Școala de la Brașov (ep. 8)

Senida POENARIU

Grafica poetică: Romulus Bucur și E.E. Cummings

Despre influențele poeților americani asupra poeziei lui Romulus Bucur s-a tot amintit. Ce-i drept, chiar și numai poemele publicate în antologia Cinci sunt exemplificatoare și totodată suficiente cantitativ, dar și calitativ, pentru a descrie poziția lui Romulus Bucur față de poezia americană. Mai mult chiar, dacă cititorul nu e familiarizat cu poezia americană și riscă să rateze chestiunea, poetul, cu ostentație, își declară adeziunea prin aluzii și colocații în limba engleză.

 Romulus Bucur nu este însă sub nicio formă doar un inocent prins în mrejele inovațiilor și ale bizareriilor tipografice realizate de Cummings; nici un discipol cuminte al libertăților versului liber, al preciziei, al nervului măsurii scurte și rapide ce comprimă dinamic fluiditatea experienței din poezia lui Williams. Și, cu siguranță, Romulus Bucur nu este nici un adorator al filozofărilor impersonale, ușor moraliste pe tema relației „imaginație-realitate-sine” din poezia densă, așezată, „serioasă” chiar, semnată de Wallace Stevens. Romulus Bucur este un poet a cărui luciditate se extinde și asupra relațiilor inter-literare.

Un model obștesc de tratare a subiectului influențelor îl găsim la Ion Bogdan Lefter, care face o trecere rapidă în revistă a influențelor americane – perspectivă utilă nu atât din punctul de vedere al elucidării naturii influențelor, cât mai degrabă pentru a vedea de ce este necesară o analiză analogică mai aprofundată. În cazul lui Romulus Bucur, subiectul influențelor poetice se dovedește greu de ignorat mai ales din cauza asemănărilor formale vizibile. Perspectiva lui Ion Bogdan Lefter nu depășește însă stratul superficial al evidențelor formale. Eu frunză de oțel amintește de „simplitatea poeziei imagiștilor și mai ales a lui cummings”1 prin „tonul unitar” și „curgerea limpede a versurilor”, motivul chitarei albastre preluat din Stevens în Omul cu chitara este amintit și expediat fără alte dezvoltări ulterioare, iar intitularea whitmaniană a poemului Song of Myself este menționată și catalogată drept ironică cu semnul exclamării. Procedeele – mai precis o parte dintre ele – sunt conștiincios inventariate: „Alte procedee. Romulus Bucur folosește frecvent aluzia livrescă, trimiterea sau colajul discret al câte unui vers, al câte unei sintagme, preia titluri și motto-uri, împletind o subtilă rețea de referințe culturale […]. Poetul uzează și de procedee grafice […] fără – însă – mare noutate și mare câștig în ordinea poetică.”2

Am pornit de la premisa că pentru Romulus Bucur relația model-succesor nu se limitează la o perspectivă mimetic-textuală, demersul preluării, al transfigurărilor și mai ales al aproprierilor fiind unul minuțios planificat, după cum vom observa. Avem în față un poet care, dincolo de aluziile și referințele textuale ce au un rol bine delimitat în construirea sensului general al poemelor, apelează în linii mari la trei formule poetice diferite pentru a-și construi un stil unic, ireductibil. A-i aduce împreună și, mai mult decât atât, a-i îngloba într-o singură formulă unitară pe Wallace Stevens, William Carlos Williams și E. E. Cummings, aceasta dincolo de multitudinea altor aluzii și intertexte, denotă nu doar dexteritate poetică – dacă o pot numi așa –, ci mai ales o conștiință poetică foarte lucidă care, paradoxal, nu este exacerbată în poezia lui Romulus Bucur, ci, sub aparența placidității, înglobează o dimensiune subversivă. Bazată pe acest eclectism tehnic, poezia practicată de Romulus Bucur își sintetizează precursorii într-un spectacol bizar, atent regizat, al etalării ostentative a acestora.

În acest eseu mă voi concentra doar asupra celei mai des menționate influențe din poezia lui Romulus Bucur, și anume aceea a lui E.E. Cummings. În linii mari, poemele lui Cummings sunt expresii ale unei încercări permanente de a (re)defini experiența individuală astfel încât să convingă că doar prin această experiență se poate ajunge la finalitatea dorită de poet, realizarea sinelui3. Dacă Stevens abstractizează, Cummings își face un scop din măsurarea imponderabilului, glumind pe seama celor mai sacre fenomene, singurele capabile să-și păstreze caracterul hieratic chiar și în această conjunctură4.

Așa cum deja s-a amintit în repetate rânduri, asemănările dintre Romulus Bucur și C. C. Cummings se regăsesc predominant la nivelul improvizațiilor formale – și aici vizez versificația și deformările sintaxei. Cum poezia lui Romulus Bucur, în totalitatea ei, este tributară bizareriilor tipografice perfecționate de Cummings, putem afirma că pentru poetul român poezia americanului a constituit un revelator de instrumentalitate, o resursă nesfârșită de procedee tehnice „originale” și atipice pentru câmpul nostru literar.

Ar trebui, în primă fază, să argumentăm de ce l-am apropiat pe Romulus Bucur de Cummings și nu de Apollinaire, un adevărat „pictograf”, și numai apoi să elucidăm funcționalitatea instrumentarului poetic preluat.

R. H. Pearce mizează pe faptul că poemele lui Cummings sunt aranjate tipografic în așa manieră încât să forțeze participarea la o experiență individuală pe măsură ce aceasta se ivește5. Spontaneitate, participare și mișcare – am putea spune. Distincția pe care o face Fauchereau între caligramele lui Apollinaire, centrate doar pe obținerea efectului vizual, și tipografierile lui Cummings, prin care poetul încearcă redarea unei emoții6, este utilă pentru a-l plasa pe Romulus Bucur în siajul lui Cummings. Formula lui Cummings este apropriată de Romulus Bucur și, deși ne vin în minte distincțiile lui Genette, nu cred că acestea sunt potrivite pentru a exprima, la nivel macro – poezia în totalitatea ei –, relația dintre Cummings și Romulus Bucur. Nu putem spune că Romulus Bucur îl imită pe Cummings prin pastișă sau șarjă, nici că-l transformă prin parodie, travesti sau transpoziție. Pentru că în cazul acestei relații se potrivește de minune expresia lui Bloom ciclul de viață al „poetului-ca-poet”, am putea spune că, pentru formarea poetului Romulus Bucur, formula lui Cummings s-a prezentat sub forma unui revelator de instrumentalitate printr-o lectură consonantă, apropriatoare și metabolizantă7.

Așa cum nu putem izola variațiile versificației și ale tipografierii din coeziunea actului poetic semnat de Cummings, dimensiunea formală și cea ideatică formând un tot indivizibil care poartă amprenta originalității, tot așa și Romulus Bucur și-a patentat și validat în spațiul autohton formula. Spectrul preocupărilor poetului român formează o adevărată simbioză cu forma concisă și precisă prin care, dincolo de spontaneitate, se încearcă și „înfățișarea” unei emoții, cum spunea Pearce. Redarea și atingerea unei emoții anume nu are loc doar prin cele trei dimensiuni ale poeziei discutate și propuse de Ezra Pound – melopoeia, phanopoeia, logopoeia –, ci chiar prin fixarea sau reprezentarea ei pe foaia de hârtie, mediul care asigură contactul dintre cititor și poem. De altfel, mai vorbim și despre un joc de captare/distragere a atenției la care Romulus Bucur este foarte iscusit, obligându-și cititorul nu doar la o participare activă, ci la un adevărat slalom interpretativ.

Putem discuta relația lui Romulus Bucur cu C. C. Cummings și la nivel micro – o analiză comparativă la nivel textual. Nu trageți în pianist este o declarație a adeziunilor cu poezia lui Cummings, mai exact cu poemul BuffaloBill’s8. Poziția este de data aceasta consonantă, iar umorul de bună calitate al lui Cummings este cultivat cu mult succes de R. Bucur. Referința intertextuală din titlu plasează cititorul în sfera Vestului sălbatic unde, pentru a proteja pianistul care anima atmosfera din baruri de încăierările și împușcăturile haotice, se practica afișarea anunțului: „Nu trageți în pianist!”. Neutralitatea invocată prin titlu ia forma detașării ce atinge acrimonia, atitudine prezentă de altfel și în poemul lui Cummings. Atmosfera și tonalitatea sunt în linii mari aceleași. Am putea spune că poemul lui Romulus Bucur oferă chiar și o avertizare în stilul caracteristic prin care dinamitează optimismul și naivitatea sentimentală. Citind dispunerea versurilor pe verticală avem: „salutări/ bună ziua/ NU E/ fii liniștit”9.

Dezinvoltura salutului „dumnezeului de dimineață/ și/ dumnezeului de seară” este urmată de adresarea familiară „bună ziua/ și dumitale domnule/ william cody”. Romulus Bucur optează pentru folosirea numelui real William F. Cody, cunoscut vânător de bizoni și ulterior om de scenă, în timp ce Cummings apelează la porecla, devenită nume de scenă, Buffalo Bill. Ambele poeme tratează moartea respectivului, Cummings este concentrat să înregistreze evenimentul, în timp ce poetul român, în completarea acestuia, este mai degrabă centrat pe inventarierea omagiului pe care posteritatea i-l aduce, într-o notă ironică, bineînțeles.

O lectură succesivă a celor două poeme, pornind de la Cummings și continuând cu Romulus Bucur, nu este doar coerentă, ci foarte probabil și indicată. Imaginea defunctului buffalo bill din poemul lui Cummings care călărea un superb armăsar argintiu și care „dobora undoitreipatrucinci/ porumbeinumaiașacă-iplăcealui”10 este pusă în contrast cu cea a lui Isus. Nu cred că este cazul să insist foarte mult asupra simbolisticii celor două personaje: Buffalo Bill, un distrugător al naturii, mort, și Isus, imaginea resurecției din moarte.

Posesia pe care moartea – la genul masculin în poemul lui Cummings, schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor fiind o practică obișnuită – și-o exercită asupra defunctului are o valoare estetică: „și ce-aș mai vrea să știu e/ cum îți plac privirileluialbastre/ Doamnă Moarte”. În completarea acestui poem, Romulus Bucur, în poemul său, salută cele trei instanțe deja menționate și, ironic, îl sfătuiește pe W. Cody că nu este „neVOIE/ să-ți scoți și capul/ odată cu pălăria” în timp ce îi răspunde la salut, am putea adăuga. Romulus Bucur îl consolează sarcastic pe domnul Cody, care are asigurat locul în posteritate prin casa de discuri britanică His Master’s Voice, „între micii vân(z)ători de ziare/ strigând informaasiea”. Finalul, scris cu litere italice, atrage atenția prin aparenta inadecvare: „mirosul acela de frunze uscate arse prin curți”. În definitiv, nu este altceva decât o celebrare a vieții, o confirmare din partea simțurilor că, deși frunzele sunt moarte și arse, deși domnul Cody nu mai este, poetul încă percepe realitatea, încă mai are acces la Viața cu toate mojiciile ei.

Relația dintre Nu trageți în pianist și A murit Buffalo Bill poate fi privită dintr-o dublă perspectivă. Avem atitudinea lui Romulus Bucur față de poemul în sine, apoi atitudinea față de William F. Cody. De data aceasta, așa cum deja am afirmat, Romulus Bucur se poziționează consonant lui Cummings, nu face abuz de ironie, ci mai degrabă transformă/ completează printr-un regim ludic. Dacă urmăm strict schema lui Genette, avem atât aceeași acțiune, cât și același stil implicat, cu mici variații într-adevăr. Ironizează însă personajul lui Cummings și, prin extensie, vizează absurditatea vieții care se termină în moarte, respectiv încercările vrednice de milă ale unei posibile supraviețuiri în memoria colectivă. Stilul și tematica lui Cummings sunt internalizate și continuate în propriul poem de Romulus Bucur, poem care, prin analogie, ia forma unei consonanțe concluzive.

_________

[1] Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”, Editura Paralela 45, Pitești, 2005, p. 172.
2Ibidem, pș. 177.
3Roy Pearce, The Continuity of American Poetry, op. cit, p. 360.
4Ibidem.
5 Roy Pearce, The Continuity of American Poetry, op. cit, p. 360.
6 Serge Fauchereau, Introducere în poezia americană modernă,op. cit, p.141.
7Despre aceste categorii v. textul Melancolii optzeciste: exaltarea influențelor și lectura creatoare, în „Vatra”, nr. 4-5/ 2018
8E. E. Cummings, „A murit Buffalo Bill”, tr. Margareta Sterian în Margareta Sterian, Aud cântând America. Antologie a poeziei moderne americane, Editura Dacia, București, p. 194.
    A murit
    Buffalo Bill
                       cel care
                       călărea unstrașnicarmăsar
    Și dobora    undoitreipatrucinci    porumbeinumaiașacă-iplăcealui
                                                                                                           Isuse
      chipeș bărbat era
                               și ce-aș mai vrea să știu e
      cum îți plac privirileluialbastre
      Doamnă Moarte
9 Romulus Bucur, „Nu trageți în pianist” în Cinci, op. cit., pp. 10-11
                          dumnezeului de dimineață
salutări                                          și
                          dumnezeului de seară
         bună ziua  și dumitale domnule
                          william cody
         NU E        neVOIE
                          să-ți scoți și capul
                          odată cu pălăria
       fii liniștit    îți păstrăm un loc în cutia
                          HIS MASTER’S VOICE
                          între micii
                          vân(z)ători de ziare
                          strigând informaasiea
mirosul Acela de Frunze uscate arse prin curți
10E. E. Cummings, „A murit Buffalo Bill”, op. cit.

 

*

 

Camelia Teodora BUNEA

Școala de la Brașov – între altruism și autenticitate

Nu am știut niciodată de ce am ales Brașovul și, oricât m-aș chestiona cu privire la această alegere, nu cred că voi ajunge vreodată la un răspuns întru totul logic. Plecând de la gândul că oriunde aș fi ales să studiez o să mă trezesc în fiecare dimineață destul de departe de casă, m-am gândit că ar fi bine măcar să aleg să mă trezesc într-un oraș în care să pot zilnic să mă prefac că sunt turist. Poate că a fost despre posibilitatea evadării sau poate pur și simplu mi-am dorit altceva. Se pare că, într-un fel sau altul, ajungem mai devreme sau mai târziu acolo unde ar trebui să fim. Aici am învățat despre echilibru, despre constanță, despre prietenie. Dar mai ales despre altruism și autenticitate, idei pe care astăzi, mai mult ca sigur, nu aș fi știut poate nici măcar să le formulez în mod coerent dacă nu aș fi fost formată de profesori care, din punctul meu de vedere, se află fix la această intersecție.

Nu voi vorbi despre Școala de la Brașov concentrând-mă pe mini portrete individuale pentru că subiectivismul ar prima în fața oricărei relevanțe. E de la sine înțeles că nu mă pot raporta altfel decât profund subiectiv la experiența mea din anii studenției și nu numai. Le datorez multe profesorilor mei și prieteniilor legate în acest context. Cred că, într-un fel sau altul, am încercat să replicăm la scară micro ce vedeam la cei mari — o prietenie sinceră, firească, productivă. Să ducem mai departe ceea ce am fost învățați: că pasiunea pentru literatură te poate salva uneori de tine însuți și presupune a învăța să trăiești prin/din experiența celuilalt, presupune muncă și sacrificiu din plin ca să poți ajunge să distingi cu ușurință modelul de antimodel, să nu faci niciodată lucrurile doar pe jumătate, să nu devii niciodată personajul principal în povestea milimetrului neparcurs.

Și asta am încercat. Ne-am apropiat ca studenți și s-au legat prietenii solide fără de care parcursul fiecăruia ar fi fost foarte diferit. Ne-am cerut sfaturi, am scris împreună, am râs mult, au fost momente în care nu credeam că există vreun eveniment care să poată vreodată să schimbe dinamica corpului T, spațiul acesta protector care conține mare parte din viața noastră din ultimii aproape zece ani.

Dar s-au întâmplat. Și realitatea e că orice fel de repliere durează.

Revenind însă la intersecția la care mă refeream descriind mediul academic al literelor brașovene cred că aceasta trebuie totuși explicată deoarece nu e vorba de simplitatea unei diagrame Venn, nu există un cerc al altruiștilor și un altul al originalilor, nu așa aș pune problema. Există însă, în fiecare dintre ei, un amestec în care aceste două valori primează printre multe altele și astfel, de la fiecare profesor — și cred acest lucru cu adevărat pentru că îl văd replicat la tot pasul la profesorii mai tineri, la colegii mei și nu numai — împrumuți câte puțin, acel ceva care poate te fascinează, ceva ce poate admiri în mod conștient sau nu. Mecanismul acesta de împrumut nu e în niciun caz unul logic, nu poate fi explicat în mod coerent, dar îmi pare unul absolut necesar. Ne formăm profesional întotdeauna la o distanță pe care o construim diferit unii față de ceilalți. Există profesori care se tem că familiaritatea ar diminua respectul și ar determina o rutină inacceptabilă în timp ce alții umplu pe cât posibil spațiile dintre generații construind constant tot felul de lianți între ei și studenți. Relevant nu este până la urmă decât faptul că fiecare își (re)construiește în sala de curs propria zonă de confort oferindu-le celor dispuși să asculte și să învețe o părticică din ei pentru că a împărtăși din pasiunea ta cu celălalt este, la urma urmei, un mod de a crea un alt fel de apropiere, un alt fel de intimitate.

Nu de puține ori m-am surprins explicând ceva într-o manieră în același timp proprie și improprie mie, un sentiment straniu al dedublării: ca și cum te-ai opri pentru un moment și te-ai vedea din exterior observând în gesturile și cuvintele folosite câte puțin din altcineva. Ne creăm automatisme oglindindu-i prin gândire sau comportament pe cei de la care am învățat. În acest mod ne alegem modelele, ne oglindim în ceilalți; în timp și ei ajung să fie oglindiți prin noi, e doar un proces de decantare. Profesorii îți oferă accesul la o lupă gigant cu care să vezi lumea în toată complexitatea ei, dar ține de fiecare să învețe să regleze focalizarea în funcție de cine este și cine vrea să fie în viitor.

*

Cristian Iftode, profesor de etică la Universitatea din București, ale cărui scrieri le urmăresc în mod constant, afirma la un moment dat într-un articol despre Provocarea altruismului1faptul că la baza moralității ar sta de fapt empatia. Tot ea își găsește, din punctul meu de vedere, un loc important la baza procesului predării. Mi s-a părut întotdeauna fascinant cum oamenii din fața noastră au această capacitate de a-și adapta limbajul și metoda de predare în funcție de public, de context, de ochii mai vii sau mai pierduți din fața lor. Ca să transmiți însă mesajul nu e de ajuns să umpli la nesfârșit aerul dintr-o clasă. A acoperi tăcerea nu e tocmai greu. A trezi și a menține interesul într-o sală plină de studenți și a porni un dialog productiv devine, cred, provocarea reală pentru care îi respect pe fiecare dintre cei care mi-au fost profesori. În spiritul moralei creștine, aproape că ești tentat în mod automat să pretinzi ca fiind firească această pornire de a trăi pentru ceilalți, dar noțiunea filosofică a altruismului a fost elaborată abia pe la 1840 de către Auguste Comte „ca versiune seculară a iubirii creștine pentru aproapele nostru și în contextul unei lumi care se deschidea tot mai mult și în care se putea călători tot mai ușor […].”2 Și tocmai acea depărtare care ,,se apropie” ajunge să încorporeze ingenios problema aceasta a empatiei și a moralității comune în sensul în care, așa cum sublinia și Joshua Greene în cartea sa Moral Tribes — Emotion, Reason and the Gap between Usand Them3, a ridica interesele grupului în fața celor individuale creează un drum sigur către tot felul de morale de tip închis, parohial, tribal. Din nou, pare de la sine înțeles ca interacțiunea cu celălalt mediază crearea unui climat propice empatiei și, din nou, dificultatea unei lupte constante de a fi imparțial pe cât posibil. A găsi deci echilibrul între cele două pare un proces greu și, de cele mai multe ori, anevoios.

Dar toate eforturile acestea ale profesorilor sunt de cele mai multe ori ignorate. La fel ca multe alte subiecte firești — prietenie, pasiune, respect, familiaritate — care sunt abordate rar și evitate inteligent. Teama de a nu ne lăsa purtați în zone interpretabile din cauza melancoliilor de moment pentru ca mai apoi să fim acuzați de naivități și idealizări adolescentine de către cei mai cinici, ne face să găsim tot soiul de soluții ingenioase de moment. Dar până la urmă nu e și asta o altă formă a lipsei de asumare?

Să înveți să îți pui problema autenticității și a echilibrului într-o epocă a nevoii imediate de validare înseamnă în primul rând a accepta că nu ești autentic și a-ți crea din autenticitate un ideal, dar și de a conștientiza în același timp că idealul autenticității vine la pachet, așa cum arăta și Charles Taylor în Etica autenticității4cu numeroase alte probleme.

Și iată cum ajungem încet, dar sigur la problema autenticității unde lucrurile depind, în continuare, tot de alegeri personale, la limita fină dintre pasiune și asumare. Iar asumarea presupune angajare, pentru că, până a ajunge să produci conținut ideatic propriu, va trebui să depui efort permanent.

Toată această paranteză filosofico-teoretică nu face decât să exprime câteva din lucrurile care mi-au fost transmise direct și/sau indirect de cei care mi-au fost profesori sau de cei pe care i-am citit cu regretul sincer că nu i-am apucat în viață sau la catedră, dar și alții, la fel de numeroși, pe care i-am întâlnit la numeroasele evenimente ale facultății.

Există, cred, câteva momente care m-au marcat cu adevărat și care cred că au schimbat destul de mult modul meu de a percepe lumea. Primul ține de Teoria literaturii și cum, în prima sesiune am picat cu brio examenul la materia la care am învățat, cred, cel mai conștiincios. M-am pierdut între multitudinea de texte și de teorii, mi-aduc aminte clar chiar și subiectul – Literatura și cititorul. Și iată cum am eșuat fix la teoriile receptării. Aveam mai apoi să învăț, în semestrul doi, despre orizontul de așteptare al cititorului pe care (mulțumită lui Șklovski) cred că l-am fentat suficient cu privire la textul de față, nu pentru că nu aș fi putut alege o cale mai directă, transparentă, de a-mi exprima recunoștința, ci pentru că vreau să păstrez pe cât posibil o linie de demarcație de bun simț între admirație și orice altceva.

Un altul ar fi strâns legat de ceea ce am învățat permanent în jurul lui Andrei Bodiu, nu numai despre literatură și onestitate, ci mai ales despre viață și despre ce înseamnă să fii parte dintr-o echipă care se asigură din umbră ca orice eveniment, fie el mai mic sau mai mare, să fie un succes. Mai ales când vii de departe, a aparține, a fi inclus, a fi parte din contează enorm pentru că îți arată cealaltă opțiune care, uneori, ai impresia că nu există și pentru tine. Și, într-un context asemănător, nu voi uita prima lucrare scrisă pentru un colocviu și cum a încercat să determine comisia de la Sibiu ADN-ul meu academic neștiind de fapt că, dincolo de toate detaliile evidente, nu aș fi avut niciodată curajul de a mă prezenta în fața lor dacă nu eram încurajată de câțiva profesori care au crezut în mine pur și simplu. Lor le datorez primul pas în față. Nu suntem deci numai ceea ce împrumutăm, ne modelăm și în funcție de ceea ce ne provoacă sau ne încurajează cei din jurul nostru să fim.

Dacă e să mă gândesc sincer la ce am ,,furat” de la profesorii mei – Ruxandra Ivăncescu, Rodica Ilie, Georgeta Moarcăs, Ovidiu Moceanu, Virgil Podoabă, Romulus Bucur, Andrei Bodiu, Mihai Ignat, Adrian Lăcătuș, Dan Botezatu – aș zice că, de cele mai multe ori, am transferat de la fiecare ceea ce era mai complicat și mai greu de stăpânit. Pentru că, de ce să nu recunoaștem, când nu îți mai dau profesorii teme, e bine să îți dai și singur.

_________
1 Cristian Iftode,articolul Provocarea altruismului în revista Scena9, nr.1/2019, pp.196-197.
2 Idem, p. 196.
3 Joshua Greene, Moral Tribes — Emotion, Reason, and the Gap between Us and Them, The Penguin Books Group, New York, 2014.
4 Charles Taylor, Etica autenticității, IDEA Design and Print, Cluj, 2006, traducere de Alex Moldovan
*

Ioana Zenaida ROTARIU

Abc-ul prieteniei* sau breviarul începătorului la Școala de la Brașov 

În perioada interbelică Școala de la Barbizon refuza romantismul, iar membrii ei, inspirați de arta peisagistică engleză, instituiau conceptul picturii de atmosferă, organizând apoi expoziții cu vânzarea propriilor tablouri – editând chiar și un ziar propriu. Școala de la Palo Alto, oraș aflat lângă San Francisco, compune o teorie a comunicării în sens exhaustiv: orice acțiune, gest sau privire sunt acte ale comunicării, deci informație ce influențează și interferează cu alte informații. Acestea ar fi două dintre răspunsurile generate de google pentru „școala de la…”. Specificul sau interesele acestor „școli” diferă în funcție de contextul în care s-au format – pictură, sociologie, teorie și critică literară —, toate având la bază pasiunea unor oameni pentru o idee, încrederea că schimbarea vine nu din diferență, ci mai ales din consecvența față de obiectul studiului. În linii mari, aceasta ar putea fi o definiție a ceea ce înseamnă „școală” în acești termeni.

Adevărul este acela că se scrie greu despre fapte și evenimente la care ai participat și despre oameni pe care i-ai admirat sau ți-au fost mentori. Așa că îmi voi scurta traseul rememorărilor printr-un citat din romanul lui Mihail Șișkin, Scrisorar, pentru a justifica, măcar în parte, dorința de a povesti despre Școala de la Brașov: „Este ca în copilărie, dacă ai ceva, trebuie să împarți lucrul acela. De exemplu, tu ai primit bomboane, dar alții nu au. Și trebuie să le împarți. Că, altfel, pot pur și simplu să ți le ia. Și în viața asta trebuie să împarți mereu ceea ce ai mai drag. Și cu cât e mai drag, cu atât trebuie să dai mai mult. Să împarți ce iubești, că altfel ți se ia tot.”1 Ceilalți au fost încă de la început generoși, oferindu-mi cărți, poezii, povești, un microunivers guvernat de prezența unor profesori pe care i-am cunoscut sau pe care mi-aș fi dorit să-i cunosc: Gh. Crăciun, Al. Mușina și Andrei Bodiu. Astăzi, absența acestora este tot o formă de prezență care motivează – menținerea verticalității și autenticitatea alegerilor făcute cu mult timp în urmă ar trebui să determine o anumită doză de echilibru, a fi constant față de tine însuți și de pasiunile care ne-au adus aici. Și, bineînțeles, să dăruim, în cuvintele poetului Iustin Panța, „lucrurile simple [care] nu dezamăgesc niciodată”, celor care se plâng că au așezat frumusețea pe genunchi, ca Verlaine, iar ea s-a dovedit a fi amară și îndepărtată, când aceasta poate fi familiară, caldă și dedicată.

Descrierea experienței personale legată de Școala de la Brașov a pornit având la bază două cărți – Allan Bloom, Criza spiritului american și Al. Mușina, Poezia. Teze, ipoteze, explorări – care pentru mine marchează două momente importante, apropierea de un tip de realitate culturală și universitară prin studiul societății americane și a comportamentelor specifice acesteia cu diverse și surprinzătoare replici în toate culturile lumii la manualul micului ucenic într-ale scrisului de poezie (și nu numai!), pasiune pe care am descoperit-o cel mai bine în timpul cursurilor de scriere creatoare din cadrul masterului de Inovare culturală. În mintea mea, cred, studiul lui Mușina este un fel de localizare a paradigmei din Criza spiritului american. Citindu-l pe Allan Bloom am învățat că esențiale sunt nu numai cărțile, ci și muzica și relațiile pe care ne concentrăm atenția în timpul studenției și răspunsurile pe care le dăm la întrebările care ni se pun, iar profesorii noștri ne-au încurajat să dobândim libertatea de a ne alege taberele și aliații în această luptă care la prima vedere se cartografiază într-un spațiu și timp iluzorii, dar care devine cât se poate de reală pe parcurs.

Am învățat că trebuie să ascultăm pentru a avea reacții, că trebuie să citim cât mai mult pentru a avea opinii, că trebuie să ne găsim modele și exemple în scopul unei cunoașteri care să nu rămână doar la nivel abstract, că ne vom formula întotdeauna ipotezele și argumentele în conformitate cu experiențele noastre, dar și că autenticitatea și creativitatea ne pot ajuta să fim mai convingători. Ni s-a semnalat cu regret faptul că ne-am pierdut obișnuința de a admira și de a ne educa după cei mai buni, dar nu în sensul unei admirații mimetice, neproductive. Am învățat că în lipsa dimensiunii critice nu putem reconstrui în structura noastră personală un mod autonom de a căuta acea desăvârșire pe care o invidiem.

Am primit cărți de la profesori și, cel mai important, am primit cărți de la prieteni. I-am privit pe cei de la catedră ca maeștrii ai cunoașterii și am fost învățăcei ascultători (cred eu). Ne-am definit identitatea de-a lungul anilor în Corpul T și în spațiile conexe acestuia, am scris în capul nostru zeci de începuturi de romane experimentale, nu atât pentru a sensibiliza audiența și generațiile viitoare, cât pentru a clarifica în primul rând pentru noi un mod de a conștientiza şi de a ne raporta în mod corect la experiențe generale – fie ale lecturii, ale învățării și asimilării, experiențe ale prieteniei și/ sau ale integrării în grupuri și comunități create în timpul anilor de studiu sau chiar în absența acestui spațiu familiar. Într-o societate în care individualul nu mai înseamnă̆ intim, asumat și singular, toate contopindu-se într-o smoală informă, mai apropiat de sensul peiorativ al cuvintelor diferit și discordant, noi visam că literatura este, așa cum spune poetul olandez Menno Wigman, „ceva ce împărtășești cu o mână de idioți irecuperabili la fel ca tine”. Pe acest drum am descoperit istoria prieteniei aici, la Brașov, unde aceasta era deja era considerată o „școală”.

Al. Mușina considera că cel mai important loc este cel în care ne aflăm și ceea ce facem în acel moment – existența noastră de aici și de acum2. În contrapunct, Allan Bloom identifică un aici și acum diferit: „faptul că nu mai sunt citite cărțile bune slăbește vederea și întărește cea mai periculoasă tendință a noastră – credința că tot ceea ce există e aici și acum”3. Există două tipuri de aici și acum – cel al superficialității și cel al intensității. Jean Baudrillard problematiza exigențele și, în același timp, limitările pe care le impune o existenţă supralicitată, adusă în punctul său maxim de manifestare şi înţelegere, o teorie simetrică cu acest aici și acum al superficialității, în timp ce aici și acum-ul intensității este o reacție față de procesul de moleșire amintit de Konard Lorenz, acea moarte termică a simțurilor, identificată ca boală culturală de care suferă întreaga civilizație modernă. Al. Mușina idealiza și potența momentul prezent, experiența trăită în modul cel mai direct și viu, partea pulsatilă a tuturor lucrurilor care poate fi privită cel mai frumos și autentic doar prin lentila prieteniei. Prietenia aceea care te face să te simți în mijlocul lucrurilor. Dar cred, în aceeași măsură, că prezentul lui Mușina era construit pe umerii unei tradiții inerente ființei sale, pe care a dorit-o continuată cu vigilența critică a celui care face diferența între pasiune, dedicare și compromisul inerțial.

Îmi amintesc frecvent celebra poveste despre Al. Mușina, Marius Oprea, Caius Dobrescu și Simona Popescu furând și vânzând flori împreună, apoi întâlnindu-se să discute despre cărți într-un apartament, mai mult bibliotecă decât spațiu convențional de locuit. Ca prietenia să reziste trebuie să atingă toate planurile existenței. Altfel este doar context sau pretext. Aceste povești m-au fascinat întotdeauna, deși nu mă implicau direct, dar visam la acest tip de familiaritate care presupunea un schimb de cărți, experiențe, povești, amintiri, mici finețuri ludico-ironice adresate între prieteni, „o micuță performanță”, cum spune profesorul Romulus Bucur, pe care în timp îmi place să cred că am atins-o și despre care putem scrie, nu la modul didactic, ci empatic și asumat, ca despre o experiență capitală care ne-a (trans)format.

E greu să-mi amintesc o singură poveste și să le trec cu vederea pe celelalte. Toate au contribuit la formarea mea, în anii facultății am descoperit poezia și apropierea de alții asemeni mie, novici, dar pasionați de tot ceea se întâmpla în jur. Una dintre amintiri este legată de seminarul de literatură comparată, cu domnul profesor Dan Botezatu, care ne-a anunțat într-o zi că am face bine să achiziționăm volumul lui Toma Pavel, Gândirea romanului, spunându-ne că în acel moment se vindea într-una dintre librăriile orașului la echivalentul prețului unui pachet de țigări. Țin minte că am mers să o cumpăr, apoi m-am întâlnit cu prietenii mei mai mari de la litere, care m-au întrebat ce car în geantă atât de greu, iar la răspunsul meu au dat din cap aprobator pentru că și ei au făcut la fel. O altă amintire este legată de același seminar la care mi-am amânat examenul oral pentru unul scris în sesiunea de toamnă, urmând ca în vacanța de vară să citesc Divina Comedie împreună cu prietena mea, povestindu-ne ore întregi la telefon pasaje și scene din carte, pregătindu-ne pentru examenul pe care nu îl susținusem prima oară.

Aristotel descria prietenia ca având o putere morală și corectivă mult mai mare decât justiția, legile fiind cele care îi obligă pe oameni să țină seama și să respecte într-un mod forțat și cumva nenatural anumite limite și bariere morale, în timp ce prietenia este o formă ce corectează lașitatea, nedreptatea, toate greșelile și erorile sistemului uman fără însă a aplica o pedeapsă sau o sentință. În cadrul unei comunități prietenii sunt mult mai mult decât niște cetățeni, locuitori cu drepturi civile și politice, ci sunt membrii cu responsabilități morale, dedicați unii altora. Percepută în termenii calificativului superlativ în Grecia Antică, prietenia revine ca preocupare și în poezie. Walt Whitman imagina, într-unul dintre poemele sale, orașul perfect al Prieteniei. La Brașov nu a fost doar imaginat, a fost construit. An de an am avut Colocviul Național de Literatură Comparată, la care studenți, cercetători și profesori de la toate universitățile din țară au legat prietenii convenționalo-academice sau familiaro-afective. Aici s-au creat tradiții ale unor evenimente (ex. Bienala de poezie) și prezențe constante ale unor poeții și scriitori care le datorează enorm lui Gh. Crăciun, Al. Mușina, Andrei Bodiu și nu numai. Cei care nu mai sunt au creat continuități pe diagonala sângelui, dintr-un vers de Voronca, au transmis obișnuințe care nu pot fi explicate cu ușurință într-un sistem rațional, creând reflexe și nevoia de (re)întoarcere către o zonă a siguranței, regrupându-i periodic pe cei care sunt visceral construiți să facă parte din această formulă.

Tot despre legătura dintre prietenie și literatură vorbește și Andrei Dósa într-un interviu recent publicat în Dilema Veche, povestind despre anii adolescenței, în care i s-a cristalizat pasiunea pentru scris și ușurința cu care, prin literatură, rezonăm și în prietenie: „între timp mi-am dat seama că prietenii mei nu sînt prietenii mei, din moment ce nu pot să vorbesc cu ei despre literatură. Ori de cîte ori încercam să port cu ei discuţii mai elevate, strîmbau din nas sau mă ridiculizau. Îmi păsa atît de mult de literatură, încît ajunsesem să cred, în înfumurarea mea de adolescent întîrziat, că cei pe care aceasta nu îi interesează, nu pot fi prietenii mei. Dar prietenii mei unguri aveau personalităţi puternice şi persuasive, nu era atît de uşor să scapi de ei. Aceştia trebuiau evitaţi, ignoraţi în repetate rînduri pentru a-i îndepărta.”4 Sensibilitatea și empatia dobândite prin experiența directă – prietenia și cea indirectă – literatura, traduc realitatea prin observații de finețe, prin detalii și amănunte care în lipsa acestui proces reciproc și complementar ar fi putut foarte bine să fie ignorate.

Închei această pledoarie pentru prietenie cu un poem citit la cursul de literatură română, care va reactiva întotdeauna în mintea mea imaginea și vocea lui Andrei Bodiu — Libertatea de a trage cu pușca a lui Geo Dumitrescu: „Degetele strângeau o țigară fumată de mult./ În groapa neagră, ca niște pietre, cădeau ultimele cuvinte./ Prietenii mei înarmați și patetici mă ascultau uluiți,/ rezemați comod de pietrele de la morminte.”5 Când și cei mai curajoși acrobați coboară de pe sârmă pentru că ziua s-a încheiat poate există o lecție pe care ar trebui să o reținem, că în mijlocul atrocităților și angoaselor existențiale și/ sau contextuale prietenia rămâne o veche tranșee în care ne putem ascunde și care ne poate apăra de gloanțele oarbe ale realității schimonosite, claustrante și contagioase. „Școala de la Brașov” se traduce pentru unii dintre noi, dincolo de valoarea literară și instituțională pe care a generat-o, printr-un chenar de lumină, privilegiat și ușor diferențiat de cei care au abandonat și au plecat sau doar au simțit nevoia unei distanțe critice sau fizice.

Virginia Woolf povestea cum lua cărțile din raft și le punea la loc fără să le deschidă, imaginându-și cum ar arăta o viitoare epocă a masculinității absolute, cu riscul ca aceasta să afecteze nașterea poeziei pentru că nu discutăm de un prefabricat care să aparțină unui singur gen, tot așa încerc să-mi imaginez și eu cum ar fi fost acești ani fără toate cărțile pe care le-am deschis și fără toți oamenii pe care i-am întâlnit. Probabil că în lipsa acestei experiențe, dacă nu m-aș fi aflat în mijlocul acestui scenariu al prieteniei, aș fi stat aplecată peste balustrada balconului, trăgând cu ochiul la cum se joacă alți copii, fără a înțelege că dacă vrem să fim parte din ceva ce ne place sau ne fascinează, determinarea și curiozitatea sunt jumătate din drumul parcurs spre ceilalți.

________
[1] Mihail Șișkin, Scrisorar, editura Curtea Veche, București, 2012, traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, p. 74
2 Al. Mușina, Poezia. Teze, ipoteze, explorări, editura Aula, Brașov, 2008, p. 30
3 Allan Bloom, Criza spiritului american, editura Humanitas, 2006, traducere din engleză și note de Mona Antohi, p. 71
4https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/intre-doua-luntre
5Sârmă ghimpată.Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului, ediție alcătuită de Claudiu Komartin, editura Cartier, Chișinău, 2019, p. 97

*

Naomi IONICĂ

La început, Profesorii

În 1995, termina prima promoţie a Facultăţii de Ştiinţe, secţia Filologie, din Braşov. Un oraş industrial, cu fabrici şi uzine, un oraş muncitoresc în care opţiunile pentru studiile universitare erau restrânse la filiera tehnică, inginerească; în acest context, studiile umaniste erau căutate, reprezentau ceva nou. Dificultatea admiterii la Litere, când m-am pregătit eu, în 1995, era dată de oferta limitată, erau 40 de locuri la specializarea română principal cu limbi moderne secundar, franceză-germană-engleză, am ajuns să fim 7 concurenţi pe un loc. Odată intrată la Filologie, am simţit alături de colegele mele dorinţa de a înţelege marea literatură, plăcerea comentariilor pe marginea textelor citite, exersarea timidă a dialogului până la polemici cordiale. Listele cu bibliografiile date de profesori ne striveau, trebuia să ne adaptăm unui ritm de lectură aproape neîntrerupt; tranziţiile prin oraş între sălile alocate filologilor, din sediile altor facultăţi, ne ocupau toată ziua. Marea problemă de atunci era baza materială, nu aveam spaţiile noastre, nici cărţi, bibliotecile din Braşov erau slab dotate cu literatura de specialitate, de aceea circulau xerox–urile de la cărţile pe care ni le împrumutau profesorii. Eram fericită când găseam textele la sala de lectură, unde trebuia să fii primul, ca să nu ţi-o ia înainte un alt coleg mai harnic şi să apuce exemplarul unic, după care trebuia să aştepţi, căci un altul nu exista prin oraş.

Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Andrei Bodiu atât de prezenţi – la cursuri, cenacluri, lansări, colocvii, editau cărţi, cursuri … intelectuali generoşi cu ideile lor, cu experienţa lor de lectură, Profesorii noştri formaţi în anii 80 se bucurau de libertatea de exprimare, aveau un prea plin de informaţie şi trăire pe care ni-l transmiteau, mă repet, cu entuziasmul începutului de drum. Era o plăcere să-i asculţi. Mult timp apoi am înţeles asta, participând la colocvii, ascultând din săli liniştite oameni care nu-ţi mai spun nimic, care îţi susură discursuri în urechi, impresie pe care am avut-o, poate, pentru că eram şi eu la o altă vârstă. Cert este că Profesorii noştri au fost altfel decât toţi cei pe care i-am cunoscut până la ei şi după, exigenţi cu noi, dar generoşi cu ideile lor, ne încurajau permanent, ne aduceau în proiectele lor. Aveau puterea seducţiei – să ne ducă în altă parte, de partea literaturii – credinţa lor era fermă în valoarea literaturii. Ei înşişi tineri, entuziaşti, ne-au transmis energia oricărui început.

Au trecut anii aceia. Facultatea de la Braşov s-a dezvoltat, cursurile de scriere creatoare de la programul de masterat au fost, o vreme, singulare în ţară, ţinute de Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun.

Acum Facultatea de Litere are tot ce-i trebuie, de la baza materială la posibilităţile de studii prelungite prin Şcoala (post)doctorală. Fără Profesorii întemeietori care au plecat prea repede, pentru noi cei care i-am cunoscut, sentimentul este al unei pierderi definitive a instituţiei înseşi. Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Andrei Bodiu alcătuiau nucleul tare al facultăţii, se confundau cu instituţia însăşi.

În şcolile din Braşov predau absolvenţi ai filologiei braşovene, care au obţinut întotdeauna cele mai mari medii la titularizare. Cred că Profesorii noştri ne-au dat o învăţătură de profunzime şi de actualitate. Au lăsat o moştenire frumoasă, legată de credinţa în rolul important al literaturii în viaţa oamenilor. Nu se întâmplă prea des asta, nu se întâmplă pe la noi!

 *

Ioan ŞERBU

Obiectivul „POETUL” – Dosar Andrei Bodiu

 

Interpretarea documentelor din Arhivele Securității

Analizarea documentelor din Arhivele Securității ridică trei tipuri de probleme: de acces, de formă și de conținut.

În ce privește accesul, lucrurile sunt simple: la solicitarea unui dosar de către cercetătorul acreditat, eventualul răspuns negativ al funcționarilor din cadrul CNSAS (nu există dosar de urmărire informativă pe numele lui X) nu poate fi contestat administrativ. În fața unui astfel de răspuns, variantele sunt: fie X într-adevăr nu a avut dosar, fie că dosarul există la CNSAS dar nu e consultabil public, fie există la SRI și nu a fost predat la CNSAS (adică tot neconsultabil), fie o ultimă situație ipotetică în care dosarul s-a pierdut sau a fost distrus. Însă cercetătorul va trebui, din păcate, să se mulțumească cu răspunsul sec al funcționarilor.

Probleme legate de formă: dosarele de urmărire informativă la care am avut acces nu respectă nici un pattern în ce privește ordinea documentelor pe care le cuprind iar analiza arată că forma lor actuală a depins atât de lucrătorii de caz care au colectat direct documentele, cât și de superiorii ierarhici sau de  persoanele care le-au arhivat. SRI, instituția moștenitoare a Arhivelor Securității, a predat dosarele către CNSAS, situație în care fiecare document a mai trecut printr-o renumerotare a paginilor, o rearhivare etc. În această conjunctură, a avea certitudinea că un anumit dosar de urmărire aflat în studiu este complet e o iluzie. Într-adevăr, paginile sunt numerotate iar la final s-a respectat prevederea (mai mult formalitatea) de a nota numărul de file pe care îl conține un dosar. Însă acest proces a avut loc în momentul transmiterii de la SRI la CNSAS, ori instituția din urmă, în prezent custodele unora dintre dosare, nu a avut nicio putere și nicio influență înainte de a primi documentele, în privința acurateții lor (despre dosarele predate la peste 10 ani de la căderea regimului comunist, despre integritatea lor ce se mai poate adăuga?). Cu atât mai mult cu cât numărătoarea filelor de care vorbeam, în anumite cazuri, se observă a fi refăcută, corectată uneori și de două ori, corecturile sunt atestate de niște foi volante scrise (urât) de mână, și ele cu tăieturi ale numelor etc., etc. Se pune așadar problema lipsei filelor din dosare, file care ne putem imagina ori că s-au pierdut involuntar, ori… voluntar. Pe de altă parte conținutul, chiar și atunci când nu e amestecat contrar oricărei logici (fie o crono-logică, fie o logică a pașilor investigației și urmăririi), este uneori parțial ilizibil. Vorbesc de hașuri ale unor nume și/sau expresii dar și de o ilizibilitate generată neintenționat: cerneală și tuș tipografic șterse, documente olografe scrise urât, neciteț, nume sau semnături ininteligibile. Și nu în ultimul rând, mai vorbesc de dosare ale unor scriitori care conțin peste 80 de pagini, în timp ce alte dosare ale altor scriitori din același grup conțin mai puțin de 10. E imposibil de precizat acum cum ar trebui să arate un dosar complet.

Problematica relativă la conținutul unui dosar de urmărire este cea mai nuanțată, cea mai rafinată și este strâns legată de modul de citire și de interpretare a informațiilor relevate (Vătulescu, 20101). Dar înainte de interpretare, mai întâi este nevoie, unde e cazul, de descifrare. Aduceam aminte de nume sau bucăți de text hașurate, tăiate, colorate, modificate care, până la analiză, trebuie înțelese efectiv, semantic și morfologic. Apoi, abundă pseudonime, acronime, prescurtări, porecle, abrevieri sau eufemisme, ceea ce face necesară decriptarea mesajelor care pot ascunde identități, adrese, mijloace operative de supraveghere etc. Presiunea pe care un obiectiv o resimte ca urmare a supravegherii lui nu poate fi intuită (căci înțeleasă de către un terț cred că nu poate fi) decât cunoscând cât mai bine demersurile exercitate de Securitate în jurul său prin intermediul resurselor tehnologice sau umane, demersuri care uneori reies clar, alteori doar telegrafic, alteori deloc. Mai departe, admițând că dosarul este lizibil și clar, intervine altă problemă: în conținutul lui intră un amestec de convorbiri ascultate, scrisori interceptate, note informative, denunțuri (unele reale, altele fictive), rezoluții ale lucrătorilor – pe toate subiectele din dosar, cu sau fără legătură cu motivul deschiderii lui. Exista această ambiție a investigațiilor complexe și complete, a exhaustivității, în scopul creării unui profil total al obiectivului. Ce competență (sociologică, psihologică, literară) aveau autorii dosarului în concluziile pe care le formulau despre obiectiv? Și cine sunt acești autori, până la urmă? E vorba de un autor colectiv – informatorii, sau de unul individualizat – investigatorul de caz care a sintetizat rapoartele acestora? Sunt autori lucrătorii de la serviciile de transmisiuni care au predat transcrierile convorbirilor sau arhivarii care au selectat materialele și au întocmit dosarul în forma existentă? Sau, în definitiv, Securitatea, ca instituție întreagă, e autorul? Apoi, la fel – cine sunt cititorii? Cât de sus pe cale ierarhică mergea un dosar, câți aveau dreptul să-l citească și să opereze pe/în el, să-i aducă modificări și/sau completări? Era diferit modul de întocmire al unui dosar în funcție de persoana care urma să-l citească? Dincolo de aceste întrebări, avem de-a face cu documente întocmite uneori direct de surse, alteori de lucrători ai Securității, prin transcriere (fie informații primite de la surse, fie convorbiri, fie conținut al corespondenței). De unde avem certitudinea că aceste transcrieri sunt fidele realității, că nu sunt distorsionări, deformări ale faptelor, ale afirmațiilor făcute, scoase din context sau incluse în contexte agravante, ca să reiasă scopul dorit? Ce trebuia pus în evidență sau ascuns prin sublinierea sau ștergerea anumitor pasaje? Asta ca să nu ne întrebăm mai departe: de unde știm că cele relatate de surse sunt reale (exemplu, în cazul dosarului lui Andrei Bodiu, unde două surse îl incriminează și alte patru-cinci îl laudă)? Și, de asemenea, cine stabilea caracterul incriminator (care, atenție, era diferit: gradul de ostilitate împotriva regimului a unei afirmații, de exemplu, era diferit de la an la an, de la județ la județ, de la caz la caz) și în funcție de ce erau subliniate anumite pasaje? Cum, așadar, se poate citi, sintetiza și interpreta acest amestec?

În sfârșit, mai există de fapt și o a patra problemă, probabil cea mai spinoasă dintre toate și atât de complexă încât nu poate fi analizată în două-trei paragrafe. Cum se interpretează informațiile obținute, chiar presupunând că le-am lua drept valide? Ce știe un cititor care nici n-a trăit în comunism despre motivele, conținutul, frecvența delațiunilor, despre presiunile Securității, despre filaj și șantaj, despre interdicția de a vorbi sau neîncrederea viscerală în oricine, oricât de apropiat? Ce știe de autocenzură, de limbaj esopic, de frică? Dar de conjunctura în care este dată o notă informativă, de perspectiva factologică, de profilul – moral, temperamental, social, psihologic, fizic – al surselor, de biografiile permanent discutabile? Sau de tacticile prin care Securitatea își folosea rău-famatul renume și planta în mijlocul grupurilor ideea că unul dintre membri – poate cel mai vocal și mai nemulțumit de regim – e informator? Acestea fără să punem la socoteală că, deseori, organele Securității operau cu un amestec de paranoia și de delăsare, de măsuri concrete – dintre care multe erau executate incomplet sau, mai mult, rămâneau doar pe hârtie – și măsuri imposibile, cu un amestec de frică față de șefi și de presiune permanentă de a descoperi dușmani, un amalgam de măsuri redundante sau inutile, însă nu mai puțin traumatizante. Regulile de lucru și metodologia investigațiilor, așa cum reies din dosare, nu sunt (și nu s-au dorit niciodată a fi) foarte clare iar informațiile și măsurile profilactice relevate reușesc în același timp să ascundă alte procedee care fie sunt scrise legendat (mă refer la violarea corespondenței, la ascultarea telefonică sau ambientală, la percheziții secrete, la informatori) fie nu au cum să fie scrise (șantaj, amenințări, bătăi). Din precauție, nicio informație din dosare nu poate fi considerată ca prezentând singură, sută la sută, o situație veridică.

Dosarele din Arhivele Securității nu oferă adevăruri absolute ci mai degrabă perspective, contexte, fenomene și, dincolo de factorii generatori de imprecizie, de obstacolele de interpretare și de validare cât și de interesele (situațiile) autorilor dosarelor, dincolo de diverse false certitudini determinate de asocierea unor descoperiri, trebuie păstrată în minte o reprezentare flexibilă. Cititorul unui dosar trebuie să rețină că are în față o fracțiune de mărime incertă a unei lumi creată de și prin intermediul unei instituții secrete, cu propriile măsuri și scopuri, nesusceptibilă a fi trasă la niciun fel de răspundere.

Andrei Bodiu

În data de 27.04.1985 lui Andrei Bodiu – student în anul I la Facultatea de Filologie din Timișoara – îi este deschis Dosar de Urmărire Informativă sub numele conspirativ de „Poetul”2. Propunerea este înaintată de IJ Timiș în 16.04.1985, printr-un raport cu propunere de începere a urmăririi informative în care este detaliată motivația: în data de 23.01.1985, informatorul „Dan” din legătura lt. col. Pădurariu Nicolae a transmis Securității faptul că Bodiu Andrei a făcut, în prezența lui, următoarele afirmații: „Un poet trebuie să fie sau pentru sau împotriva regimului, iar el este total împotriva regimului. [propoziție subliniată în raport, n.m.] Este imposibil să nu vezi halul deplorabil în care am ajuns. Dacă scrii poezie e imposibil să nu te revolți împotriva statului.” Raportul în cauză mai cuprinde informații privind intenția lui Bodiu ca, împreună cu alți trei prieteni, să publice un volum de poezii beneficiind de sprijinul lui Nicolae Manolescu, volum care ar fi fost refuzat deoarece poemele din cuprinsul lui aveau „caracter antisocial”.

 Din acest prim raport al Dosarului se poate deduce, se poate înțelege mai bine cât de simplu se putea intra în vizorul Securității: o simplă frază transmisă de un informator – atenție!, frază care, chiar dacă informatorul era de încredere, nu se știa cu certitudine că e adevărată – putea declanșa un întreg evantai de activități de urmărire. Aspectul explică într-o anumită măsură agresivitatea controlului populației instituită în anii ʼ80, cu precizarea că, în perioada amintită, acest control se precizează că avea scopuri profilactice, deci nu urmărea în mod direct sancționarea (pedepsirea efectivă fie prin condamnarea la închisoare, fie prin agresiuni fizice sau/și psihice) celor vizați.

Dosarul lui Andrei Bodiu conține 72 de file și cuprinde practic toată perioada de studenție a lui Bodiu, de la începutul facultății până în anul IV când, în cele din urmă, se va trece – conform terminologiei cadrelor Securității – la contactarea și avertizarea obiectivului „Poetul”.

După raportul inițial prin care se argumentează deschiderea dosarului, după solicitări, adrese și fișe cu detalii (CNP, adresă, părinți, relații apropiate etc), se întocmește în aprilie un plan de măsuri care conține aspecte interesante. Lucrătorul care întocmește Dosarul, lt. Mataragiu Costel, emite ipotezele că obiectivul este insuficient de matur iar manifestările despre regimul politic sunt unele specifice teribilismelor vârstei. În privința primei: Bodiu avea totuși 20 de ani, nu 15-16, iar afirmația lui, de la care a început urmărirea, este una  pertinentă. Or, în acest context, e ca și cum locotenentul care a întocmit planul ar fi intenționat, la modul absurd, să-i găsească circumstanțe atenuante (deși, dacă intrăm mai adânc în psihologia lucrătorului Securității, a recunoaște că Bodiu reprezintă un real pericol și că afirmațiile lui sunt cu adevărat explozive însemna, subsecvent, recunoașterea incapacității lucrătorului responsabil de universitate de a preveni orice germen de opoziție în rândul studenților, adică exact ce-i era prevăzut în fișa postului; or, acest lucru nu era posibil). A doua ipoteză se referă la influența pe care Nicolae Manolescu, un critic literar „cunoscut cu manifestări necurespunzătoare”, ar avea-o asupra tânărului Bodiu, în încercarea primului de a-și găsi adepți în generația tânără. Și această ipoteză este surprinzătoare, dată fiind legătura superficială, dacă nu inexistentă, dintre Manolescu și Bodiu, în urma a două lecturi ale tânărului la Cenaclul de Luni. În plus, Bodiu a ales să urmeze cursurile facultății în Timișoara, față de cei trei prieteni, Oprea, Popescu, Dobrescu care au ales Bucureștiul și în privința cărora o ipoteză precum cea de mai sus ar fi avut mai mult sens. În sfârșit, în urma raportului se întocmește un plan de măsuri cu propunerea de sarcini specifice în legătură cu obiectivul: „stabilirea exactă a preocupărilor și concepțiilor obiectivului, a caracterului producțiilor sale literare”, „identificarea legăturilor din țară ale obiectivului și natura acestor relații”, „influențarea pozitivă a obiectivului pentru a-l determina să renunțe la asemenea preocupări”. Influențarea pozitivă face parte din clișeele specifice, de lemn, în scopul profilaxiei de care vorbeam anterior. Urmează apoi măsurile efective pentru continuarea investigațiilor asupra lui Bodiu, măsuri care, evaluând în prezent motivul ce le-a determinat, țin de natura fantasticului (deși este necesar să fie admis că toate investigațiile Securității, aproape indiferente de natura problemei, trebuiau să fie complete, exhaustive și, de asemenea, este necesar să admitem că, dacă situația o impunea efectiv, aceste măsuri deveneau, prin orice mijloc și cu orice resurse, realizabile). Măsurile sunt: dirijarea unor noi sarcini pe lângă informatorii existenți, racolarea a cel puțin trei noi informatori pe lângă obiectiv, de preferință cu preocupări literare, interceptarea corespondenței, introducerea mijloacelor T.O (mijloace de ascultare) în camera în care locuiește, investigații la Brașov în legătură cu obiectivul, familia lui și relațiile sale apropiate, obținerea textelor încă nepublicate, documentarea asupra eventualelor activități cenacliere și relațiile din acest câmp și, în sfârșit, ultima notă, un plan pentru pătrunderea în camera obiectivului în scopul unei percheziții secrete. Andrei Bodiu avea 20 de ani, era student în anul I la Filologie, exprimase o propoziție prin care se declara împotriva regimului. Prezenta el un pericol potențial care să îndreptățească măsurile propuse? Greu de evaluat, astăzi. Însă nu răspunsul la această întrebare este relevant ci, invers, interpretarea întregii situații, ceea ce trimite din nou la climatul de control strict, paranoic, al individului, al cetățeanului obișnuit în anii ʼ80 ai regimului.

Dintr-o nota informativă dată de sursa „Bucur Mihai” în aprilie 1985 merită reținute următoarele trăsături ale lui Andrei Bodiu, prin prisma informatorului: încă de la începutul anului universitar, sursa l-a remarcat pe Bodiu ca fiind un „copil teribil”, care neagă calitatea revistei „Forum studențesc”, care ignoră „tiparul clasic al poeziei”, introducând în textele sale expresii precum „mucuri de țigară” sau „grupă sanguină”. Sursa apreciază textele lui Bodiu ca având o tentă dadaistă, fără ca aceasta să dea întregului o valoare literară prea mare. Se știe acum că „Bucur Mihai” era Pompiliu Crăciunescu, redactor-șef al al revistei „Forum studențesc” din 1984 până în 1986. Bodiu acuză un nivel calitativ scăzut al revistei menționate și are divergențe cu „Bucur Mihai”, iar acesta din urmă sesizează (la modul negativ, atunci) notele de noutate, de insolit pe care poeziile lui Andrei Bodiu le propun în comparație cu textele vremii, motiv pentru care nu-l publică în revistă.

În 29.06.1985, dintr-o notă a informatorului „Dan”, informator de la care a început de altfel urmărirea informativă a tânărului brașovean, aflăm că acesta frecventează cenaclul „Pavel Dan”, că se consideră „un inițiator al unei noi concepții despre poezie, cu o evidentă ambiție de originalitate stilistică”. Din notă se poate deduce că „Dan” are de asemenea preocupări literare, fiind în măsură să califice drept „experimentale” multe dintre producțiile lui Bodiu, o apreciere, la vremea respectivă, corectă. „Dan” opinează că textele în discuție, în afară de avangardismul evident, nu au un caracter de opoziție politică și nici nu presupun o formă de protest, ci prezintă doar vagi implicații sociale cu caracter adolescentin. Bodiu va afirma mai târziu că sub codul „Dan” bănuiește că s-a aflat colegul lui de grupă Harald Dasinger, același pe care îl bănuiește și Richard Wagner, întrucât „Dan” apare și în Dosarul acestuia din urmă.3 În aceeași lună, o notă a unei surse recent recrutate, „Laura”, îi face un profil favorabil lui Bodiu, prezentându-l ca pe un student conștiincios, muncitor, bine pregătit profesional. Nota, de o jumătate de pagină, continuă pe tot parcursul ei doar cu cuvinte de apreciere la adresa obiectivului. Se reține din notă un element important: faptul că Andrei Bodiu a solicitat transfer la București, în vederea căsătoriei. Aspectul acesta e reluat de sursă într-o altă notă din septembrie 1985, acum motivul transferului solicitat de Bodiu fiind diferit, adică un deces în familie (tatăl). Solicitările de transfer încă din anul I, neaprobate, pot sugera (din moment ce nu este pusă în discuție calitatea actului didactic sau competența profesorilor – Bodiu va avea mai târziu doar cuvinte de prețuire la adresa lor) că acestea sunt încercări de a se reapropia de grupul de prieteni care au ales Bucureștiul, de a reface coeziunea Grupului de la Brașov.

Un raport datat cu 27.09.1985 sintetizează informațiile procesului de urmărire informativă a lui Andrei Bodiu. Așadar, după șapte luni, sunt reluate informațiile obținute din cele cinci note informative, conturându-se treptat un profil al lui Andrei Bodiu ca student extrem de conștiincios, profesionist, îndreptat spre studiu și literatură. Nu apare nici un element nou care să-l indice pe brașovean ca un potențial pericol pentru „ordinea statului”, însă urmărirea se continuă: acum se precizează că va fi „atras la colaborare” numitul Sebestyen Carol, coleg de cameră cu obiectivul. Situația este în prezent cunoscută, S. C.  precizând că imediat ce a fost presat de către Securitate în acest sens, i-a mărturisit lui Bodiu noua sa situație (S.C. a fost racolat și va apărea în notele informative sub numele de „Max”4). Tot aici este menționat că a fost interceptată corespondența lui Bodiu, aspect care trebuie tratat cu precauție din punct de vedere al veridicității: este posibil ca mențiunea să nu fie reală, să fie adăugată doar pentru a „bifa” îndeplinirea sarcinilor impuse pe cale ierarhică, mai ales că superiorul maior a cărui semnătură este indescifrabilă, atrage atenția la finalul raportului că este nemulțumit de felul în care decurge urmărirea. Pe de altă parte, nu apare în dosar niciun extras din corespondența lui Bodiu, în caz că aceasta a existat.

În octombrie 1985, aceeași sursă, „Dan” întocmește o notă despre o discuție în restaurant, la care a participă, între Andrei Bodiu, Bruss Siegbert, informatorul și profesorul de literatură Nicolae Harsanyi. Afirmațiile lui Bodiu, redate de „Dan”, se referă la calitatea propriilor texte, brașoveanul precizând că scrie doar poezii cu substrat, pentru că doar astfel de poezii, antisociale poate scrie un poet bun, referindu-se și la „mizeriile care se fac de către conducere, care, după părerea lui, ar fi incapabilă.”5 Pasajele apar subliniate în notă. În aceeași dată, „Dan” mai oferă o altă notă informativă (foarte probabil să fie aceeași notă spartă în două, pentru crearea aparenței cantității, din moment ce ambele sunt datate în aceeași zi) în care Bodiu se plânge de degradarea pe care o presupune munca „patriotică” agricolă și în care reproduce una dintre poeziile pe care i le-ar fi citit acesta și care ar fi sunat astfel:

De ce ți-e frică de milițieni?

De ce ți-e frică de poza de pe buletin?

De ce ți-e frică de elicoptere care văd totul?

Să scap de ei și de-ai lor.

Nici nu se pune problema subtilității, textul e de-a dreptul străveziu, dată fiind și schema antimetaforică spre care se îndrepta deja Bodiu. Pe de altă parte, este greu de crezut că sursa a inventat acest text cu tot cu explicații ale fiecărui vers, pe care să i-l fi atribuit brașoveanului: milițienii reprezintă teroarea, poza de buletin reprezintă accesul în societate și totodată absorbția individului de către aceasta iar claritatea, transparența, regulile tehnice stricte ale întocmirii buletinului și fotografiei se insinuează și în ființa reprezentată, înlăturându-se astfel din aceasta orice „impurități” inefabile și orice secrete. În continuare, elicopterele ar fi organele de Securitate și versul patru ar reprezenta nevoia de libertate a autorului. Înclin deci să cred că textul e veritabil, chiar dacă, probabil, incomplet.

De-abia în octombrie 1985, așadar după șase luni de la „luarea în lucru”, Securitatea Timiș solicită Brașovului investigații complete asupra numitului Bodiu Andrei, aspect ce, parțial, arată organizarea mai laxă a sarcinilor și importanța, consider eu, mai scăzută care se acordă acestui caz. În aceeași lună apare și prima notă a sursei „Patrick” în care este menționat că Andrei Bodiu admiră și este totodată influențat de poetica americanilor Allen Ginsberg și Frank OʼHara, de la care ar fi împrumutat, în textele lirice, tema substratului socio-politic. Oricum, ținând cont de influența lui Alexandru Mușina și de mașscriismul inventat de Grupul de la Brașov, se poate spune că Bodiu ajunsese la Timișoara „pregătit”, din punctul de vedere al tematicii realității și al implicațiilor sociale. La finalul lunii octombrie o nouă sursă, „Liviu”, furnizează o notă de un interes mai scăzut – e precizat că Bodiu se află în relații proaste cu redactorul-șef al revistei „Forum Studențesc”, și sunt enumerați colegii de cameră, precum și studenții cu care acesta se află în relații mai apropiate. „Liviu”, cu inițialele reale V.P., a oferit, ca și „Max”, note informative mai degrabă benigne, încercând aparent să-l protejeze pe Bodiu, așa cum va recunoaște și acesta din urmă în anul 2002, când își consultă dosarul. De asemenea, „Liviu” va oferi informații și despre Carol Sebestyen, el însuși informator, ceea ce reprezintă o cunoscută metodă de control (coroborarea informațiilor dintre surse și provocarea permanentă a acestora asupra veridicității celor relatate) și de șantaj continuu asupra surselor alocate pe lângă obiectiv (într-o oarecare măsură, ele însele obiective). Tot atunci, o adresă din partea Securității Brașov redă rezultatele investigațiilor asupra obiectivului și familiei acestuia – aspecte superficiale, de interes general. Ideea generală care se desprinde este una a seriozității, corectitudinii, conștiinciozității membrilor familiei.

Luna noiembrie 1985 începe cu nota unui candidat pentru rolul de colaborator (semnătură indescifrabilă), coleg de an cu Andrei Bodiu. Acesta apreciază că poezia brașoveanului este una „neangajată”, că Bodiu se bucură de atenția lui Nicolae Manolescu, în urma frecventării Cenaclului de Luni și că se simte ca făcând parte din „generația ʼ80”. O vizită a doi tineri americani cu care Bodiu se împrietenește și cu care, pe lângă activități sportive, are în comun pasiunea pentru literatură (Bodiu le spune de poeziile sale care nu sunt publicabile, dată fiind tematica realității) – este imediat redată de informatorul „Dan”. De asemenea, „Liviu” informează asupra participării obiectivului la un colocviu național de poezie la Galați. Aspectul poate arăta un Bodiu în proces de recunoaștere ca tânăr poet la nivel național.

O notă a informatorului „Dan”, datată cu 11.12.1985, este interesantă și, în același timp, comică-absurdă. Amicii tineri americani oferă gratuit studenților mostre de ziare americane, într-un fel de schimb de experiență. Andrei Bodiu, impresionat, laudă calitatea (forma și conținutul) publicațiilor și nu pierde ocazia de a le compara cu publicațiile românești cenzurate, cu „porcăriile de la Scânteia”, cu faptul că „în toate ziarele apare doar una și aceeași chestie, care nu interesează pe nimeni – sursa menționează că Bodiu s-a referit la cuvântările președintelui R.S.R., tov. Nicolae Ceaușescu.”6 Partea absurdă este că lucrătorul de la Securitate a tăiat, a încercat să hașureze peste numele lui Ceaușescu, ca și cum nici măcar în acest tip de note, nici în vorbirea indirectă nu e permisă o asemenea blasfemie la adresa lui Ceaușescu, deși, ca să se înțeleagă totuși gravitatea afirmațiilor, a lăsat lizibilă titulatura de „președinte al R.S.R.” Trebuie adăugat că fiecare astfel de notă informativă este completată de Securitate cu sarcini și măsuri (propuse de lucrătorul de caz și aprobate de superiorul ierarhic), sarcini care, în general, se repetă, referindu-se la adâncirea investigațiilor cu privire la „manifestările ostile”, obținerea textelor, investigarea prietenilor, dirijarea informatorilor etc.

Un raport-sinteză din luna decembrie relevă faptul că informațiile primite despre obiectiv sunt contradictorii: din rândul informatorilor, doar „Dan” apreciază că afirmațiile lui Bodiu sunt grave, ostile, ceilalți văzându-l în general ca un student conștiincios, pasionat de literatură. Din acest motiv se recrutează un alt colaborator, „Max”, un intim al obiectivului cu preocupări literare asemănătoare (Max era, după cum am precizat, Sebestyen Carol). În sfârșit, aspectul trebuie reținut în vederea precauției cu care trebuie citite și interpretate notele informative care sunt până la urmă observații ale unor terți, mai mult sau mai puțin sinceri, constrânși de împrejurări obiective (presiunile Securității) sau subiective (relația în care se află cu obiectivul).

Anul 1986 începe cu o nouă notă a lui „Liviu”, coleg de grupă cu Andrei Bodiu. „Liviu” consideră că, în pofida unor exagerări în privința calității propriilor texte, Bodiu manifestă maturitate și are o personalitate bine conturată. Chiar dacă „Liviu” nu l-a auzit niciodată făcând afirmații „cu caracter necorespunzător” (limbajul de lemn este preluat, desigur, și în notele informative), acesta amintește totuși de frustrarea lui Bodiu în privința posibilităților restrânse de publicare, pentru care sunt necesare intervenții, relații, pile, prietenii. Informatorul „Dan” continuă pe linia începută, una care îl descrie pe Bodiu ca un oponent al regimului și, agravant, un incipient formator de opinie. În ianuarie ʼ86, Bodiu ar fi afirmat că se simte, în mod indirect, persecutat de organele de Securitate, ar fi recunoscut că poemele sale au un caracter antisocial și ar fi conchis că cenzura din România seamănă cu cea din perioada naziștilor. Firește, aceste lucruri apar subliniate cu marker în notă, justificând continuarea urmăririi obiectivului. Am putea spune, iată, că „Dan” a contribuit din plin la această decizie. În același document sursa mai menționează că brașoveanul a fost vizitat de un prieten student în București, Alexandru, împreună cu care (și cu alți doi) trebuiau să publice un volum de poezii. Probabil că se face o  confuzie de nume și este vorba de Caius Dobrescu sau Marius Oprea. Acest detaliu, care este adevărat, putând fi coroborat cu informații din interviuri sau alte surse („surse” în sensul de izvoare, în acest caz, și mă refer la dosarul lui Caius Dobrescu) cântărește și în validarea parțială a altor note informative oferite de același colaborator. Același „Dan” redă părerea lui Bodiu cu ocazia ascultării în camera de cămin a unui album al formației Pink Floyd, și anume opinia că intrarea trupelor URSS în Afganistan este un fenomen de „cotropire”. Aceste amănunte oferite de „Dan” o dată la câteva săptămâni nu sunt nici atât de explozive încât să determine o acțiune categorică a Securității, nici atât de inofensive, astfel încât Dosarul să treneze și să fie închis. Se întreține astfel în jurul lui Bodiu o atmosferă de așteptare precum în jurul cuiva care este dovedit că are o orientare și o atitudine ostile regimului politic și de la care se așteaptă un pas greșit.

În martie 1986 aflăm că lui Andrei Bodiu i-au fost, în sfârșit, publicate trei poezii în revista        „Forum studențesc”, publicare aflată în strânsă legătură cu schimbarea redactorului-șef al revistei, „Mihai Bucur”, care era și colaborator al Securității și cu care Bodiu avea divergențe personale (deși Bodiu preciza că publicarea a avut loc fără ca cineva să-l consulte pe el). Pagina respectivă de revistă (nr. 2(103), februarie, 1986) ajunge și în posesia Securității. De fapt este vorba de cinci poeme:

Închipuit eram și tânăr

Judec ce

scriam în decembrie 1983

prostii spun în aprilie

voi judeca

acest poem

 

Noul poem

Oprea își băgase nasul

în vin „așa se face poezia?”

m-a întrebat Ivan

„și așa” i-am spus

Oprea și-a adus mașina

de scris „așa se scrie poezie?”

„și așa” spun Oprea a început

să scrie „așa se scrie poezie”

„și așa” spun „mă duc

să văd ce-a scris”

„nu asta e problema” spun

 

*

aproape de capăt

sfârșit

stație

 

desfășurată durerea

e moale

calci pe ea

îți rămân semnele

tălpilor

 

A.B.A.B.A.B.

Camera mea era

tot mai închisă

îmi arsesem mâinile cu supă și scrum

mâinile mele de copil bolnav

căutau zonele calde ale caloriferului ruginit

scaunele căzuseră pe parchet

se amestecau amănuntele unei plecări

așteptate departe departe

fără grupă sanguină pe buletin

afară să comunic ceva deosebit

aș fi plecat departe, departe

spre colțul străzii

sau mai la sud

spre balconul proaspăt vopsit

și închis cu cheia.

 

Despre temele fundamentale ale poeziei

Azi 28.II. 1983

mîine 28.II. 1983

răspoimîine 28.II. 1983

joi 28.II. 1983

deși sîmbătă a fost

acea zi cînd am văzut

o minunată fată

mușcînd dintr-o pară.

                       

Primele două texte transformă reflecțiile asupra propriei arte poetice în poeme. Primul, Închipuit eram și tânăr este și arată poemul care niciodată nu poate fi terminat, vorbește despre dificultatea creării unui poem perfect, despre vârstă, despre schimbarea perspectivei, despre emoția transmisă sau nu dincolo de fragmente pasabile ale realului. Al doilea text, Noul poem, ridică problema poeziei în sine, a ceea ce poate și nu poate fi poezie. Destinatarii mesajului sunt poeții dar și criticii literari contemporani care încă judecă poezia după încărcătura lirică, metaforică. Or, aici e un bun exemplu al direcției alese de Bodiu – via Brașov, Realitate, mașscriism – cu o notă specifică de tranzitivitate și epurare de orice excrescență formală, stilistică ce nu se pliază direct pe mesaj. E ceea ce va fi numit, ca apreciere critică a poeziei lui Andrei Bodiu, o sărăcie căutată a elementelor lirice în favoarea decupajului, a fragmentului care, redat așa cum este, își conține propria poezie, una netrucată, nefiltrată livresc. Iată apoi și „grupa sanguină”, la care se făcea trimitere într-o notă informativă, în al patrulea poem, unul cu subtile conotații sociale ce redau un peisaj constrângător, obtuz, „închis cu cheia”, ce oferă deci, acolo unde ar fi trebuit să fie spațiu deschis și loc de respiro, doar o ușă încuiată. Textul cel mai subtil din cele cinci este ultimul,  Despre temele fundamentale ale poeziei: zilele repetitive, asemănătoare până la confuzie, pot duce (și chiar duc, prin eforturile regimului) la schizofrenie. Apoi, al doilea sens, dacă timpul este blocat în aceeași buclă, indivizii devin la rândul lor asemănători, cu aceleași reflexe condiționate, fără spontaneitate, fără specific, fără diversitate. Textul se termină cu o imagine-eveniment ce sparge mantra, deși imaginea poate fi un paradox care pune în discuție tot poemul și-i adâncește sensul: imaginea fetei rămâne un flash fără efect asupra repetiției kafkiene, ca o recuperare nostalgică (dar lucidă, prin titlu) a unui moment pierdut, însă suficient de intens încât să fie recuperat poetic. Și de momente ca acestea se ocupă poezia, sunt temele ei fundamentale. E ceea ce reușește să construiască Bodiu pe spațiu restrâns, într-un registru de limbaj colocvial, dar cu o forță de sugestie incredibilă.

În iunie 1986, „Dan” redă părerile lui Bodiu despre cultura română care, din 1965 s-ar afla într-un continuu declin, iar poeziile patriotice sunt „de toată jena, numai cultură nu sunt”. Bodiu ar fi într-un perfect acord cu cei care în 1945, știind ce va urma, au părăsit țara (Cioran, Eliade, Ionescu) și că și el ar face la fel în locul lor. Din nou, observăm că acestea nu sunt decât opinii critice extrem de generale până la urmă dar, în condițiile în care se instaurase o cenzură absolută a exprimării acestei gândiri critice – opiniile tânărului brașovean sunt într-adevăr incomode. Colaboratorul „Max” întocmește în iulie, același an, o notă informativă cu detalii importante din punctul de vedere al acestei cercetări: opinia critică a informatorului este că poezia lui Bodiu este una a „căutărilor eului, a realului transfigurat artistic prin așa-numite felii de viață, asamblate în urma unor criterii nedefinite precis,”7 ceea ce mi se pare un insight critic pertinent, valid, a metodei poetice bodiene. Apoi, mai reiese că Bodiu a publicat și în revistele „Amfiteatru” (București), „Dialog” (Iași) și că a început să frecventeze cenaclul „Universitas” condus de Mircea Martin. Verificând jurnalul cenaclului „Universitas” ținut de Mircea Martin, regăsim într-adevăr o a doua vizită a lui Andrei Bodiu la București, în 1986, având lecturi în cadrul amintitului cenaclu. Informația, așadar, este exactă. În aceeași lună, aflăm de la „Dan” despre eventualul refuz al lui Bodiu de a intra în partid în cazul unei invitații în acest sens, date fiind rezultatele sale bune la învățătură.

În 12.07.1986 are loc prima întrevedere între Andrei Bodiu și lucrătorul la Securitate cpt. Vlădică, la secretariatul Facultății de Filologie din Timișoara. Întâlnirea e făcută să pară întâmplătoare – cpt. Vlădică relatează într-un raport că se afla acolo pentru rezolvarea altor „probleme” și că Bodiu, din coincidență, intră în secretariat în același timp. Vlădică îl invită la discuție iar studentul, conform raportului, „nu s-a arătat curios să știe cu cine va sta de vorbă”.  Se discută despre demersul publicării poemelor în reviste, fără a intra în interpretarea textelor, apoi despre participarea tânărului, în două cazuri, la Cenaclul de Luni, care între timp se desființase, și despre părerea criticului Nicolae Manolescu asupra poemelor scrise de Bodiu. Manolescu îi recunoscuse atunci talentul, dar precizase că mai trebuie să lucreze. Brașoveanul mai precizează că în primele două săptămâni ale lunii august urmează să participe la o tabără de folclor în Târgu Jiu, amănunt cu care se și încheie raportul. Un efect direct al acestuia e format de o adresă a Securității Timiș către Securitatea județului Gorj, cu solicitarea ca ultima să facă demersurile necesare astfel încât Andrei Bodiu să fie cazat într-o „cameră cu mijloace speciale” astfel încât să reiasă în mod nemijlocit părerile acestuia cu privire la artă și literatură.

În octombrie 1986 revine cu o notă sursa „Dan”, pe care, încă o dată, dacă am elimina-o din dosar probabil că nu ar rămâne nimic substanțial din punctul de vedere al pericolului nealinierii studentului Andrei Bodiu (de altfel, Bodiu îi va mărturisi mai târziu, în anii 2000, lui Richard Wagner, după lectura propriului dosar, că „Dan” a întocmit, a inventat cele mai deplasate, cele mai nejustificate note informative în ceea ce-l privește; „denunțuri mârșave”, „porcești”, le numește Bodiu). „Dan” citează aserțiuni care i-ar aparține lui Bodiu: „Chiar dacă mă vor face membru de partid, niciodată n-am să fiu de acord cu ideologia lor. Eu nu pot să cred în ceea ce-mi este imposibil,”8 după care subliniază admirația acestuia pentru câțiva dintre membrii „Aktionsgruppe Banat”: William Totok, Richard Wagner, Herta Müller, Horst Samson. Mai mult, „Dan” informează și despre Sebestyen Carol, care va deveni astfel și sursă, și obiectiv (unul secundar, bănuit de către Securitate că nu spune adevărul în notele informative). Practic, sarcina fiecărui informator e și aceea de a verifica informațiile primite de la alte surse, pentru a constata dacă se confirmă sau nu.

Până la finele anului 1987, notele informative din dosar date de sursele cunoscute („Max”, „Liviu”) dar și de noi colaboratori ai Securității („Aura”, „Ela”) sunt benigne, descriindu-l pe Andrei Bodiu ca un student deosebit de conștiincios, cu note foarte bune la sesiunile de examene și cu câteva premii (premiul II, premiul III) obținute la concursuri (faze naționale) de critică literară, eseistică, poezie. Apare în Dosar și o cronică a acestuia la volumul de poezie al Elenei Ștefoi, Repetiție zilnică, precum și un ciclu nou de trei poezii:

O promisiune maestrului A.M.

Cînd voi avea vîrsta ta

prietene poate voi

scrie mai multe poeme, voi

avea insomnii din cauza lor

dimineața voi fi istovit

prietene

dimineața cînd voi purta

gentuța de navetist seara cînd

îmi voi săruta soția și copiii voi fi istovit

 

 

O dimineață prevestitoare

Gerul a înghețat hainele

spălate seara

atunci m-am gîndit repede

la iarnă la încetineala cu care încep

să mă trezesc.

Respir. Ce aer scorțos spun cred că

ar putea sta în picioare așa

cum trec eu prin zăpadă cu mâinile în

buzunarele fîșului.

 

Sîmbătă seara

Să-ți aștepți prietena între

7 jumătate și 8

fără un sfert într-o stație

să vezi prin geam cîteva pahare goale

să le numeri de plictiseală să

faci cîțiva pași în sus și

în jos să

respiri aerul călduț

să scrii poezia.

 

Primul text, evident dedicat lui Alexandru Mușina, reprezintă, peste ani, o tristă revelație asupra condiției mentorului său, o proprie asumare a acesteia și, totodată, o dare de seamă asupra cenușiilor ani ʼ80: adolescentul care, la 17 ani, îl vedea pe Mușina într-o rutină istovitoare, căutând totuși salvare în poezie, se vede deja de acum, de la 22 de ani, înscris pe același drum închis pe care poezia nu-l poate face în niciun fel mai idilic. Dimpotrivă, conștientizând poetic viitoarea situație aflată la doar unu-doi ani distanță de prezentul în care scrie, debusolarea crește preventiv, ca nu cumva vreo falsă speranță să ducă la dezamăgiri premature. Ultimul text e un alt manifest al formulei poetice proprii ce evidențiază existența unei poezii netrucate, suficiente în materialul brut trăit, fără edulcorări lirice, formulă căreia Bodiu îi va rămâne fidel și pe care o va îmbunătăți încontinuu de-a lungul întregii vieți.

Tot la finele anului 1987 este recrutată din rândul colegilor de la Litere cu preocupări literare o nouă sursă cu numele de cod „Andreea” care va primi aceeași sarcină, de a stabili natura, preocupările și concepțiile literare ale obiectivului. De asemenea este recrutat și informatorul „Cristian”, formându-se astfel o rețea concentrată și complicată de informatori în jurul lui Bodiu, rețea care, prin diversitatea și frecvența notelor informative, completează un profil al obiectivului și reglează, echilibrează denunțurile grave ale lui „Dan” care fac din Bodiu un veritabil dușman. Bodiu intrase în ultimul an universitar și notele continuă să fie tot mai apreciative. Găsim în ele un student foarte apreciat de colegi dar mai ales de cadrele universitare, implicat în activități de cercetare științifică, dedicat studiului, cu note și calificative maxime. Reiese, de asemenea, că Bodiu a devenit președintele cenaclului „Pavel Dan” și președintele cercului științific studențesc din Facultatea de Filosofie. Între timp, date fiind anumite probleme personale și unele de sănătate, aflăm că Bodiu s-a mutat din cămin în oraș, în gazdă, prin urmare posibilitățile informative ale foștilor colegi de cameră sau de palier devin foarte scăzute.

Prima notă din 1988, luna martie, aparține unui „candidat” pentru recrutare pe poziția de informator, „Florin”, conform numelui de cod. Acesta aduce puține lucruri noi, printre care faptul că Bodiu face parte din conducerea cenaclului artistic „Hellion”, fapt confirmat de o altă nouă sursă, „Marinela”. Mai e menționat că Bodiu a prezentat, în cadrul cercului de literatură, comunicarea cu tema „Poezia generației ʼ80” și că în prezent, fiind în an terminal, își pregătește lucrarea de diplomă cu titlul „Spațiul eminescian”.

În cele din urmă, deoarece numai conform sursei „Dan” Bodiu are manifestări ostile la adresa regimului dar conform surselor „Liviu”, „Max”, „Andreea”, „Aura”, „Mihai-Cristian” rezultă că obiectivul „nu se manifestă ostil” iar, pe de altă parte, în ceea ce privește poeziile sale, insolitul acestora e interpretat ca având „un lirism de factură modernă” – se aprobă, în aprilie 1988, contactarea lui Bodiu în vederea „influențării sale pozitive”. În iunie se întocmește un plan de discuții care urmărește să clarifice anumite subiecte sensibile, precum replica sa de la care a început urmărirea, anume faptul că „un poet trebuie să fie sau pentru, sau împotriva regimului, iar el este împotriva regimului.” Apoi se urmărește clarificarea relațiilor cu Nicolae Manolescu, cu William Totok, precum și factura poeziilor următoare pe care Bodiu ar intenționa să le publice. În final, în 17 iunie 1988, lt. maj. M. Galea (sau Jalea, semnătura nu e foarte lizibilă) îl contactează pe Andrei Bodiu. Cum era de așteptat, Bodiu nu-și mai amintește de replica legată de menirea poetului, spusă în primul an, dar admite că își va revizui concepțiile despre regimul politic. Tot astfel, el amintește de lecturile la București, la „Cenaclul de Luni” ca fiind singurele situații în care s-a întâlnit și a vorbit cu Nicolae Manolescu, fără a întreține nici un fel de relație ulterioară cu acesta. Pe W. Totok nu-l cunoaște personal, doar i-a citit creațiile literare. Raportul acestei discuții, de doar două pagini de-a lungul cărora se repetă unele dintre informațiile cunoscute deja de către Securitate și în care cel puțin două paragrafe sunt decupaje din discursurile epocii cu privire la rolul scriitorului de a reflecta, prin creațiile sale, „cuceririle revoluționare”, raportul deci, după 3 ani de urmărire, este extrem de sărac. Nu există detalii privind conjunctura și locul contactării, ori atitudinea lui Bodiu privind această întâlnire (sau faptul că a fost urmărit în ultimii ani), cum de asemenea lipsesc nuanțe privind poeziile sale, despre care Bodiu, conform surselor, ar fi declarat explicit, în repetate rânduri, că poartă un mesaj subversiv, depinzând doar de competența de lectură a celui care le citește pentru a le înțelege. În orice caz, este posibil ca finalizarea unui Dosar în acest fel să reprezinte o „bilă albă” pentru Securitate, o încununare a eforturilor de profilaxie, dovedite prin receptivitatea obiectivului la acțiunile de „influențare pozitivă”. Prin urmare, în 6.07.1988, Dosarul de Urmărire Informativă a obiectivului „Poetul” este închis cu următoarele concluzii: „Pe parcursul întregii discuții s-au inițiat acțiuni de influențare pozitivă relevând menirea scriitorului și poetului în epoca actuală. Obiectivul a arătat că a înțeles cele discutate, promițând că pe viitor se va alinia cerințelor societății și nu va mai da prilejul unor discuții asemănătoare.”9

________
[1] Cristina Vătulescu, Police Aesthetics: Literature, Film, and the Secret Police in Soviet Times, Stanford University Press, Stanford, California, 2010, pg. 5-24.
2 Toate informațiile din acest subcapitol sunt preluate Direcția Arhivă Centrală, Dosarul cu nr. I 002105, Dosar de urmărire informativă nr. 4972 privind pe „Poetul”, deschis la data de 27.04.1985.
3 Conform precizărilor lui Richard Wagner într-un episod epistolar cu Andrei Bodiu, preluat din Arhiva Richard Wagner, Dulap nr. 20, Cutie nr. 4, filă nr. 23, în Arhiva Institutului de Cultură și Istorie Sud-Est Europeană din München.
4 Despre racolare, Sebestyen Carol își amintea, în 2007: „Eram în anul II de facultate și contextul era următorul: aveam o problemă personală cu o fată, cu o colegă de facultate: rămăsese gravidă. Și în contextul ăsta am fost chemat într-o încăpere, secretara facultății mi-a zis «te caută tovarășul X». Nu știam despre ce este vorba și tovarășul  X, l-am văzut, era un băiat cu ochi albaștri, care a avut grijă să-mi amintească acest lucru… problema pe care o am cu fata respectivă… Nemaiavând de-a face cu ei, nemaiavând de-a face nici măcar cu milițieni, atmosfera a fost de așa natură încât am cedat și am semnat un angajament.” Sursa:  http://www.civicmedia.ro/cazul-carol-sebastian-alias-max/, consultat în noiembrie, 2017.
5 Informator „Dan”, Nota nr. 29084/1/A/PN/0040/5.10.1985 primită de lt. col. Pădurariu Nicolae, Direcția Arhivă Centrală, Dosar nr. I 002105, pg. 12.
6Informator „Dan”, Nota nr. 29084/1/A/PN/0059/11.12.1985 primită de lt. col. Pădurariu Nicolae, Direcția Arhivă Centrală, Dosar nr. I 002105, pg. 22.
7Informator „Max”, Nota nr. 30238/609/3.07.1986 primită de cpt. Vlădic V., Direcția Arhivă Centrală, Dosar nr. I 002105, pg. 33.
8Informator „Dan”, Nota nr. 29084/1/A/AN/0089/16.10.1986 primită de lt. col. Pădurariu Nicolae, Direcția Arhivă Centrală, Dosar nr. I 002105, pg. 39.
9Raport cu propunere de închidere a DUI „Poetul” din 6.07.1988, întocmit de lt. maj. [indescifrabil], Direcția Arhivă Centrală, Dosar nr. I 002105, pg. 72.
BIBLIOGRAFIE
  1. Dosarul cu nr. I 002105, Dosar de urmărire informativă nr. 4972 privind pe „Poetul”, Direcția Arhivă Centrală, CNSAS.
  2. Vătulescu, Cristina, Police Aesthetics: Literature, Film, and the Secret Police in Soviet Times, Stanford University Press, Stanford, California, 2010.
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.