Păsări în furtuna de nisip, cel mai recent câștigător al concursului de debut organizat de Casa de Editură Max Blecher, e, în linii mari, un elogiu adus spasmelor și bruiajelor afective. Vibrante, poemele Ioanei Vintilă îl desfășoară, de obicei, prin punctarea unor momente de scurtcircuit intern, pe care le survolează protocolar, cu maximă seriozitate. Intervențiile ei, clinice și animate de-o luciditate permanent activată, au ambiția arderilor totale, fără jumătăți de măsură.

Nu e deloc surprinzătoare o astfel de premisă la o poetă pentru care – o spune încă din poemul Vortex –, „frumusețea va fi convulsivă sau nu va fi deloc”; sensibilitatea textelor ei se traduce prin glisajele încordate pe care ele le explorează, o dată, și mai apoi (și mai evident), prin regia lor meticulos organizată. Bine controlate și calibrate aproape după rețetă, viziunile hardcore ale Ioanei Vintilă își proiectează imageria traumatico-viscerală după niște parametri care elimină hazardul și aleatoriul, chiar și-atunci când exercițiul radiografic vine din jubilația unor momente aparent izolate și impersonale. Caz concret – Malware, unul din poemele în care spațiul de manevră al poetei e destul de vizibil și în care proiecțiile neurastenice din planul de suprafață sunt completate de imaginile de fulgurație onirică din subsidiar: „vreau să găsesc butonul de switch on/off/ un malware adânc implementat în memorie/ poate compromite atâta tăcere/ și-atunci granița dintre mările care nu se amestecă/ se duce dracului/ vreau să blochez odată butonul ăla nenorocit// […] spune-mi o poveste/ despre arahnofobie și venele unui gât de/ porțelan// un avion ars într-un coș de/ gunoi metalic// & degetele care trec rapid prin/ apa înghețată a Dunării// am învățat singură cum se despică burta peștilor/ sau/ a porcilor/ mișcarea trebuie să fie rapidă și sigură/ niciodată să nu eziți/ sau tăietura devine neregulată în lungime/ adâncime”. Impresia e că tot spectacolul confesiv e supus unui examen prealabil, verificat cu minuțiozitate înainte de montajul lui final. E o tehnică a conciziei care indiferent de tematica în jurul căreia gravitează produce un efect de siguranță și precizie a emisiei. Dacă în prima parte a volumului ea se suprapune cu câteva episoade care oscilează între ambiguizarea trepidațiilor interioare și denunțul lor propriu-zis, undeva în a doua jumătate metodica & ardența poemelor devine de-a dreptul indiscutabilă prin câteva secvențe cu priză socială. În texte ca Micile drame, un nou hashtag, sau Polaroid aderența la construcțiile geometrice merge mână-n mână cu psihologia lor manifestă, descifrată tot mai inflamat pe măsură ce înaintează spre final.

Mai mult decât acelea care deconspirau subterfugiile bolii (deși e clar că și acesta e un culoar pentru care Ioana Vintilă are mână sigură) și pe cele ale traumelor feminității, cronica blocajelor & contorsionării ce vine din neputință, altfel prezentă peste tot în Păsări în furtuna de nisip, distilează aici ceea ce aș numi adevărata specialitate a poetei. Asta pentru că practica scenariilor profetice se pliază foarte bine pe temperamentul reactiv al poemelor, care captează diformitățile și improvizațiile grăbite ale lumii din jur cu un aer justițiar, așa cum se vede încă din textul care dă titlul volumului: „un bătrân spune că suntem purecii de pe ecranul unui televizor/ ne agităm/ fugim în toate părțile/ dispărem/ & nimeni nu-și dă seama// ca niște păsări într-o furtună de nisip/ dispărem odată cu el// & nimeni/ nu își dă seama.” Reflecțiile de acest gen, cu toată armătura lor critică, alunecă treptat într-un soi de political correctness prin care Ioana Vintilă sfârșește prin a-și interoga propriul act artistic. E un semn de maturitate și responsabilitate tot acest discurs încărcat de aproximări ale propriei măsuri poetice în raport cu adevăratele drame, cele globale. Era limpede oricum, de la bun început, mai ales dintr-un poem ca matricea I₁₀, că pentru Ioana Vintilă poezia nu-i doar un subterfugiu pentru debușee intimiste – „nu cred în poezie doar ca într-un leucoplast/ de calitate superioară” –, ci o îndeletnicire ceva mai serioasă. În Polaroid se vede cel mai bine această miză teoretică a poemelor, desfășurată sub forma unor demonstrații caustice menite să le sublinieze virtualitățile, posibilitățile lor încă neîmplinite: „n-am văzut niciodată corpuri întinse pe străzi/ cu sângele șiroind din afara/ capetelor sparte de patul kalașnikovurilor// & mâini curate/ cu gloanțe mai expresive/ decât ale oricărui model de pe catwalk// & cu ochii deschiși fixați pe norii care/ poate vor aduce ploaia/ cu gloanțe în fericirea din dimineața respectivă/ când au luat ultima masă// […] n-am văzut nimic din toate astea// […] & nu vreau decât/ să sperii un copil când vreau să-i fac o poză/ să creadă că-i o armă/ că vreau să-i scot creierii pe partea cealaltă// &// poate așa o să pot scrie despre corpuri întinse pe străzi/ cu gloanțe în fericirea din dimineața respectivă/ când au luat ultima masă/ cu gloanțe băgate până în ultima strângere de mână// de abia atunci/ poemul ăsta o să-nsemne ceva”. Dincolo de niște exigențe binevenite, se citește aici acel „criteriu al intensității” de care vorbea Radu Vancu pe coperta a 4-a și care asimilează fără ezitare toate poemele Ioanei Vintilă, „hărțuite” de elanul manifestațiilor de forță.

Un debut care merită citit și numai pentru ce poate să devină pe viitor (o sondare mai incisivă a acelor „teritorii post-umane” despre care vorbea același Radu Vancu), dacă nu pentru ceea ce este deja: o decriptare fină a derapajelor interne, racordată la rețeaua mai generoasă a contemporaneității în criză.

____________

*Ioana Vintilă, Păsări în furtuna de nisip, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2018

***

„Seduse” tot de o practică a intensității sunt și poemele din desprindere, un volum pentru care Mina Decu a primit de curând premiul „Opus Primum” la Botoșani și acela pentru „Tânărul poet al anului 2018”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitorilor. Originalitatea lui stă în felul în care poeta își coordonează suita de viziuni fervente, altfel deloc exotice, printr-o coregrafie bine regizată a perspectivei abisale.

În primă fază, voluptatea explozivă a poemelor e mai mult tatonată în niște texte care își prefigurează, doar, aceste coordonate, însă nu le impun cu adevărat. Aici, câteva scenarii negative, niște momente/ încercări de aproximare a liniștii, alternate cu alunecări onirice și scene de decodificare a sensului fuzionează cu poezia nervilor întinși, badass. Cu toate că versurile își exploatează tot acest „patrimoniu” negativ printr-o frazare lipsită de excese, care transcrie foarte coerent dinamica lor tranzitorie, aș zice că toate poemele Minei Decu din această secțiune funcționează mai mult ca o pistă de lansare pentru partea din mijloc.

De departe, aici discursul poetic va deveni radical individualizat. Fizionomia lui dark, în care critica a văzut ceva din retorica ardentă a romanelor sud-americane (Andreea Răsuceanu), își circumscrie aici punctul de maximă aprindere, în mijlocul oazei întunecate pe care o decupează în miezul volumului. Interesant e, însă, cum Mina Decu redirecționează potențialul inflamator al poemelor de aici în favoarea unei arhitecturi ce mizează tocmai pe tehnica imploziei. Variațiile aceluiași scenariu unic – explorarea de tip evantai a unor spații afective sumbre – trimit aici spre o imagerie misterioasă prin ambiguitatea ei; abia bănuită, descifrată din aproape în aproape, atmosfera ezoterică pe care o degajă versurile vine din tăietura lor premonitorie, anticipativă. Prin acumulare, această „metodologie” stilistică ajunge să se confunde, treptat, cu o cartografie poetică pe cât de subtil articulată, pe atât de personală și inconfundabilă, consolidată în niște structuri de tip cascadă, aglutinate gradual pe o fibră încordată: „ce anume mă lega de drum poate praful care se ridica/ la fiecare pornire poate zgomotul roților pe drumuri/ neasfaltate pe care simțeam pietrișul de parcă mi/ s-ar fi frecat de piele zgomotul motorului mirosul de/ benzină evitarea posibilelor accidente felul în care îmi/ înghițeam spaima fără a scoate nici cel mai mic sunet/ nu-mi păsa dar ea își tăia drum din stomac prin trahee/ până la buzele care se strângeau ușor foarte ușor abia/ perceptibil ca un impuls sexual reprimat dar totuși/ prezent cumva evident pentru cine ar fi privit foarte/ atent răsucirea inelului pe deget marca fiecare frână/ mai bruscă vâjâitul tirurilor pe lângă fața mea din/ cadrul geamului făcea fumul care-mi ieșea din/ gură să capete valențe hieroglifice prevestitoare foarte/ apropiate chiar și de desenele rupestre și mâna lui era/ atât de aproape” [20. ce anume mă lega de drum…]. Întreaga voluptate întunecată a volumului aici se citește cel mai bine, în aceste micronarațiuni simbolice ale drumului, deopotrivă monotone și delicate în expozeul lor sinistru, o strategie foarte productivă pentru că închide și rezumă eficient întregul lui capital decadent.

E drept, deja în partea a 3-a proiectul convulsiv al Minei Decu poate fi descifrat cu mai multă concretețe, mai ales că, dacă nu asimilează și o notă ceva mai viscerală a viziunilor terifiante, se pretează, cel puțin, la niște finalități cu ardere totală: „stai într-o bucătărie/ și te gândești că n-ai să ajungi niciodată la poezie/ la poezia aia/ că totul e pe dos/ iar dosul ăsta nu-i nicidecum poetic așa cum îl spui tu/ să ai vocația poetului ratat/ să-ți bagi picioarele în ele de rânduri/ care n-or să fie niciodată versuri/ să arzi până la scrum/ și să nu poți să exprimi nici măcar o scânteie/ asta înseamnă să te rostogolești și să-ți rupi gâtul/ să nu mori/ să nu te îneci/ să nu curgă sânge/ și să nu poți să spui nimănui că totuși și asta e grav”, [57. stai într-o bucătărie…]. Însă vibrația cea mai autentică a acestui debut vine din încifrarea & condensarea tensiunii în micile „seismograme” narative amintite anterior, care propun niște poeme de reală vocație (auto)distructivă și cu suficiente resurse ulterioare, deocamdată meritorii prin larga lor mobilitate de percepție și prin amploarea „filmelor” exorcizării.

______

*Mina Decu, desprindere, Editura Charmides, Bistrița, 2018

[Vatra, nr. 1-2/2019, pp. 30-31]