Traducerea în Italia a romanului Simion liftnicul s-a bucurat de oarecare succes. Nu e cu totul exclus ca și biserica greco-catolică de la noi să fi avut un rol în acest sens. A nu se înțelege că aș fi greco-catolic, Doamne ferește! Am însă câțiva prieteni de această confesiune. Unul dintre ei a aranjat cu Papa, i-a dat un telefon și i-a spus, uite, avem aici un scriitor foarte talentat, ar merita să fie tradus în italiană. Nu era Papa de acum, era altul. Pe urmă, cartea a fost nominalizată și la Premiul Strega Europeo, care în acel an mi se pare că nu s-a mai acordat.

Dar nu despre asta e vorba acum, ci despre participarea mea, anul următor, la Târgul internațional de carte de la Torino. Îmi cer scuze dacă nu-mi voi mai aminti prea bine ce figură am făcut acolo, au trecut mai mult de zece ani de atunci. Am și alte motive să evit amănuntele. Îmi amintesc doar că a fost ceva deosebit. În sensul că am mâncat, prima dată în viața mea, spaghete cu fructe de mare. Nu mi-au plăcut. Și că hotelul unde eram cazat se afla într-un cartier mărginaș. Ca să ajung în centru, la Palatul Regal, mergeam pe jos mai bine de jumătate de oră. Mi-ar fi fost mai ușor să scriu Palazzo Reale în loc de Palatul Regal și să dau și celelalte nume proprii în italiană, dar nu vreau să fiu comparat cu Răducioiu (fotbalistul), el e oricum mai bun. În dreapta palatului se află catedrala Sfântul Ioan Botezătorul, care adăpostește celebrul Giulgiu. Când am fost noi acolo (se înțelege că nu eram singur), am văzut o copie, originalul fusese luat pentru reparații sau mai știu eu ce. De la Palatul Regal treci pe sub o arcadă către Piața Sf. Ion, dar mai întâi trebuie să dai un bănuț femeii care îți aține calea la trecerea pe sub arcadă, o româncă de etnie romă, perfectă cunoscătoare a limbii italiene. Eu nu vorbesc italiana, așa că i-am răspuns în română:

‒ N-am, mânca-ți-aș!

Învățasem replica asta de la Ioan Groșan, care mi-a spus că o folosea frecvent în metroul din Paris. Da, să știți că funcționează, ești lăsat în pace! Merită să o încercați, dacă aveți ocazia. Nici despre asta nu era vorba.

Era vorba despre spaghetele cu fructe de mare, pe care le-am mâncat în Piața Castello și nu mi-au plăcut. Mai precis, despre Târgul de carte de la Torino. Centrul Expozițional Lingotto Fiere e situat undeva tocmai la mama dracului, din centru faci aproape o oră cu tramvaiul până acolo.

Desigur, e ceva măreț! În parcarea de la intrare, mă aștepta în fiecare dimineață un tânăr afro-italian, cu o mulțime de broșuri ale unui militant pentru drepturile africanilor din Europa, pe care voia să mi le vândă neapărat mie. Cinci euro bucata, cam cincizeci de pagini, în limba engleză, foarte interesante. Totuși, cam scump. Iar tânărul care le vindea parcă avea ceva personal cu mine. Cred că mă ochea de cum intram pe poarta Centrului Expozițional. Dacă nu m-ar fi ochit el, m-ar fi ochit altul, care se poziționase cam la zece metri distanță. Iar mai încolo, încă unul… Practic, nu puteai evita impactul cultural! În primele două zile am trecut mai departe, prefăcându-mă că nu înțeleg ce vrea. Ca să fiu mai convingător, chiar ridicam nițel din umeri. I don`t speak English, non parlo Italiano și așa mai departe. Dar în ziua a treia, s-a înfipt pur și simplu înaintea mea și mi-a băgat broșura sub nas. Am avut, și de această dată, suficientă tărie de caracter pentru a-l refuza. Am făcut un pas lateral, apoi mi-am văzut de drum. Numai că, înainte de a fi făcut mai mult de alți doi pași, l-am auzit strigând în urma mea:

‒ Racist! Razzista!

Să mă ierte Dumnezeu (ăsta al nostru, nu al lor, că ei nici nu știu dacă au), pot fi judecat în multe feluri. Poți să-mi spui că sunt prost, nu mă supăr. Știu foarte bine că există o mulțime de oameni mai deștepți decât mine. De exemplu, la liceu eram cam la coada clasamentului, cât pe ce să rămân corijent la desen. Poți să-mi spui că n-am talent literar. Într-adevăr, numai eu știu cât de greu îmi scriu compunerile. Poți să zici că-s moldovean, câteodată și asta e o înjurătură, deși nu pare. Dar ca să-mi zici că-s rasist, e prea de tot!  Fiindcă, dimpotrivă, eu urăsc rasiștii! Mi se pare că sunt, dintre oameni, ființele cele mai primitive și mai ignorante. A crede că, în funcție de culoarea pielii, ai un creier mai evoluat sau mai puțin evoluat, ori că țiganii fură și cerșesc din cauza apartenenței la etnia romă, ori că bucureștenii sunt șmecheri datorită unei defecțiuni genetice, mi se pare nu doar stupid, ci de-a dreptul revoltător. Mă rog, există și opinia că a fi șmecher nu e neapărat un defect, ci mai curând o modalitate de adaptare la mediu, foarte apreciată de români. Care, în timp, a condus la anumite probleme comportamentale.

Toate aceste raționamente mi-au trecut prin cap în mai puțin de o secundă. În secunda aia, m-am oprit, la numai doi metri de tânărul afro-italian care vindea broșuri militante. Am decis să-i cumpăr imediat broșura, pentru a-i contrazice prejudecățile și a-i demonstra că nu sunt rasist, chiar dacă asta m-ar fi costat cinci euro. Ce naiba, nu-i chiar așa mult, cu cinci euro abia cumperi o bere!

Abia după ce am intrat în pavilionul expozițional, plimbându-mă cam dezorientat printre standurile editurilor și uitându-mă mai atent împrejur, am văzut o mulțime de cărți. Ceea ce mi-a sugerat ideea că problema s-ar putea pune și în alți termeni. Mai concret: de ce trebuise să-i dau bani flăcăului aceluia? De ce să nu fi cumpărat cu ei o bere? Chiar dacă suma nu era una semnificativă, ceva tot reușea să semnifice. Și anume, că fusesem șantajat!

Firește că șantajul e un lucru reprobabil. Mai ales că, așa cum am constatat foarte repede, broșura pentru care eu plătisem cinci euro se dădea gratis la unul din acele standuri. Pesemne că băieții care le vindeau le luau de acolo. Plătisem cinci euro ca să demonstrez unui negru că nu sunt rasist și aveam din ce în ce mai penibila senzație că îi demonstrasem cu totul altceva, adică taman contrariul. De ce trebuie să demonstrezi cuiva că ești ceea ce ești și că nu ești ceea ce nu ești? Numai fiindcă ai nevoie de confirmarea aceluia. Dar dacă ai nevoie de confirmări, înseamnă că nu ești prea sigur de tine. Iar dacă mai și plătești pentru acele confirmări, un fel de mită, e din ce în ce mai clar că vrei să ți se confirme un neadevăr. Va să zică, dădusem cinci euro ca să aflu că sunt un rasist camuflat și să mă asigur că n-or să mai afle și alții secretul meu. Fiindcă negrul acela obraznic striga în gura mare. Lui, oricum, nu-i demonstrasem nimic, fiindcă toți negrii știu de mici copii că toți albii sunt rasiști. Așa cum toți țiganii știu (au aflat de la televizor) că, orice ar face, sunt prezumtivi hoți sau cerșetori. Chiar și cei care le zic romi, le zic așa ca să mascheze faptul că îi consideră țigani. Zici rom și faci cu ochiul – las’ că știm noi!… E un fel de mită, ca și cum le-ai da cinci euro să tacă. Fiindcă e mai simplu să le zici romi și astfel să consideri problema rezolvată, decât să ajuți la rezolvarea adevăratelor lor probleme, nu puține și deloc simple.

Cu mintea cutreierată de astfel de reflecții, am scos broșura din buzunarul în care o înghesuisem, am răsfoit-o un pic, prefăcându-mă că o citesc… Sigur că da, era vorba despre rasism, discriminare și alte chestii referitoare la negri, dar subiectul nu mă mai interesa deloc – și trebuie să mărturisesc că nu mă interesa într-un mod sincer și onest. Chiar și fără să o citesc, îmi luase o piatră de pe inimă. Însă nici nu-mi mai părea rău că o cumpărasem. Dimpotrivă, profitând de neatenția domnișoarei care supraveghea standul de unde putea fi obținută gratis, m-am apropiat și am așezat-o pe furiș alături de celelalte.

[Vatra, nr. 3-4/2019, pp. 5-6]