmaruri mari.

fiecare merită un calorifer care poate deveni dulap

sau cu totul altceva

            creează spații inedite de depozitare!

            asta ți-ar putea schimba

            întreaga viață!

            te ajutăm să fii creativ!

te ajutăm să fii puțin-câte-puțin

mai puțin.

fii mic. fii curat și mergi pe jos.

fii harnic/ sustenabil

economistește spațiul

hârtia

pielea.

începe cu tine: economisește-ți

sinele.

 

așteptare

creierul uman uită 80% din ceea ce a învățat într-o zi.

creierul animal și creierul uman locuiesc împreună

într-un spațiu special conceput

            și în proporție egală

            uită pe rând fiecare

            ce-și amintește celălalt.

creierul uman are un design intenționat

al uitării

și chiar dacă ai lua o lopată

            sau ceva foarte tare

            ca să lovești scoarța

care protejează acel zăcământ

tot nu s-ar auzi

nimic dinăuntru

            ar fi o liniște

ca între două mari

războaie mondiale

o așteptare sălbatică a prăzii.

***

Viorel BUCUR

 

Remember

ţine-mă minte

şezând pe treapta de sus

sprijinit pe călcâiele tenişilor de marcă

atârn

cum se-agaţă cabina liftului de cabluri

sub mine

două furnici

îmbrăţişând o picătură de ploaie

 

 

rotund

eu ştiu

că cineva mă alintă

cu mănuşi fără degete mă-nchin

şlefuit

spre miazăzi

spre miazănoapte

ca o şopârlă răsucită în iarbă

şi nu mă las să alunec

mă rotunjesc cu buzele

cu limba

suplu şi senzual

cum rotunjeşti nodul de aţă

când te coşi de fereastra

dincolo de care ninge

într-atât de simplu

îmi dorm eu duminica

de-ar fi toamnă

părul tău e pasăre

zboară vântului

ca o aripă despletită în vinerea mare

foşneşte în cuiburi

rotundul tău

la fel de dulce putrezeşte mărul

/nestatornic

în căuşul palmei/

se duc

pieptănate între degete

ploi

cu zgomot de copite

 

fuga din viscol

scot capul în noaptea străină

ca şi când

mi-aş înmuia degetul în cafeaua altuia

mă cauţi

să-mi arăţi că exist

altfel la ce fuga din viscol?

uneori

dorm cai răsturnaţi

peste coamele nude

când

de mult

ploaia-şi rostogoleşte stropii

peste umerii fetelor

ce rotund ţi se udă tricoul

melancolie

mergeam încet

ţineam palmele lipite

şi ude

iar de sus se ciocneau frunze de noi

cu zgomotul pipei lovind unghia bunicului

am fi vrut

să vedem doar clădiri demolate

mai mulţi oameni zgribulindu-se tandru

decât destinzându-se leneş

tu erai calmă ca luna

din tine respira tot mai mult ceaţa

şi iarna

şi prea puţin îţi păsa de partea din noi

strivită între cărămizile roşii

mergeam tot mai încet

iar când ne opream

se-auzea scrâşnet de frâne pe-asfalt

şerpi negri de bitum răsăreau unduit

printre gropile vechi

sau poate doar foşnet de frunze călcate

protestând inutil

 

tablou în nemişcare

în camera mea

femeia care ţine un mac între degete

are un surâs purpuriu

curge roşul ca râul

dacă şi-ar putea adormi păsările arcuite în păr

mi-ar inunda perna doar cu vorbe-ntre-vise

şi cercuri de apă

dar bate un vânt

şi pieptul îi murmură un cântec rotund

din muguri el cântă

ce mică e lumea va spune cândva

privind malul înalt

dintre vopsele zidită

 

 

***

femeie

cu flăcări în pântec

striveşte sărutul în palmă

***

Dumitru-Mircea BUDA

* * *

Nu mai ninge? mă privește John și

întinde mâna cu țigara spre alee, spre

mașinile acoperite de pulberea fină

ca o cenușă

Copacii și blocurile muncitorești sunt

paralizate ca într-un joc Nintendo pe care

un copil de zece ani l-a abandonat alergând

la geam, unde galaxii de particule argintii

formează vârtejuri în aer.

Zăpada s-a topit, îi răspund și

mă grăbesc pe trotuarul îngust

șerpuitor ca un crustaceu îngropat

S-a topit, mâine or să strângă poate

Frunzele înghețate de pe caldarâm,

or să le pună în saci și

utilajele ruginite se vor sfredeli apoi în

orizontul triunghiular al serii.

* * *

În bastionul decupat de geamul biroului

regizorul ratat și prietenii lui beau

prima sută de whisky, e

11 și-un sfert în

cetate

mersul precipitat al unei studente ce

iese din tură și fuge la seminar

răzbate în ecouri concentrice

cu figura incertă și trupul

pixelat, amestecat cu

pavajul.

vuietul autobuzelor dincolo de zid

amestecă totul

într-un fel de pâclă înnecăcioasă.

* * *

Numai ochii ei lucind

în colțurile tăcute ale camerei

magnetici, suprareali, incredibil de

triști când

plânge vorbind despre moarte

numai lumina aceea secretă

din ei

mângâind deznădăjduit

cutele perdelelor

te mai poate salva.

* * *

Dar unde începe viața, unde

se termină halucinația ipocrită în care

ne scufundăm  zilnic, mă

întrebi, trântind halba de masă,

perorând spre tavan ca

atunci când, adolescenți, vedeam

lumi de săpun deasupra barului fără

să fim nevoiți să ieșim dinăuntru.

Flash. Existence

Ce minunat –

să te pătrundă vinovăția, intrând

prin porii sălbăticiți ai pielii într-o după-amiază toridă,

undeva sub piciorul umbros al unui pod de fostă capitală

a unui fost imperiu, despre care ai învățat pe de rost

fraze fără noimă dintr-un manual comunist.

Pe Vaci-utca mulțimea de turiști e

mursecată de febrele trupului.

Mai sus, palatele sfredelesc încă găuri

incerte în orizontul decupat de lasere,

Un abur cleios

halucinogen, himeric.

* * *

Stăm întinși pe malul

Mediteranei, e

23 august îmi zici, îți mai amintești

Paradele și miile de baloane zâmbetul

Mândru și tâmp al educatoarelor

Care ne împingeau pe bulevard?

A fost atât de demult încât

Pare să nu se fi petrecut cu adevărat

O țară îngropată în memorie

O copilărie ca un film foto voalat

Pe care n-o să-l mai recuperăm niciodată

E bine acum

E bine

E bine să avem bani, cum spune George

Iată, mâncăm fructe de mare și

Privim vasele ce trec pe Mediterana

Ca niște nave din StarWars

Privim fetele tinere cu

Trupuri bronzate tremurând

În aerul diamantin al dimineții

Imagini holografice, fragmente de halucinații

Decupate adânc în retină.

* * *

Când Ștefania ridică

Ochii ei ireal de albaștri spre geam

Camera se dematerializează rămân

Numai contururile vagi ale lucrurilor

și noi călătorim cu ea

dincolo de sticlă

de curtea cu betoane gri a spitalului

de coroanele teilor

de acoperișurile blocurilor cu 10 etaje

ne oprim într-o

poiană înverzită, pe dealul de deasupra orașului

e primăvară, soarele e alb, părul Ștefaniei

lucește cu iriziții de magenta

pielea ei e fină și moale

mânuțele

apucă smocuri de iarbă și le aruncă în aer

privim cerul toți trei și suntem

atât de fericiți.

* * *

Ștefania e bine, îmi spui

Îi va fi bine acolo, cu ceilalți

O vor crește alături de mulți copii nu va fi

Singură la părinți ca noi

Peste cinci, peste zece, peste 20 de ani ai s-o

Zărești undeva pe o stradă și

Vei vedea cât va fi de frumoasă poate

Va mai avea la gât medalionul acela cu fluturele

Cu aripi întinse, pe care i l-ai luat, poate

Îți va recunoaște pentru o clipă vocea

Sau poate că nu.

* * *

În fața noastră râde oricum

Boala sau Moartea, cum scria Andrei

Nu am crezut nici anul trecut nici

Săptămâna asta că el

a murit

Ieri am respirat aerul tare al muntelui

Pe promenada pe unde treceam

De câte ori veneam la Brașov

Andrei a murit, poemele lui

Vorbesc în continuare despre frumusețea

Lucrurilor simple despre

Prietenie și dragoste

Fiecare student are în voce

O inflexiune a râsului lui

În încăperea cafenelei singurătatea mea

E identică cu a tuturor celorlalți

Cineva îi pomenește numele

Se lasă tăcerea

Poemele lucrează în noi, imperturbabile

Ca niște nanomiți ce își duc programul la capăt.

* * *

Ce poate fi mai frumos

Marea izbindu-se de malul stâncos

La poalele unui deal cu măslini

Hotelul în vârf

Contemplând albastrul netulburat

Pielea ta albă, albă, palma mea

Lipită de umărul tău

De acum cinci, zece, douăzeci de ani

Nemișcată

Ca o promisiune nespusă

Ca un miracol împlinit

Ca o viață ce se tot naște.

* * *

Diminețile de noiembrie sunt cele mai triste

îmi spune ea

fluturând plasa transparentă

deasupra șoselei cenușii

sunt cele mai triste

aș putea să înghit o cutie întreagă de somnifere

singură

amintindu-mi de ea

de brațele întinse, neverosimil de mici

căutându-ne în spațiul pătrat al camerei de spital

de vocea ei gingașă silabisind

frânturi de vis, jucându-se cu particulele de aer

în vreme ce noi

ne inventam un viitor

rulând cu încetinitorul

diapozitivele disperării

 

 

[Vatra, nr. 12/2018, pp. 68-72]

 

 

 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.