Călin Crăciun – Marion Bold – Un debut de excepție

Volumul # al lui Marion Bold* se distinge cu siguranță între debuturile ultimilor ani. Se distinge atât de tare încât și ideea că e vorba de un debut am luat-o cu oarecare neîncredere, întrucât ansamblul dezvăluie o dexteritate a operării cu registrele greu de întâlnit, ca și când ar fi vorba de un creator ajuns la etapa rafinamentului expresiv, pentru care a experimenta și a explora sunt deja tot un fel de rutină. Aflăm de la Al. Cistelecan, în „Cuvânt înainte” (un privilegiu, în sine, cu care puțini debutanți se pot mândri), că Marion Bold e „nume de artă sub care se pitește o poetă tot atât de sfioasă pe cât de îndrăzneață”. Și ne mai spune – chiar dacă în alt context – că e „nouă” și e „târgumureșeancă”. Titlul și pseudonimul induc numaidecât expectanța unei poete a generației Z, pe de o parte, iar pe de alta a uneia caracterizate de atitudine civică și politică, de avânturi protestare și reformatoare cu temeiuri etice. Nu mai puțin, de terapeutică poetică. Sunt așteptări pe care lectura le dezvăluie întemeiate în oarecare măsură, însă Marion Bold se distinge în peisaj pentru că nu pare să fie caracterizată doar de verva neofitului în mistica poeziei, ci și siguranța și lejeritatea operării cu conceptele, fie ele tari ori moi, până la cota inițiatului ajuns la nivelurile mai avansate ale sacerdoțiului. Poeta pare că nu scrie ca exercițiu intuitiv pentru a intra în lumea poeziei, ci având cunoștința și dezinvoltura celui aflat de-a dreptul în careva din cercurile acestei lumi, și nu într-unul de la margine. Faptul e vizibil nu doar în primele două cicluri ale volumului, ci inclusiv în cel alcătuit din crochiuri lirice, chiar dacă aici mai vag.

Primul, cel mai dens, e cu vădit caracter memorialistic. E o memorie însă dusă mult în spate, dacă o raportăm la ideea de debut. Fie e vorba de un debut mult întârziat, și atunci putem trata în cheie biografistă versuri cum sunt „Rușii invadau cehoslovacia/ Șeful statului nostru urla/ Și-apoi venea și la noi și ne aduna/ În piața mare și nu știa maghiara/ Dar îngăima: «elen a roman comunista part!»”, fie de absorbirea culturalului în evocare. Poeta dovedește posesiunea deplină a limbajului generației haștagiste, incluzând aici, desigur, simbolistica specifică și aventura experimentală. Pe de altă parte, poemele sale au reminiscența aerului optzecist din catedrala cărții. Jonglează nu numai cu formulele, ci și cu referințe, începând de la cele ale mitologiei clasicismului, trecând prin reflexii de patos ale tradiționalismul transilvan (chiar dacă deghizat cu tușe caricaturale) și ajungând la simboluri specifice erei cibernetice. Toate dozate cu finețe, preponderent ca evanescențe, atât cât să-și și împlinească rolul artistic, astfel încât nimic nu se înfățișează nefiresc, nici anacronic, nici redundant. Impresionantă e de asemeni frământarea amestecului de realitate trăită pe viu și realitate asimilată cultural. Poeta folosește tocmai în astfel de poeme ingrediente cum sunt convenția ludică, ficționalizarea și tendința caricaturală, dar, paradoxal, ele nu anihilează compasiunea, ci o sublimează, ca în pasajul, mai amplu, din Anaconda (preteritul este imperfect): „Kindergartena mea era/ într-o veche vilă/ mai utilă/ clasei muncitoare/ biruitoare/ Cu stampilă de burgheji, jidani, țigani, chiaburi, dujmani/ Confiscată de la fugiți sau fugăriți/ Spre palestina, jilava, siberia sau bărăgan/ Nu se știa precis, ceva prescris de sus/ dar greu de spus/ Damnați că prea fuseseră bogați/ Acum noi toți eram frați eliberați de cei eliberați/ Ce ne eliberaseră de sub ceilalți eliberați de eliberatori/ Era o eliberare continuă în coroniță/ Iar noi mergeam la grădiniță/ Cântând imnuri eliberatoare/ Angajamente, agitatoare, înălțătoare/ Ca un blestem/ Dar nu cu cei încarcerați,/ barem/ eliberați de amnistia post mortem,/ Nu din sistem/ Slabi și rași în cap cu urme de potcap/ Ci doar cu cei supraviețuiți de aushvitzi/ Și cam râdeam de fritzi, dar nenaziști/ Români de-ai noștri, numai că sași/ Râdeam de regaliști, tot nemți de hopânțol,/ Râdeam de chiaburi și culaci/ Dat fiind că toți erau draci, lupi și daci/ Eram cu toții eliberaci/ de slujbă, de messă, de orice ritual de babă/ Obscurantistă, superstițioasă, de religiosul opiu al popoarelor!” ș.a.m.d. Întâlnim în poemele ei mai lunguțe și o imaginație debordantă, niciodată scăpată în verbiaj, pe alocuri similară rostirii pline de noimă a hip-hoperilor inspirați. De altfel, se remarcă numaidecât și sincretismul, constând mai ales în inserțiile dramaturgice și-n ritm. Ritmul e uneori cel al incantației, în versuri în care destăinuirea este camuflată de descătușarea fanteziei. Cum bine observa Al. Cistelecan, „materia cea mai activă rămâne melancolia și nostalgia, căci ele sînt mereu prelucrate”.

Un alt element forte al poetei e apetența ludică. O regăsim și în primul ciclu de poeme, însă manifestarea ei deplină îl caracterizează mai ales pe cel de-al doilea, măcar la nivelul de suprafață. Poemele ce-l constituie sunt construite astfel încât constanta în jurul căreia gravitează este forțarea vocabularului, resemantizarea și jocul telescopării. Un joc nicidecum gratuit cât timp e implicat uneori în deghizarea sentimentului tragic: „Păruginiu pulberizat activist/ Coliliachiu cu xilolimbă/ Acvilator cu beget miștociu/ Pumnant cu mandant/ Și cu părul și cura vulvoi/ Vot peste bot/ Urnă diurnă/ Ciosvârtan/ Costumacie…” etc. (TRANSVORT). Tocmai de aceea caracterul ludic apare ca unul din catalizatorii responsabili de buna funcționare a mecanismului compasiunii. Un catalizator pe care îl regăsim mai în întreg volumul, dincolo de experimentalismul implicat într-un astfel de joc și de rolul său de indicator al valențelor lirice. Alteori jocul e, în sine, un spectacol al inteligenței. Iată-l, integral, într-un poem cu mină ermetică: „Simbol rostogol/ Gol/ Omega// Calfa Caiafa/ Agrafa/ Alfa// Babeta șerbeta/ Moleta/ Beta// Cugeta celta/ Inculta Delta// O fi/ N-o fi/ Alfa pi” (Mateme).

Ultimul grupaj, pe cât de scurt, pe atât de eteroclit, intitulat sugestiv Clustere, e caracterizat de minimalism japonez („*2/ Sună cireșii/ înfloriți/ ca ninsorile/ în mai/ (Post-ecou)”) și de scintilații gnomice și poetice („*66/ Sunt sigur că dacă aș vrea/ Și aș putea să pictez toamna asta/ Ar ieși un kitsch/ O blasfemie/ Ceva inadmisibil/ Mai bine o las poezie/ (Răul cel mai mic)”).

# mai are un atu rarisim în contextul în care demetaforizarea a devenit inerțială, și anume capacitatea de a abstractiza și metaforiza. Adăugarea acestei valențe energiei imaginative, spiritului ludic, capacității de a jongla cu formulele și registrele, dă temei deplin gândului că nu e vorba de un foc de paie.

_________

* Marion Bold, #,  Editura Charmides, Bistrița, 2019.

 

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2019, pp. 22-23]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.