Sanda Cordoș – Imaginea revoluției în literatura română (I)

„Greutatea nu este a face revoluțiuni, ci a ști ce trebuie a se face după revoluțiune. Ei bine, eu nu văz nici un revoluționar. Voi toți sunteți niște doritori nebuni, inimă și fără cap, oameni de aspirațiuni și fără acțiune. Trei zile după revoluțiune v-ați apuca să vă certați între voi și lumea, obosită, v-ar lua la goană ca pe niște nebuni”.

(Dimitrie Bolintineanu, Doritorii nebuni)

„Revoluția va fi batjocorită prin exces de evlavie! (…) Asta este soarta tuturor marilor evenimente solemne”.

(Dana Dumitriu, Prințul Ghica)

„Puternic ardea soarele revoluției, în mintea mea răsărit, în venele mele răsărit, ne transmiteau la televizor în direct pe toate canalele lumii, pe noi toți, în direct, toată acea maree de trupuri inundând orașul, cum facem slalom printre gloanțe și descărcăm automatele unii într-alții”.

(Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine)

De când există literatură română într-un sens artistic (adică de la Istoria ieroglifică şi de la Ţiganiada), scriitorii au arătat interes şi au valorificat în operele lor un imaginar social sau, cu un concept preferat de alţi teoreticieni, un imaginar colectiv (Bouchard, 2014, p. 21 ş. u.), adică viziuni, valori, credinţe ale unei comunităţi aflate în mişcare şi care, prin chiar operele în cauză şi prin simbolismul pe care îl implică, intenţionează să confere sens (uneori chiar să dea un impuls) dinamicii respective. Credem că, antrenând personaje din clase şi categorii sociale diverse, aplecându-se asupra unei problematici comunitare nevralgice, literatura imaginarului social în limba română s-a dezvoltat, prioritar, în două direcţii: o literatură a obidiţilor şi o literatură a răzvrătiţilor. Cea dintâi pleacă, probabil, de la I. L. Caragiale (cel din Năpasta şi din Cănuţă, om sucit), trece magistral prin epica lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Ion Agârbiceanu, iar în postbelicul secolului XX, în opera unor Augustin Buzura, Mihai Sin, Gabriela Adameşteanu, Alexandru Vlad şi ajunge până în actualitatea narativă a Laviniei Branişte. A doua direcţie nu doar oferă, ca cea dintâi, reprezentări ale injustiţiei sociale, dând astfel imagine şi glas celor fără de putere, ci, mai mult, proiectează schimbarea societăţii, lichidarea nedreptăţilor comunitare. În acest al doilea caz, cea mai rezistentă este imaginea revoluţiei, străbătând ca un veritabil fir roşu aproape întreaga literatură română, din postpaşoptism până astăzi.

Înţeleasă, în expresia lui Broniclaw Backzo, ca un „timp cald”1, revoluţia poate să dea „un elan particular imaginaţiei sociale”, fiind singurul mit modern2 „capabil să facă din trecut tabula rasa şi să instaleze definitiv şi pentru totdeauna Cetatea Nouă pentru omul nou” (Backzo, 1984, p. 46 şi p. 55). În termenii aceluiaşi important teoretician al imaginarului social, revoluţia poate fi, în spaţiul acestuia, „o amintire şi o promisiune, un mit şi o utopie, un limbaj simbolic şi o escatologie, pe scurt, o religie – pentru a relua termenul folosit de Herzen şi de Michelet – pe care revoluţionarii au îmbrăţişat-o” (subl. în text, Backzo, în François Furet, 2000, p. 264). Aş adăuga că, din punct de vedere literar, revoluţia este o imagine foarte profitabilă artistic, permiţând valorificarea sa în registre dintre cele mai diferite, de la entuziasm la decepţie şi la dezamăgire.

Deşi atât de statornică în literatura română, imaginea revoluţiei trimite la generaţii literare diferite şi la evenimente politice diverse, care i-au alimentat, plecând de la ideologiile lor specifice, viziuni şi conţinuturi diverse. În funcţie de cei care participă sau o proiectează (inclusiv artistic, adică literar), se poate distinge între revoluţionarii cu joben (de secolul XIX), revoluţionarii cu smoking (din prima jumătate a secolului XX), revoluţionarii cu cravată (din a doua jumătate a secolului XX) şi revoluţionarii în blugi (cei de la 1989). Interesant de semnalat este faptul că sunt preocupaţi de imaginea revoluţiei atât participanţii, cât şi simpli martori, atât revoluţionarii, cât şi reacţionarii, adversarii săi (cazul notoriu fiind cel al lui I. L. Caragiale). În funcţie de conţinuturile pe care le antrenează, se poate departaja între o revoluţie naţională (revoluţia de la 1848), o revoluţie socială (din a doua jumătate a secolului XIX, aflându-şi punctual culminant şi modelul în revoluţia roşie sau Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917 din Rusia devenită URSS, iar în România din 1948 până în 1989 în aşa-numita – în documentele oficiale – revoluţie socialistă) şi o revoluţiei populară (cea din 1989). Primele două se alimentează şi se aliniază la ideologia occidentală dominantă: ideologia de factură naţionalistă, franceză (mai ales), specifică revoluţiei de la 1848 (pentru care vezi D. Popovici, 1969 şi Paul Cornea, 1972) şi ideologia materialistă a lui Karl Marx şi Friedrich Engels, la care se adaugă, după 1918, cea produsă şi fixată de scrierile lui Vladimir Ilici Lenin. În raport cu acestea, a căror ideologie este, în timp, sacralizată (fără parcurgerea paşilor normaţi de ideologie, revoluţia este ca inexistentă), revoluţia de la 1989 poate fi considerată o revoluţie fără ideologie sau o revoluţie nepregătită de o ideologie (pentru scenariile explicative ale căreia vezi Tismăneanu, 1997; Tănase, 1999; Gabanyi, 1999; Cesereanu, 2004).

O altă distincţie preliminară care merită consemnată este aceea între tema revoluţiei (pe care o găsim vertebrând o foarte bogată publicistică, dar şi scrieri memorialistice, de la paşoptişti până în actualitate) şi imaginea revoluţiei, pe care o găsim reprezentată, în aceeaşi durată lungă, în literatura ficţională română. Obiectul acestui articol îl constituie imaginea revoluţiei, felul în care un asemenea eveniment tumultos (trăit sau numai proiectat ori aşteptat) a inseminat imaginarul literar (iar dintre speciile acestuia, ne vom opri prioritar la roman și în două cazuri faimoase – care au influențat literatura întreagă – la piesele de teatru datorate lui I. L. Caragiale și Camil Petrescu). Aş reţine, totuşi, din vasta tematică câteva texte care au intrat în ceea ce s-ar putea numi o vulgată intelectuală. Astfel, în Mersul revoluţiei în istoria românilor, Nicolae Bălcescu scrie: „Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor” (Cornea, Zamfir, 1969, I, p. 310). Devenită idee cardinală a vieţii şi gândirii paşoptiste, revoluţia poate fi regăsită, inclusiv în naraţiuni evocative sau explicative, în epistolele scriitorilor care au trăit-o (N. Bălcescu, I. Ghica, V. Alecsandri) sau în nu mai puţin faimoasele însemnări diaristice (Jurnalul meu) ale unui alt redutabil corifeu al mişcării paşoptiste, C. A. Rosetti. De semnalat rămâne faimoasa scrisoare a lui Nicolae Bălcescu (1819-1952), redactată la cald (în 24 februarie 1848, la Paris), către Vasile Alecsandri (ocazie cu care îi trimite şi o bucată din catifeaua ce acoperise tronul regal): „Află că naţia cea mare s-a rădicat şi că libertatea lumii s-a mântuit. Minunata Revoluţie, ce te căesc amarnic că n-ai văzut-o cu ochii, va schimba faţa lumei”. Decenii mai târziu, I. L. Caragiale (1852-1912) scrie, în 1907, într-un articol el însuși faimos (1907 din primăvară până-n toamnă. Câteva note, 1907), despre „revoluţia oarbă de jos” şi despre faptul că aşteaptă, pentru echilibrare socială, „o revoluţie luminată şi conştientă de sus”, dat fiind că „Între masa poporului şi clasele stăpânitoare este (cine ar putea-o tăgădui?) o prăpastie de interese şi de sentimente”. O publicistică şi o memorialistică amplă produce şi revoluţia din 1989. Aş reţine doar o frază din jurnalul poetei Florenţa Albu (1934-2000), Zidul martor: „Revoluţia de-acum este copilul născut de o asemenea mamă prea obosită, inertă care poate muri infectată, dacă nu se trece la remediul rapid, chiar brutal, pentru a o trezi, a o salva. Dar cine poate să o salveze? Şi când va lua sfârşit acest proces al extirpării părţii infectate, al purificării interioare – organismul mamei este prea obosit sau bolnav, pare neînstare să-şi ducă naşterea până la capăt”. Mă opresc aici defel întâmplător, pentru că mi se pare că această frază marchează o diferenţă substanţială de imaginar între 1848 şi 1989, adică între cele două momente (singurele, de altfel) în care, în numele unei schimbări colective, s-a ieşit în stradă: câtă vreme cei de la 1848 aspiră la o naştere a ţării, cei de la 1989 proiectează, în cel mai bun caz, o renaştere anevoioasă a acesteia.

Întorcându-ne la pașoptiști și postpașoptiști (așadar, la începuturile istoriei imaginii în cauză), prima reprezentare romanescă a revoluției este de găsit în Ciocoii vechi și noi (1863), faimosul roman al lui Nicolae Filimon (1819-1865), acolo unde sub numele de revoluție este desemnată mișcarea lui Tudor Vladimirescu, care, în economia operei literare (ce are ca scop punerea în evidență a unui tip social, cel al parvenitului), „părea venită într-adins ca să dea ocaziunea lui Păturică a arăta lumii duplicitatea și lașitatea caracterului său”. Fără a se spune explicit, căderea ciocoiului nou are strânsă legătură cu trădarea cauzei naționale, lui revenindu-i rolul trădătorului arhetipal, al lui Iuda: după ce „deveni cel mai fierbinte apărător” al revoluției, acesta trece de partea lui Ipsilanti și „stabili vânzarea liberatorului României”.

Un an mai târziu (1864), apare – e adevărat doar în foileton, în revista Dâmbovița, iar în volum vede lumina tiparului de-abia în anii 2000 – un roman vertebrat imagistic de proiecția revoluției, Doritorii nebuni, scris de unul dintre participanții la evenimentele din 1848, Dimitrie Bolintineanu (1819-1872). Fiind și un consistent roman de idei, membrii unei loji masonice, „societatea de regenerațiune” (ale cărui ritualuri sunt și ele reținute narativ), discută – la sfârșitul anilor ’30 ai secolului XIX – despre oportunitatea organizării unei revoluții. Edem, un conspirator „mai bătrân” (în expresia proprie) și cu sânge „mai rece” este de părere că „programul unei revoluțiuni” este ușor de făcut, mai dificil fiind să-l pui în practică, întrucât pot interveni dur turcii, rușii și austriecii: „Atunci închisoarea, exilul vor sfărâma toată această junime generoasă ce ridică capul la soarele vieții”. Dimpotrivă, Vel e de părere că: „O revoluțiune ne va face cunoscuți în Europa, va face să nască simpatii pentru români” și tot el crede că, dat fiind faptul că societatea este grav bolnavă („merge repede către moarte”), revoluția este singura „vindecare” posibilă. Mai târziu, Vel îl invită să intre în societatea secretă și pe poetul Dem, natură foarte sensibilă, care cunoaște multe frământări, printre care și pe acestea care duc la o definiție (curentă, de altfel, în epocă, și mai ales în mediul foștilor combatanți pașoptiști) a revoluției: „Este răsturnarea lucrurilor celor vechi, îndreptarea relelor, vindecarea rănilor sub cari țara este îngenuncheată, este frumosul soare al libertății ce are să răsară în mijlocul întunericului în cari ne aflăm”. Pentru planurile lor revoluționare, unii dintre conspiratori sunt arestați și duși la agie.

Imaginea și, mai ales, reprezentarea literară a revoluției îi preocupă și pe scriitorii din generațiile următoare; observația care se impune este diferența care se remarcă între viziunea (întotdeauna mai vibrantă, mai gravă și mai asumată a) participanților și a martorilor contemporani și cea (mai distantă) a urmașilor. Astfel, întâlnim imaginea revoluției în operele marilor clasici. La Mihai Eminescu (1850-1989), aceasta apare în romanul (neterminat) Geniu pustiu (redactat, probabil, în 1868-1872 şi publicat postum în 1902 şi 1904), acolo unde Toma Nour, după eșecul aventurii amoroase cu Poesis, se refugiază în satul natal transilvan, în timp ce „revoluțiunea ardea”. În manuscrisul pe care i-l încredințează testamentar naratorului, Toma istorisește această puternică experiență, din care reține mai ales violența și atrocitatea („spectacol înfricoșat”; „spectacol cumplit și înfiorător”), chiar dacă îi atribuie o origine divină, revoluția fiind „unul din acele spectacole mărețe, din acele tablouri uriașe pe care numai Dumnezeu le poate zugrăvi”. În imaginarul eminescian, revoluția devine expresia modernă a mâniei unui Dumnezeu teribil (vetero-testamentar): „Un om ucis, o literă necitită: un oraș de ars, o pagină de-ntors – iată cartea de legi a revoluțiunilor, a dreptății lui Dumnezeu!”.

Ca un spectacol este imaginată revoluția și de I. L. Caragiale (1852-1912), doar că într-un registru diferit (vesel, satiric, sarcastic), care, după cum vom vedea, va influența pe termen lung (și fără granițe politice) imaginarul literar românesc. Astfel, în „farsa” într-un act, Conul Leonida față cu reacțiunea (1880), personajul principal își amintește, pentru uzul celei de-a doua neveste, coana Efimița, cum a fost în timpul revoluției de la Ploiești: „Zic: gătește-te degrabă, Mițule, și…hai și noi pe la revuluție. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, și o luăm repede pe jos pân’ la teatru”. Potrivit aceleiași piese, confuzia este atât de mare încât revoluția poate fi interpretată drept contrariul ei: „Nu e revuluție, domnule, e reacțiune”. În D’ale carnavalului (1885), revoluția este scandal personal, este o răfuială sentimentală. În acest sens, Mița (republicană, originară din Ploiești) își amenință amantul infidel: „Năică, și am să-ți torn o revuluție, da o revuluție… să mă pomenești!…”.

Mai puțin cunoscut e faptul că și Ioan Slavici (1848-1925) a scris un prim roman (publicat în foileton doar în revista arădeană Gura satului în 1873, ajungând în volum de-abia în seria de Opere, VIII, 1976) Revoluția din Pârlești. Roman tragodic în cinci părți. Narațiunea de factură satirică (sau eroi-comică) se petrece la Pârlești, un oraș transilvan („o Romă în miniatură”), avându-l ca protagonist pe „necutremuratul erou” Augustus Spulber, zis Gusti. Avocat de 27 de ani, „un june democrat și republican”, acesta o iubește pe unguroaica Giza și îi scrie în stilul lui Rică Venturiano (eroul de mai târziu al lui Caragiale, din O noapte furtunoasă): „Înger! Te iubesc! te ador! am nebunit!…Viața mea este a ta! Pentru tine sum gata a mă lupta cu zmei!” (subl. în text). Intriga aceasta amoroasă este transformată de autorități, printr-o confuzie, în „întâmplări revoluționare”, care i-ar contrapune pe românii conduși de Spulber maghiarilor, întrucât cei dintâi „voiesc revoluțiune și anume pentru înființarea Daco-României, un ideal, de care, cel puțin deocamdată, românii se ocupă foarte puțin”.

Pe măsură ce ne apropiem de finalul secolului XIX, revoluția este, tot mai mult (inclusiv în imaginarul artistic), revoluție socială și se află sub influența ideologică (și sub modelajul la nivelul conținuturilor și a viziunii) a marxismului. În România, în 1893 se înființează primul partid socialist al muncitorilor (considerată, din punct de vedere marxist, cea mai avansată clasă care e în măsură să producă schimbarea socială, adică revoluția), iar în 1921 ia ființă Partidul Comunist Român, care în 1924 este scos în afara legii (ilegalitate care îi sporește clandestinitatea mișcărilor și gradul de periculozitate comunitară, precum şi aura eroică de mai târziu). Reamintim că în octombrie 1917 este declanșată Marea Revoluție Socialistă, în urma căreia (și a unui război civil de câțiva ani, ce îi opune pe bolșevici menșevicilor, pe rușii roși, celor albi) înapoiata și anarhica Rusie devine Uniunea Sovietelor Socialiste Ruse, prima țară socialistă din lume. Cercurile artistice (ele însele emergente în mișcări de avangardă, considerate revoluționare în raport cu istoria artei de până atunci) își exprimă, în general, fascinația și sprijinul pentru revoluție și pentru URSS, chiar dacă, așa cum arată sociologul artei Pierre Bourdieu decenii mai târziu, este evidentă „distanța structurală, în ciuda omologiei, între pozițiile «avansate» în câmpul politic și în câmpul artistic”, ieșind la lumină „decalajul sau chiar contradicția dintre rafinamentul estetic și progresismul politic” (Bourdieu, 1998, p. 348). În România primelor decenii ale secolului XX, lucrurile nu stau diferit. Artiștii se grupează în cercuri de stânga (majoritatea se intitulează avangardiste, ca unele ce propun și înnoirea artistică), care susțin, în primul rând pe calea publicisticii, schimbarea socială și îndreptarea inechității, pregătirea și înfăptuirea, după modelul sovietic, al revoluției (pentru care vezi Pop, 1990; Cernat, 2007; Morar, 2016; Cordoș, 2017).

Unii dintre scriitorii care sunt și activiști în cercurile de stânga (fervenți ai vieții politice din România) duc și în literatura lor romanescă imaginea revoluției. E cazul lui N. D. Cocea (1880-1949) care în romanul Fecior de slugă (1932) îi are ca protagoniști pe Tănase Bojoceanu, feciorul de slugă, și pe Nelu Azan, ce cresc amândoi, împrietenindu-se, în casa colonelului Hotnog, fost erou în războiul de independență. Cel dintâi ia calea parvenitismului social, devenind comisar de poliție fără scrupule (preocupat, ca orice parvenit, de avansarea rapidă în carieră) și asupritor de bolșevici, pe care îi urăște sincer, ca pe unii care nu sunt oameni, ci „bestii” și „fiare”. Nelu Azan e nepotul de soră al colonelului, devenit un intelectual de stânga ce pune, subversiv, la cale răsturnări sociale. Finalul romanului se încheie cu episodul în care Tănase îl denunță la Siguranță pe Nelu, care îi sprijină pe bolșevici, având ascunsă în grajduri o tipografie clandestină. Până acolo, însă, în acest roman de aventuri (sociale, dar tot aventuri) se găsesc și pagini în care eroii tăifăsuiesc despre clase și injustiții sociale, proiectând revoluția. Astfel, ajungând într-o vizită neanunțată la Nelu, Tănase îi găsește aici pe Constantin Dobrogeanu-Gherea, dr. Cantacuzino, prof. univ. Voinov, prof. univ Parhon și pe fruntașul socialist I. C. Frimu. Cel dintâi dă și o definiție a revoluției, ca fiind „o evoluție întârziată”. I. C. Frimu este cel care face distincția între muncitori și slugi: „în țara asta de slugi, numai noi singuri, muncitorii, ne mai dăm osteneala să n-avem nici suflete, nici apucături de slugi”. Mai târziu, în narațiune, apare și bolșevica Lenuța, de 19 ani, studentă la Litere și Drept, ce provine din Basarabia și dintr-o familie muncitorească; ea îi explică lui Nelu că „granițele dintre clase” sunt mai dure ca granițele dintre state: „O prăpastie ne desparte”.

Un basarabean (Vania Răutu), născut într-o familie boierească de țară, la Năpădeni, este și eroul romanului lui C. Stere (1865-1936), În preajma revoluției (1931-1936). Deși romanul este interzis în timpul regimului comunist în România, biografia lui Vania devine (cum vom vedea) oarecum standardizată și împrumutată de o întreagă clasă romanescă: ca Vania, mai toți revoluționarii din romanele postbelice, sunt neiubiți sau măcar neacceptați în familia de origine, acesta fiind „intrus în cuibul familiei”, dușmănit de mamă și de frați, văzut ca „un pui de lup”. Adevărata lui familie va fi celula revoluționară (pe prima o descoperă în vremea liceului de la Chișinău), acolo unde, pe lângă faptul că e cultivată sensibilitatea lui socială (existentă încă din copilărie), citește cărțile necesare, printre care Capitalul lui Karl Marx, „această evanghelie a socialismului”. Pentru faptele lui subversive, tânărul Răutu e deportat pentru trei ani în Siberia. Pe alocuri, romanul devine și un catehism al revoluționarului: „Conspirația e prima îndatorire a revoluționarului”; „în revoluție nu sunt îngăduite inițiative individuale” etc. De remarcat e și rezerva lui Vania față de „revoluția pură” în care se reflectă „tot misticismul adânc al firii rusești”. Mânat de această convingere, dar și de nostalgia pentru necunoscuta România, tânărul reușește să treacă Prutul (după revenirea din Siberia), animat de ideea că: „Nu mai este multă vreme până la revoluția socială, după profeția lui Engels… ”.

Un scriitor devenit canonic (şi foarte influent în istoria internă a literaturii române), preocupat constant de imaginarul social şi reprezentarea revoluţiei (cărora le acordă prim-planul mai ales în dramaturgia sa interbelică) este Camil Petrescu (1894-1957). Pe lângă faptul de a fi autorul notoriu al unei piese care îşi propune să reconstituie biografia excepţională a revoluţionarului francez Danton (1931), autorul este creatorul celebru al unui omolog român (imaginar) al acestuia, Gelu Ruscanu, protagonistul piesei Jocul ielelor (piesă scrisă în 1916, dar publicată în volum doar în 1946, în Teatru, vol. I, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, fiind reprezentată scenic doar în 1965). Subiectul e plasat în mai 1914 şi începe cu scene din redacţia ziarului „Dreptatea socială” în care apare un personaj episodic febril care anunță, pentru noaptea următoarea, declanșarea Revoluției socialiste mondiale. Dacă acesta „are o țicneală” și face același anunț de ani de zile, de cu totul alt calibru este șeful publicației, Gelu Ruscanu, avocat cu profunde convingeri socialiste, care pledează „în procesul ceferiștilor de la Pașcani”, îl vizitează pe proletarul Petre Boruga în temniță și înțelege credințele și valorile clasei muncitorești. În redacție, tovarășii îi spun Saint-Just, fiind, ca și acela, „un revoluționar teribil”, „tăios ca un paloș, pur ca zăpada…Deoarece văzuse «Jocul Ielelor» a dirijat teroarea și a trimes pe Danton la ghilotină”. Schimbând ce e de schimbat, nu într-o revoluție în desfășurare, precum cea franceză, ci în una proiectată, Ruscanu declanșează teroarea într-un mic cerc bucureștean, dorind să publice, în ziarul pe care îl conduce, o scrisoarea de amor care să-l dea în vileag pe ministrul justiției, Șerban Saru-Sinești, ca fiind un ucigaș. Spre deosebire de ceilalți din jurul său, care relativizează valoarea dreptății, Gelu Ruscanu este, aidoma lui Saint-Just, inflexibil. El crede că „Dreptatea este deasupra noastră și e una pentru toată lumea și toate timpurile”, adică „Dreptatea este inumană”. Îngrozit, Ruscanu observă că până și tovarășii săi pun „partidul deasupra dreptății”. Înțelegând că (cu replica devenită între timp celebră) „Câtă luciditate atâta existență și deci atâta dramă”, acesta se sustrage de la soluția colectivă pe care i-o propune tovarășul Praida („Nu e scăpare de la gândirea laolaltă…Te pierzi dacă te depărtezi de organizație”) și se sinucide, trăgându-și un glonț în piept. (va urma)

 

________

[1]Înțelesul de timp la o temperatură înaltă și, mai mult, de fenomen stihial, există în mai multe încercări de definire a revoluției. Aș vrea, însă, să rețin, în mod special, definiția dată de E. Lovinescu în Istoria civilizației române moderne: ”Revoluțiile sunt produsul unei mentalități mistice, adevărate febre intelectuale și afective, ele se propagă prin contagiune și nu pe calea adaptării logice” (Istoria civilizației române moderne, ediție și studiu introductiv de Z. Ornea, București, Minerva, 1997, p. 72). Mă interesează această definiție a lui E. Lovinescu pentru că în cartea citată din 1924-1926 dă o mare importanță ”forțelor revoluționare” pentru tot ce înseamnă construcția și progresul națiunii române, făcând una dintre cele mai subtile analize a ”revoluționarismului” protagoniștilor la evenimentele din secolul XIX.
2În general, crede Jean-Jacques Wunenburger, în spațiul imaginarului social-politic, mitul modern este un „ansamblu de credințe dinamogene care creează o speranță într-o lume nouă și un entuziasm care ghidează acțiunile” (Jean-Jacques Wunenburger, Filozofia imaginilor, traducere de Muguraș Constantinescu, ediție îngrijită și postfață de Sorin Alexandrescu, Iași, Polirom, 2004, p. 353).
Această lucrare a fost sprijinită prin proiectul Ministerului Cercetării și Inovării, CCCDI – UEFISCDI, număr proiect PN-III-P1-1.2-PCCDI-2017-0326 /49 PCCDI, în conformitate cu PNCDI III.
BIBLIOGRAFIE
  • Broniclaw Backzo,Les Imaginaires sociaux : mémoires et espoirs collectifs, Paris, Payot, 1984
  • Broniclaw Backzo, Revoluţionarul, în François Furet, Omul romantic, prefaţă de Elena Brăteanu, traducere coordonată de Giuliano Sfichi, Iaşi, Polirom, 2000
  • Gérard Bouchard,Raison et déraison du mythe. Au coeur des imaginaires colectiffs, Montréal, Boréal, 2014
  • Pierre Bourdieu, Regulile artei. Geneza și structura câmpului literar, traducere de Bogdan Ghiu și Toader Saulea, București, Univers, 1998
  • Corin Braga, Psihobiografii, Iaşi, Polirom, 2011
  • Iulian Cătălui, Literatură şi revoluţie. Revoluţia din Decembrie 1989 în romanul românesc, Bucureşti, Editura IRRD, 2016
  • Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei, București, Cartea Românească, 2007
  • Ruxandra Cesereanu, Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii, Iaşi, Polirom, 2004
  • Sanda Cordoş, În lumea nouă, Cluj, Dacia, 2003
  • Sanda Cordoș, Ion Vinea: un scriitor între lumi și istorii, ediția a doua, revăzută și adăugită, Cluj, Editura Școala Ardeleană, 2017
  • Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, Minerva, 1972
  • Paul Cornea, Mihai Zamfir, Gândirea românească în epoca paşoptistă (1830-1860), antologie, studiu şi bibliografie de Paul Cornea, text stabilit, note şi medalioane biografice de Mihai Zamfir, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969
  • Roxana Andreea Ghiţă, Poetica şi poietica Revoluţiei de la romantismul german la anul 1989 în romanul contemporan din România şi din Germania, Bucureşti, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013
  • Anneli Ute Gabanyi, Revoluţia netereminată, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999
  • Alex Goldiş, Ficţiune vs. nonficţiune. Reprezentări ale revoluţiei din 1989 în literatură, în “Cultura”, 23 august 2015
  • Ovidiu Morar, Literatura în slujba revoluţiei, Iaşi, Editura Universităţii « Al. I. Cuza », 2016
  • Ion Pop, Avangarda în literatura română, Bucureşti, Minerva, 1990
  • Popovici, Romantismul românesc, ediţie de Ioana Petrescu, cuvânt înainte de Tudor Vianu, prefaţă de Dan Simionescu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969
  • Stelian Tănase, Miracolul revoluţiei : o istorie politică a căderii regimurilor comuniste, Bucureşti, Humanitas, 1999
  • Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului : Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, traducere Alexandru Vlad, Iaşi, Polirom, 1997

[Vatra, nr. 6-7/2019, pp. 135-139]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.