La Guadalajara nu mă aștepta nimeni. Știam numele hotelului, dar nu era nici un taxi, nici un autobuz, fuseseră luate înainte de ieșirea mea, observasem și mă mirasem că la coborârea din avion toată lumea se grăbea. Nu-mi rămânea decât să aștept, gândindu-mă că este o bună încheiere a unei atât de aventuroase călătorii. Ce-ar fi putut să mi se mai întâmple? De altfel, nu avea cum să mă aștepte cineva, din moment ce nu sosisem după program și mesajul pe care îl lăsasem pe un telefon al congresului era puțin probabil că-și atinsese scopul. Și totuși, peste vreo jumătate de oră a apărut agitat Alexandre Blokh, care avea aerul că nu-i vine să creadă că mă vede, care aflase că am plecat de la București de trei zile și – fără nici o veste, sau cel puțin explicație, a nesosirii mele –  se gândea la cele mai catastrofale posibilități, iar acum, cu câteva ore înainte de a trebui să intru în program, venise pur și simplu să vadă dacă n-a mai apărut o informație. Am încercat să-i povestesc pe scurt întreaga epopee, dar era evident că nu are cum să înțeleagă, mai ales că, frântă de oboseală, nu numai pentru trecut, ci și pentru viitor, îmi auzeam eu însămi spusele lipsite de coerență și neconvingătoare. Oricum, nu avea timp să mă asculte, trebuia să ajungem la hotel, să mă schimb pentru a participa la deschiderea congresului, după cum nici eu nu mă puteam concentra să-i înțeleg cele câteva fraze despre atmosfera tensionată și intrigile japoneze de care va trebui să mă feresc. Am ajuns relativ repede la hotelul care era în afara orașului, ridicat pur și simplu pe un mare maidan prăfos, un fel de tub enorm neperforat de nici o fereastră, care, văzut din afară, era aproape înspăimântător. Când pătrundeai în interior, prima impresie era aceea a unei grădini mirifice, pentru că nu se vedeau încăperile, acoperite de flori, încât părea că e o arhitectură de flori. De fapt, curiosul tub era format din inele suprapuse construite din balcoane și ferestre de care atârnau plante agățătoare, legând între ele etajele cu lanțuri vii de frunze și flori. Prima impresie era de-a dreptul șocantă și ar trebui să adaug poate că șoca prin frumusețe, dar nu ar fi exact: surpriza, oarecum neliniștitoare, a frumuseții era doar unul dintre elementele care contribuiau la șocul – oricât ar părea de ciudat – mai curând neplăcut pe care îl producea asupra noului venit. Parterul era un imens restaurant (sau poate mai multe) cu mesele ascunse sub coroane de arbori între care se întindeau liane, încât senzația nu era de hotel sau de restaurant, ci de junglă, mai mult, de artificiu, în pofida frumuseții reale obținute cu mijloace naturale. Pentru că, deşi toate plantele erau adevărate, nu creau o atmosferă de natură dezlănțuită, ci de kitsch. Acesta urma să fie cadrul în care aveam să-mi petrec următoarele cinci zile, poate cele mai alienante pe care-mi amintesc să le fi trăit.

Am fost condusă într-o cameră, m-am instalat, am făcut un duș, am băut un ness și am coborât în sala de conferințe care se afla la etajul întâi și, în mod surprinzător, nu avea nimic din stilul ansamblului, nici o floare, nici o liană, doar un amfiteatru rotund de vreo 500 de locuri, cu scaunele și pereții din catifea gri. Țin minte culoarea pentru că eram eu însămi îmbrăcată într-un taior gri și aveam senzația că dispar îngrijorător în peisaj. Apoi am început să întâlnesc colegi, ne-am îmbrățișat, ne știam de la alte congrese și conferințe. Ca de obicei, în prima clipă atmosfera era ca la întâlnirile ritmice de după terminarea facultății. Apoi l-am întâlnit pe Vitalie Ciobanu, noul președinte al PEN Clubului de la Chișinău, și m-a bucurat faptul că mai era un român cu mine în acel capăt al lumii, unde eu urma să interpretez un rol principal într-o piesă pe care n-o cunoșteam decât cu aproximație. Prezenţa lui mă făcea nu numai să nu mă mai simt singură, dar îmi dădea iluzia unui punct de sprijin în univers.

Dintre cele cinci zile ale congresului, singura care merită povestită într-adevăr a fost o noapte. Noaptea de dinaintea instalării noului președinte și a încheierii congresului.  A fost probabil cea mai dificilă noapte din viața mea. Dar, evident, ca să se înțeleagă ceva, ca să încerc să înțeleg eu însămi mai mult decât am făcut-o atunci, trebuie să povestesc și zilele.

Odată primele îmbrățișări și complimente trecute, chiar din momentul intrării în amfiteatrul gri am înțeles la ce se referise Alexandre Blokh la aeroport când făcuse aluzie, vorbind probabil ca să mă prevină, la o anumită tensiune. De fapt, chiar la intrarea în sală un japonez extrem de elegant, care contrasta aproape șocant cu ținuta boemă a celorlalți, m-a privit ca și cum ne-am fi cunoscut, dar fără urmă de simpatie, iar eu am șovăit o secundă neștiind dacă trebuie să mă opresc și bănuind că este semnatarul invitației refuzate. Cum însă nu părea să aibă de gând să salute, am dat să trec mai departe, în timp ce el îmi spunea: „O să vă pară rău că mi-ați refuzat invitația în Japonia“. Putea să fie o amenințare sau un fel de compliment la adresa Japoniei. Am preferat să optez pentru cea de a doua posibilitate, infirmată de răceala vocii și expresia feței.

Mi-a părut rău încă de atunci, dar din păcate aveam programul făcut pentru perioada respectivă – și n-am uitat să-i zâmbesc amabil înainte de a intra în sală. Dar întâmplarea mi-a lăsat un gust neplăcut și de rău augur. Lumea începea să se așeze parcă intimidată de sala neprietenoasă, cu aerul condiționat pus la maximum, aproape geros. M-am așezat la întâmplare pe un loc, știind că după deschiderea oficială va trebui să mă sui la masa de pe scena imensă, urmând să moderez dezbaterea de idei tradițională la fiecare început de congres, după care totul se transforma într-o lungă birocrație – votarea (prin ridicarea unor foi de plastic roșii pentru „nu“ sau verzi pentru „da“) a zeci de moțiuni, apeluri, proteste pe diverse teme. Până să se umple sala, diverse persoane, probabil mexicani, se agitau făcând ultime retușuri, conduși de un fel de șef căruia nu-i lipsea decât sombreroşi era atât de aferat încât avea aerul că interpretează pentru distinsul public acel rol de compoziție. Mi s-a spus că este medic de profesie, soțul președintei Centrului din Guadalajara și sponsorul întregului congres. Mi-am adus aminte epopeea tragicomică a drumului și faptul că trebuia să cer cuiva un document oficial care să dovedească că eu sunt eu și totul mi-a apărut deodată nu numai ridicol, ci și degradant.

Dezbaterea s-a desfășurat normal, îmi amintesc că printre vorbitori au fost Adam Michnik și Konrád György, invitați speciali, de altfel printre puținii estici din congres, cu excepția mea, pentru că în general scriitorii din fostele țări comuniste nu-și puteau permite să participe atunci când congresele se țineau în afara Europei, pentru că  biletele de avion erau prea scumpe. Abia la recepția care a urmat la sfârşitul programului, am început să înțeleg că tensiunea pe care o simțeam în aer nu era fără obiect, că era vorba de o încordare între diverse grupuri pe care încercam și începeam să le identific, fără să identific și obiectul încordării. A doua zi, când au început discuțiile pe ordinea de zi, lucrurile au devenit ceva mai limpezi. Pe de o parte, erau europenii, englezii și francezii în primul rând, dar și rușii, germanii, norvegienii și, bineînțeles, esticii; pe de altă parte, erau reprezentanții celor câtorva centre din Statele Unite, Japonia și, într-un mod ciudat de pasional, Suedia. Tema confruntării dintre cele două tabere era schimbarea sau neschimbarea statutului organizației, ceea ce însemna rescrierea Cartei PEN, celebrul text fondator din 1921. Pasiunile se dezlănțuiau în primul rând în jurul ideii de schimbare, de rescriere a istoriei, care trebuia corectată politic. Pentru că despre asta era vorba, de o dezinfectare, din punctul de vedere al corectitudinii politice, a formelor și formulărilor tradiționale. De exemplu, se vorbea doar despre scriitori europeni, în timp ce acum făceau parte din organizație și africani, asiatici, americani, australieni.

Dar acesta era doar un aspect, mai mult sau mai puțin formal al polemicii. Adevărata confruntare se desfășura în legătură cu întrebarea „Cine poate să fie membru PEN?“. Întrebare pleonastică și aproape absurdă, mi se părea mie, din moment ce însăși definiția vorbea despre o organizație a scriitorilor. Dar adepții schimbării spuneau că este vorba de un fel elitist de a vedea lucrurile, că de literatură se ocupă și bibliotecarii și librarii, deci o elementară democrație ar fi trebuit să ne facă să-i acceptăm și pe ei. Dar asta ar însemna dizolvarea, topirea ideii de creație, care este simbolul noțiunii de scriitor, într-un imens bazin cultural, pierderea identității. Suntem o asociație profesională, nu una de drepturile omului, se contraargumenta.

La început am avut tendința să consider întreaga polemică ceva mai curând prostesc decât periculos. Mi s-a părut apoi ca fiind prea stupid ca să nască asemenea încrâncenare, în spatele temei alese pentru confruntări se ascunde altceva, adevăratul motiv al confruntării, o altă idee sau un interes ocult, de nemărturisit. În cele urmă, am înțeles însă că nu aveam dreptate, că tema reală a confruntării era chiar schimbarea, care era o formă de desființare, de distrugere; că această polemică nu se născuse acum, ci, cel mult, acum ieșise mai fără ipocrizie la suprafață. Această organizație fusese inventată de câțiva mari scriitori nu numai ca o formă de solidaritate, ci ca o formă de conștiință colectivă, ca o voce care în numele scrisului și prin el să poată răsuna nu numai în sufletele cititorilor, ci și sub bolțile creatoare de ecou ale societății. Decenii la rând au făcut parte din ea și s-au perindat la conducerea ei nume de referință ale literaturii din fiecare țară și din lumea întreagă. Apoi, încet-încet, nu știu exact când, în orice caz după terminarea celui de al doilea război mondial, numele mari s-au retras sau au fost alungate  pe coperțile cărților lor și locul lor a fost luat de personaje strict locale, ale căror vorbe nu mai erau sprijinite de contragreutatea propriilor cărți. Prima descoperire pe care am făcut-o în 1990, odată cu întoarcerea în organizația mondială a centrelor din fostele țări comuniste, a fost că, în timp ce nu recunoșteam printre colegii occidentali nici un nume pe care să-l fi citit și admirat înainte, eram fericită să văd în carne și oase importanți scriitori polonezi sau ruși, sau cehi, pe care îi știam din pozele de pe coperțile cărților lor pe care le citisem traduse în românește sau în alte limbi. Era ca și cum noii sosiți în organizația mondială a scriitorilor încă nu aflaseră că lucrurile se schimbaseră. În orice caz, această răbufnire de înverșunare pe tema schimbării Cartei PEN nu era o întâmplare aleatorie, ci un pas înainte într-un proces de transformare a unei minunate utopii, aceea a închegării unei conștiințe literare a lumii, într-un ONG politically correct. După șapte ore de discuții, lupta s-a terminat prin remiză: s-a propus reluarea dezbaterii a doua zi. Părea să fie, cel puțin provizoriu, o victorie pentru statu quo.

A treia zi dimineața – când potrivit programului ar fi trebuit să urmeze votarea diverselor proteste propuse de comitetul „Scriitorilor din închisori“ împotriva unor dictaturi din țări greu de localizat pe hartă, dar nimeni nu se gândea decât la continuarea polemicii din ajun –, reprezentantul PEN Japonez (despre care aflasem între timp că nu era scriitor, ci om de afaceri) a cerut cuvântul pentru a face o propunere ținând de buna desfășurare a congresului. Deşi ordinea de zi era încărcată și nu se acceptau în principiu derogări de la ea, pentru că părea că e vorba de ceva util și simplu, și pentru că se spunea că el este cel care mijlocise sponsorizarea congresului de către medicul mexican, i s-a dat cuvântul reprezentantului centrului japonez. Iar vorbitorul suplimentar a propus cu o voce benignă că, dacă tot se discută schimbări în statut și printre centrele participante sunt, ca niciodată de numeroase, centrele din America Latină, să se adauge celor două limbi, în mod tradițional oficiale ale International PEN, și spaniola, limba unui întreg continent în care se și desfășoară acest congres. În secunda terminării ultimului cuvânt, câteva rânduri dintr-o parte a sălii au izbucnit în aplauze furtunoase, iar în timp ce cobora de la tribună, unii dintre entuziaștii aplaudatori își părăseau locurile pentru a-l felicita și a-i strânge mâna. Au urmat câteva momente de stupoare provocată mai curând de evidenta premeditare și complicitate în pregătirea propunerii decât de propunerea propriu-zisă. Apoi a izbucnit o adevărată pădure de mâini ridicate pentru a se înscrie la cuvânt și s-a dezlănțuit un vacarm. Președintele Ronald Hartwood, care conducea ședința, s-a ridicat în picioare cu microfonul în mână așteptând să se facă liniște pentru a putea fi auzit, dar nimeni nu părea să îl ia în seamă, oricum nimeni nu putea hotărî când se va potoli haosul și nimeni nu spera ca acest lucru să se întâmple prea curând. De aceea, în clipa în care s-a auzit în microfonul pus la maximum o voce bubuitoare care nici nu părea a fi a lui Ronney anunțând că dacă nu se face liniște va suspenda ședința și va părăsi congresul împreună cu întreaga conducere a International PEN, lumea a fost atât de mirată încât a tăcut brusc, într-un fel de-a dreptul comic, iar președintele a folosit uimitoarea clipă de liniște pentru a-i ruga să-și reocupe locurile și să se înscrie în ordine la cuvânt la masa secretariatului. Apoi, înainte de a da cuvântul cuiva, a explicat că introducerea unei limbi oficiale în plus este, mai mult decât o chestiune de principiu, una de bani pentru că asta ar presupune nu numai asigurarea traducerii simultane în încă o limbă, ci și traducerea, multiplicarea și difuzarea tuturor materialelor – și într-un an se ajunge la mii de pagini – într-o limbă în plus. Deci în nici un caz nu se poate pune problema votării unei asemenea propuneri pe loc, fără o analiză a posibilităților financiare. În mod normal, observația lui ar fi trebuit să închidă problema, dar pe cât creștea numărul vorbitorilor, pe atât pozițiile se radicalizau și logica intra tot mai puțin în discuție. De altfel, temele nu mai contau. Nu conta decât păstrarea sau schimbarea a ceea ce exista și ceea ce reprezenta definiția și chiar mândria noastră ca organizație. În ceea ce mă privește, dacă în ziua precedentă participasem aproape patetic la discuții, pledând pentru păstrarea neschimbată a Cartei PEN – nu numai pentru că era textul fondator, ci și pentru că era un entuziasmant exemplu de bună-credință, de luciditate și de altruism în analiza societății și a locului scriitorului în această societate –, acum înclinam tot mai mult să devin un spectator suspicios și jenat al unei isterii pe care n-o înțelegeam, dar îmi trezea bănuieli.

[Vatra, nr. 3-4/2019, pp. 2-4]