Odată cu instaurarea comunismului în România, reprezentarea revoluției se birocratizează, devenind o obligație de serviciu a scriitorului, consemnată în mai toate documentele oficiale menite să îi normeze activitatea.  În Statutul Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română (singura grupare admisă în mediul literar, înființată după model sovietic) din 1949 (ca și în zecile de documente care vor urma până la căderea regimului, semnate de Gheorghe Gheorghiu-Dej și de Nicolae Ceaușescu) se prevede, încă din primul articol, utilizarea de către scriitori a metodei realismului socialist „care cere zugrăvirea realistă,  istoricește concretă, a vieții privită în dezvoltarea ei revoluționară” (subl. mea). Mai ales în această primă perioadă a regimului, a realismului socialist (1948-1965), imaginea revoluției devine un clișeu literar.

Dintre cărțile care l-au alimentat (devenind, totodată, un model literar și propagandistic, fiind recunoscute și premiate), mă opresc la câteva. Întâi de toate (cronologic, dar și ca putere a influenței), este Mitrea Cocor (1949), romanul lui Mihail Sadoveanu (1880-1961), care, în mare măsură, fixează topoi și liniile directoare, vertebrante, ale reprezentării revoluției în timpul realismului socialist. Într-un sat din Bărăgan, Malu-Surpat, trăiește, în expresia proprie, „un băiat sărman”, urât de mamă și ignorat de tată (care mor, de altfel, prematur, într-un accident, „întâmplarea cea năprasnică”), năpăstuit de fratele mai mare, morarul Ghiță și de nevasta acestuia, Stanca, care decid să-l dea argat la conacul boierului Cristea. În scurtă vreme, același frate împreună cu boierul pun la cale o intrigă în urma căreia băiatul e bătut teribil de jandarmul satului. Drept care, Mitrea fuge de acasă și încearcă să-și găsească un rost într-un regiment, unde întâlnește un fost fierar, devenit caporal, cu care discută despre „dreptatea sărmanilor” care „e de mult moartă și îngropată”; fierarul îi vorbește despre „oameni care luptă pentru dreptatea sărmanilor și luminarea celor neștiutori”, adică despre „revoluția rușilor”. Ajuns pe front și devenit prizonier în URSS, Mitrea vede și înțelege nemijlocit revoluția, pe care, în primăvara lui 1945, vine s-o realizeze și în satul natal, împărțind moșia boierului Cristea și punând bazele pentru colectivizarea după modelul sovietic. Romanul are un final ideologic, vestind revoluția la sate, în frazeologia rudimentară a documentelor oficiale: „Oamenii de la Malu se ofilesc în umbra trecutului. Asupra acestora trebuie îndeplinită revoluția. Alcătuirea veche să fie în întregime răsturnată. Statul socialist nu va întârzia să puie la îndemâna foștilor robi toate puterile științei, așa încât, unde au fost cândva noroaie și cocioabe, să apară șosele și case luminate electric; unde bântuia seceta, să vie pe canaluri bucuria apei; unde se trudea silnic omul, mașinile să-i ușureze munca”.

Modelul lui Mitrea Cocor este transparent – într-o variantă dilatată – în Pâine albă (1952) de Dumitru Mircea (1924-1998), un alt roman considerat canonic pentru perioada realismului socialist. Sergentul Toma Găvrilaș, membru de partid, se întoarce („pe la sfârșit de Octombrie”), în satul natal, Plopșor, regiunea Cluj, unde „se petrece acum o mare revoluție”. Aici se înființează, contrar multor obstacole puse în cale de dușmani, gospodăria agricolă colectivă „Drumul socialismului”. Toma are un rol esențial în această izbândă, deși, pentru început, nu găsește sprijin la fratele și cumnata rămași în casă (după tiparul familial al modelului). Romanul se încheie (ideologic) cu o scrisoare pe care colectiviștii din Plopșor o trimit, fericiți, Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, felicitându-i pentru 30 de ani de existență ai partidului și exprimându-se triumfalist: „În cinstea acestei glorioase aniversări, am terminat însămânțările de primăvară la data de 12 Aprilie 1951, cu trei zile înainte de termen, în bune condițiuni, respectând toate regulile agrotehnice”.

Un alt scriitor care întrebuințează imaginea revoluției la sat este Titus Popovici, un tânăr scriitor (1930-1994) talentat, care publică în anii ’50 un ciclu epic, format din două romane polifonice, cu unele personaje memorabile, precum bătrâna țărancă Ana Moț (Străinul, 1955 și Setea, 1958), talent, din păcate pus în slujba ideologiei (prezentă explicit în romanele în cauză) și tocmai de aceea virusat propagandistic.  Mai ales în Setea  e pus la lucru (imagistic și ideologic) modelul sadovenian din Mitrea Cocor, transmutat în mediul ardelenesc, în satul Lunca, din apropiere de orașul Arad. Aici se întoarce din război, cu divizia „Tudor Vladimirescu”, învățătorul George Teodorescu, ginerele pomenitei țărănci cu o biografie puternică (și cu o personalitate pe măsură), având convingerea că renașterea demnității umane „depinde de succesul revoluției”. Ajuns în sat, avându-i alături pe țăranii săraci și pe un muncitor venit de la oraș, învățătorul începe, nu fără opoziție (și peripeții narative), după model sovietic, acțiunea de împărțire a pământurilor boierești și cea de colectivizare. Asistând la înscrierea entuzistă și nerăbdătoare în gospodăria colectivă, muncitorul Ardeleanu înțelege că „aici era mediul cel mai revoluționar, oameni care nu erau legați de țărăniști, de nici un fel de naționalism. Voiau pământ și aveau curajul să-l vrea”.

Felul în care muncitorii unei vechi uzine siderurgice sunt „angajați într-o mișcare revoluționară”, avându-i în frunte pe comuniști, iar ca dușmani pe sabotorii politici ai producției,  constituie și subiectul romanului-cult al anilor ’50 Oțel și pâine, apărut în 1952 (și trecut prin mai multe ediții), scris de un vechi scriitor din mediile de stânga, Ion Călugăru (1902-1956).

Interesant este felul în care scriitori din epocă optează să rezolve tema impusă (sau, oricum, recomandată de normativele partinice) a revoluției recurgând la romanul istoric, la  revoluția din alte vremuri, care, într-un fel oblic, o pregătește pe cea comunistă. Cazul de mare notorietate rămâne cel al lui Camil Petrescu, care, bazându-se pe o documentare scrupuloasă, publică romanul de mare amploare (rămas neterminat), Un om între oameni (1953-1957), consacrat, prioritar, lui Nicolae Bălcescu. Spun prioritar, deoarece, deși biografia pașoptistului ocupă (din copilărie până la vizita la Kossuth și la Avram Iancu) prim-planul narațiunii, romanul polifonic are mai mulți eroi (inclusiv clăcași, acoperind o scară socială foarte diversă, de la țărani la mici și mari boieri, precum și la intelectualii momentului), iar prima carte a acestuia (circa 150 de pagini) e consacrată revoluției de la 1821. Există, de altfel, mai multe personaje care circulă între evenimente (veritabili fermenți naționali și sociali, vectori umani ai unei memorii ai locului), printre care Magheru, Popa Șapcă și însuși Nicolae Bălcescu, care din „băiețașul acela negricios, micuț și cu ochi gânditori” devine tânărul ardent, care trăiește intens și pătimaș, și care „va slăvi și va duce mai departe, în fruntea poporului, tocmai revoluția lui Tudor Vladimirescu”. Mai întâi, tânărul vorbește despre posibilitatea și sensurile revoluției în 1840 (în urma acestor discuții, va fi, de altfel, arestat), alături de câțiva boieri care se gândesc la progresul țării și, mai ales, în lungi plimbări alături de căminarul Mitică Filipescu. În urma acestor dialoguri, Bălcescu are altă înțelegere a istoriei: „Luminată de acest cuvânt – revoluție – toată istoria poporului român capătă alt tâlc și îndeamnă pe alte drumuri. Trecutul nu mai apare atât de frumos, cât i se părea, de acea frumusețe romantică, așa cum începuse să se spună cu acest cuvânt la modă. Nu e numai vitejie și sânge, faimă și înfrângeri… E și o rădăcină înăbușită în tulpina ei cea mai sănătoasă… Sunt greșeli și crime naționale…”. Opt ani mai târziu, aflat la Paris, Bălcescu înțelege (dintr-o scrisoare trimisă de către un prieten din țară, membru al „Frăției”) că „Țara e coaptă pentru revoluție”, revine acasă și intră în vâltoarea evenimentelor pe care, în mare măsură, le pune la cale, dar care, de la un moment dat, îi scapă de sub control, dovedindu-se „neputința oamenilor revoluției de a lua o hotărâre”.

Cel mai probabil, urmându-i exemplul, un alt coleg de generație, așadar un alt scriitor deja consacrat în interbelic, Cezar Petrescu (1892-1961) publică în 1954 romanul Ajun de revoluție 1848. Lipsit de anvergura și de miza Unui om între oameni, romanul – de mică întindere – lui Cezar Petrescu îl are în centru pe eroul ficțional Stroe Vardaru, care, student în 1848, „în luna lui faur se aflase și el pe baricadele Parisului”, iar la început de iunie se află la București pentru a pune la cale revoluția română. Are de partea sa tovarăși de nădejde (printre ei se numără stimulativ Nicolae Bălcescu), dar nu reușește să capete încuviințarea părintelui său, fost pandur al lui Tudor, devenit clucer (mic boier), care, însă, în final, își revine și își dă seama că „feciorul avea să-l târâie și pe dânsul, măcar pentru o bucată de vreme, în iureșul revoluției, unde era adevăratul loc al Vardarilor, de obâșie din satul de pe Jii, șters de pe fața pământului de urgiile stăpânitorilor”.

După 1965, odată cu autonomizarea literaturii în raport cu politicul, imaginea revoluției trece și ea într-o nouă fază și se dilematizeză. În tot mai multe narațiuni, figura revoluționarului și conținutul revoluției sunt puse sub semnul întrebării. Acesta e cazul volumului al doilea din Moromeții (1967), faimosul roman al lui Marin Preda (1922-1980), prin care, de altfel, se deschide o clasă narativă amplă și longevivă în România socialistă, cea a prozei obsedantului deceniu. În acest roman, Niculae, fiul cel mic al lui Ilie Moromete, este sedus de discursul noului notar, postbelic, al satului, și se înscrie, ca activist, în partidul unic, întorcându-se (îndeplinând o sarcină partinică) în satul natal, ca să contribuie la înființarea unei gospodării colective. Notarul comunist îi vorbește lui Niculae despre „o religie nouă”, pentru ca în aceeași discuție să revină cu precizarea: „Dar de ce să-i spunem religie și să nu-i spunem revoluție? Fă-ți din eliberarea omului de sub povara luptei pentru existență un crez și ai să vezi că realizându-l, o să ai înaintea ta un om nou”. Întreg romanul poate fi citit ca o deconstruire a acestor două proiecte (de început), utopice, al revoluției și al omului nou. Deși Niculae îi explică la un moment dat tatălui său că „intriga și turnătoria n-o să facă niciodată din nimeni și pe nimeni un om nou”, ele sunt, de fapt, dominante, inclusiv în partid, reușind să înlocuiască promisa revoluție. Dacă fiul este animat, în conformitate cu logica revoluționară, de un etos al schimbării lumii, tatăl întrevede speriat o lume răsturnată, o lume pe dos, lipsită de repere și de valori: „Când lucrurile pornesc de se dau de-a rostogolul la vale, ele nu se liniștesc până nu ajung jos și n-au unde se mai rostogoli. Ce putem noi împiedica? Lumea asta se ține bine pe picioarele ei, sau primului nebun care îi vine în minte s-o dea peste cap o dă?! Asta e întrebarea”. Cu alte cuvinte, tatăl se  teme de „smintiții ăștia”, lipsiți de umor, pe care așa-zisa revoluție a fiului îi aduce la putere.

O problematică asemănătoare este de găsit și în Păsările (1970) de Alexandru Ivasiuc (1933-1977), roman foarte influent în epocă, prezent multă vreme (până la căderea regimului) în manualele de liceu. Aici, foarte tânărul inginer Liviu Dunca (ce va face închisoare „pentru omisiune de denunț”, adică exact pentru acest episod) nu crede în sabotajul anchetat pe șantier și pentru care i se cere să depună mărturie (în anii ’50). Fuge la București, la un comunist onest, în care are deplină încredere, ca să se sfătuiască cu acesta, pentru că, în opinia lui Dunca (împărtășită febril demnitarului) „Nu trebuie distruși niște oameni nevinovați, nu trebuie să curgă sânge nevinovat”. Preopinentul, în schimb, devenit colonelul de securitate Cheresteșiu, consideră că nu trebuie judecate, în conformitate cu gândirea proprie, cazuri individuale, ci trebuie privit „la scară istorică”  întrucât „O revoluție e o treabă complicată, mai complicată chiar decât îți poți închipui, decât mi-am închipuit eu, când eram tânăr și am pornit pe acest drum”.

Tensiunea dintre individual și colectiv este complet resorbită în trilogia din anii ’80 (mult mai ideologizată) a lui Dinu Săraru (n. 1932), Dragostea și revoluția (1981-1989). Potrivit acestei stufoase scrieri, Alexandra Terenția Rudeanu, descedenta unei familii moșierești, este iubita unui demnitar comunist, Anghel Tocsobie, și arhitecta care, în subordinea prim-secretarului de județ Dumitru Dumitru, în octombrie 1975, proiectează fostul conac al familiei. De altfel, Dumitru exprimă, în fața fostei fetițe care, în urmă cu treizeci de ani, și-a părăsit casa în flăcări, alături de bunică, o concepție conciliantă asupra revoluției: „Vedeți dumneavoastră cum e revoluția noastră? Eu i-am dat foc /conacului/ și tot eu îl ridic cum a fost. În aceeași epocă și sub aceleași idealuri”.

Din aceeași clasă tematică (dar cu o valoarea artistică de vârf) face parte Galeria cu viță sălbatică (1976), romanul lui Constantin Țoiu (1923-2012) în care se prezintă nu doar maniera în care „în primii pași ai revoluției” este exclus din partid, într-una din celebrele și teribilele ședințe demascatoare, tânărul Chiril Merișor, redactor de editură, ci și faptul că, după ce în 1957 își pierde caietul cu însemnări personale într-o banală cabină de probă a unui magazin, același personaj e arestat și condamnat politic un an mai târziu (luându-și viața în închisoare), pentru că refuză să dezvăluie în anchetă identitatea lui A., „cel mai sincer comunist pe care-l cunosc”. Despre acest fost strungar și fost ilegalist, ajuns la pensie, Chiril scrisese în jurnal: „Ce cere A. la urma urmei? Curaj, simplitate, modestie, virtuți tipic revoluționare. Șefii să nu-și uite originea de clasă și să nu se ascundă  după fraze”.

O consistentă reprezentare a revoluției (dar și o puternică, lucidă reflecție asupra resorturilor și evoluției sale) se găsește în romanul Prințul Ghica (trilogia istorică apărută în intervalul 1982-1986) al Danei Dumitriu (1943-1987). Deși în prim-planul narațiunii este Ion Ghica, revenit în țară pentru Unirea Principatelor, văzut, așadar, în intervalul 1858-1866, adesea este evocată tinerețea acestuia (și a generației sale) de la 1848. El se simte în continuare fratele lui Nicolae Bălcescu (mai mult decât a fratelui lui de sânge, Pantazi), „Sfântul revoluției lor”, față de care se simte vinovat și dator. În numele acestei datorii (față de Bălcescu, dar și față de propria tinerețe), consideră evenimentele actuale lui, pe care în mare măsură le creează, drept urmarea progresistă a celor de la 1848, dat fiind că „Tinerii de la ’48 sunt bărbați copți la 1858” . Pe de altă parte (și de aici vinovăția), nu poate să nu se gândească (și nu e singurul) la degradarea imaginii și a idealurilor din tinerețe: „În tinerețe, voiau să răstoarne lumea veche, să aducă lumea nouă, iar cea nouă se dovedește bolnavă de morbul politicului”. Aceasta, desigur, pentru că „problema românească e mai importantă decât revoluția, guvernul provizoriu, democrația, constituția și mantia lui Eliade și că ea stă în mâna unor politicieni și nu a unor suflete răzvrătite”.  Dar și pentru că intră în destinul tuturor marilor evenimente să se degradeze: „Revoluția va fi batjocorită prin exces de evlavie! Și chiar de către noi, cei de la ’48! Asta este soarta tuturor marilor evenimente solemne”. Într-o plimbare nocturnă, poetul Grigore Alexandrescu  îi explică prințului diversele confuzii în spațiul public, printre care faptul că liberalii „Fac atâta gălăgie pentru ideile lor revoluționare că au sfârșit prin a convinge pe mulți că sunt într-adevăr revoluționari, ceea ce nu e nici real și nici nu le folosește. La noi toate zaverile s-au terminat cu o ocupație și poporul se mefiază de rebeliști” .

Un caz special îl furnizează Paul Georgescu (1923-1989), comunist din convingere, foarte influent în critica dogmatică a anilor ’50, dar şi susţinătorul înnoirilor estetice din deceniul ce urmează, care a debutat târziu ca prozator (după 40 de ani), fiind, însă, recunoscut drept creatorul unui univers epic original. Este autorul unui roman retro, care, începând cu Mai mult ca perfectul (Eminescu, 1984) coagulează un ciclu epic (ce mai cuprinde Natura lucrurilor, Eminescu, 1986 şi Pontice, Cartea Românească, 1987) cu subiectul plasat în primele decenii ale secolului XX într-un orăşel de provincie din Bărăgan, Platoneşti. Este vorba despre un roman de idei voit degradat, tratat în registrul comic (tocmai de aceea, mai curând un roman de taifas sau de taclale), în transparentă descendenţă caragialescă (şi cu multe alte aluzii livreşti), altoind astfel idei de stânga pe un viguros vector de dreapta, amestecând revoluţia cu reacţiunea, în care personajele sunt aceleaşi, adică „nişte intelectuali mălăieţi care şed şi răsşed şi bârâie din buze” (cu expresia din Mai mult ca perfectul). Pe lângă mai vârstnicul judecător Miron Piereţeanu, ciclul romanesc îi are ca protagonişti pe mai tinerii Matei, Ioan, Marcu şi Luca (evangheliştii laici ai unei lumi noi, ai schimbării sociale), dintre care primul este nepotul de sânge, fiul surorii, alungat de-acasă tocmai datorită convingerilor sale de stânga. Aceştia discută adesea despre societate şi uneori despre revoluţie, înţeleasă, mai ales de către primii doi, ca singura şansă de schimbare şi de progres. Deşi discută frecvent despre dimensiunea naţională şi cea socială a revoluţiei (Ioan este originar din Transilvania şi se gândeşte la desprinderea acesteia din Imperiu), au şi alte dialoguri, alegorice şi aluzive. Astfel, Ioan este de părere că „orice revoluţionar” ar trebui să cunoască „strategia surcelelor”, pentru că „Dacă umpli soba de butuci, nu mai faci focul în veci şi te umpli de fum. – Dar ele ard repede, prea repede. – Când s-au aprins, pui şi lemne mature” (Mai mult ca perfectul). Despre vârsta participanţilor la revoluţie discută (într-o manieră mai explicită) Luca şi Marcu: „Luca: – Marcule, cum îţi explici totuşi  că atâţia tineri iau parte la Revoluţii şi chiar se jertfesc pentru revoluţie… Ei au în faţa lor viitorul, ceilalţi nu mai au aşa de mult de pierdut… Şi totuşi… La război, e altceva, toţi bărbaţii în stare să poarte armă sunt mobilizaţi. Scurt! Dar la Revoluţie ia parte numai cine vrea. Dacă doreşti, stai frumos acasă şi joci tabinet. Marcu: – Nu m’am gândit. Poate fiindcă ai viitorul în faţă şi vrei să-l schimbi. Poate fiindcă nu ai răspunderea unei familii, a copiilor, mai ales. Dar şi inima bate altfel, pulsează cu forţă” (Pontice).

Deşi observaţia este valabilă pentru orice revoluţie, ea revine cu forţă în imaginarul literar modelat de revoluţia de la 1989, despre care s-a scris, nu o dată, în memorii ca şi în foarte bogata publicistică (pentru care vezi Cordoş, 2003)  pe care a generat-o ca despre o „cruciadă a copiilor” sau, oricum, ca despre o mişcare înfăptuită de către tineri. Este valabilă observaţia pe care am făcut-o şi în cazul epocilor anterioare: imaginea are nevoie de timp pentru a se ficţionaliza. În schimb, în acest nou imaginar literar prilejuit de revoluţia de la 1989 (pentru care vezi Ghiţă, 2013; Goldiş, 2015; Cătălui, 2016) se produce o modificare semnificativă (pentru dinamica imaginarului artistic, dar şi pentru dinamica social-politicului): dacă în epocile anterioare era valorificată imaginea revoluţionarului ca subversiv şi conspirator, de această dată revoluţionarul de rând este văzut ca parte a unei conspiraţii nevăzute şi neştiute (fiind o marionetă în mâna unui păpuşar invizibil), este adesea arătat ca victimă a manipulării, a unor strategii viclene, care au şi canale noi, inexistente în trecut (televiziunea şi radioul). Indiferent de scriitor şi de gruparea ori generaţia căreia îi aparţine, literatura avansează o viziune care denunţă cinismul schimbării care îi sacrifică pe inocenţi, ucigaşii rămânând fantasme colective fără chip. În plus, romanele care dezvoltă reprezentări ale revoluţiei din decembrie 1989, prezintă (foarte adesea) complementar o imagine a ţării bolnave ori blestemate.

„Balamucul de Revoluție” (cu o expresie repetată și care are varianta „zăpăceala asta de Revoluție”) alimentează imaginarul romanului Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (1998), scris de Radu Aldulescu (n. 1954). Perspectiva (într-o narațiune la persoana I) aparține lui Aurel (zis Relu) Golea, un interlop bucureștean, care trăiește și înregistrează  evenimentele din decembrie 1989 atât la Timișoara (unde se află cu câțiva tovarăși ai săi cu scopul de a trece clandestin granița), cât și în Capitală.  Cu instinctul bine dezvoltat al  unei ființe de subterană („o lighioană iubitoare de întuneric”), acesta înțelege repede că „tuturor le era frică, în afara unora ca noi ăștia de la masa asta, cu sânge-n pulă și puși pe nebunii, pe zbierat ce nu e voie și pe spart vitrine, așa că nouă și altora asemenea nouă ne revenea misiunea să-i salvăm pe români și să-i spălăm de rușine în fața lumii întregi” . După ce o parte din grupul său moare, Relu își dă seama că, pentru cei care i-au împușcat, acești „eroi ai neamului” pot deveni oricând „niște reziduuri și niște scursuri toxice, întruchipând tot ce-i mai rău din popor, restul de stricăciune ce se cere îndepărtat și aruncat la gunoi”.

Tot un marginal („terchea-berchea” în viziunea primului secretar care primește delegația comitetului revoluționar) trăiește revoluția și raportează despre ea (într-o narațiune autobiografică, prin urmare la persoana I) și în romanul lui Augustin Buzura (1938-2017), Recviem pentru nebuni și bestii (1999). E vorba, însă, la fel ca în opera anterioară a scriitorului, de un intelectual inadaptat, ziaristul Matei Popa, care mai întâi consideră că e participant la „această uriașă răsturnare” , pentru ca mai apoi să aibă sentimentul că „persista starea de derută, nedumerirea” . Cu toate minusurile pe care le înregistrează (cu o luciditate febrilă ce vine în linia personajelor camilpetresciene), totuși, acesta păstrează gândul că Revoluția e „o bucurie mare” .

O realizare aparte (fiind dedicat în întregime, prin palierul narativ de prim-plan, lui decembrie 1989) este romanul lui Bogdan Suceavă (n. 1969), Noaptea când cineva a murit pentru tine (2010). Într-o naraţiune la persoana întâi, un student la matematică din primul an de la Universitatea din Bucureşti povesteşte (în prim-planul romanului) evenimentele  uluitoare la care a participat în 25 şi 26 decembrie 1989, sub imperativul că „Bucureştii trebuie povestiţi aşa cum au fost, cu viscerele afară”. Dacă tânărul începe prin a crede că „Puternic ardea soarele revoluţiei, în mintea mea răsărit, în venele mele răsărit”, el – care cunoaște experiențe extreme în calitate de revoluționar: face parte dintr-un filtru stradal care controlează maşinile, pentru a-i demasca pe duşmani, iar mai apoi e o ţintă în care se trage – ajunge să fie avertizat de un bătrân nebun: „Crezi că faci tu revoluţia? Căcat şi-un bici, revoluţia e făcută deja, de mult”. Aşa încât unul dintre refrenele cărţii, „Eu sunt revoluţia”, ajunge să fie tot mai mult dublat de gândul „fac ceva inutil” adică „în piesa aceea cel mai insignifiant rol îmi este atribuit mie”. Tot mai mult, revoluţia se identifică cu „haosul”  sau cu „apocalipsa căzută peste sărăcie”. Interesant este faptul că tânărul participant la revoluţie are doi însoţitori fantasmali. Unul e matematicanul Bernhard Riemann, care a participat la Revoluţia de la 1848, făcând de gardă la palatul regal din Berlin; al doilea e soldatul Cristi, „fratele” din armată, pe care studentul la Matematică îl pregăteşte pentru o viitoare admitere la ASE. Acesta e împuşcat mortal  pe stradă, ceea ce îl face pe narator să se umple de groaza nefiinţei: „Îmi imaginez moartea muşcând din lumea mea în fiecare zi câte puţin” şi îşi dă seama de „mişcarea browniană” care s-a instalat, sine die, în oraşul natal. În ultimul capitol al cărţii (înainte de Epilog) e construită imaginea unui „peisaj apocaliptic”, care este cel al oraşului însuşi, al capitalei, „în care cărţile pot să ardă din întâmplare, oamenii pot fi ucişi din întâmplare, fără ca nimeni să aibă vreo responsabilitate pentru asta”. Şi atunci tânărul narator se întreabă dureros: „Ce s-a rupt în noi? S-a rupt cumva în noaptea asta? Ce s-a frânt înlăuntrul ideii de patrie? Ce a luat Ceauşescu în mormânt cu el? .

Revoluţia ca „harababură” este reprezentată şi de către Ruxandra Cesereanu (n. 1963) în romanul Un singur cer deasupra lor (2013). Într-unul din capitolele cărţii apare generalul Iunian, care, exasperat de această mişcare confuză şi convins că „în orice revoluţie se trage şi aiurea”, dă două telefoane menite să sporească dezordinea în urma cărora oamenii trag unii în alţii. La antipod, tânărul revoluţionar Iasmin este rănit la Televiziune, moare în spital, unde este considerat (şi scrijelit ca atare pe piept) drept terorist. Când rămân, şi după moarte, revoluţionari, imaginea tinerilor morţi tulbură: „Nu te puteai despărţi de ei decât închegând, printre franjuri, zorzoane şi alte substanţe volatile, imaginea triumfală, confecţionat regală, a unei ţări pe cale de a se naşte din nou”.

Adrian Buz (n. 1971) consacră din romanul său 1989 (2014), „acel an ciudat”, câteva capitole (adică, câteva zeci de pagini) evenimentelor din decembrie. Problema este că, în ele, perspectiva narativă la persoana I, încredințată unui  tânăr soldat („soldat anonim”), care suferă un accident de mașină și este astfel spitalizat, jucând un rol de martor îndepărtat, este îmbinată cu una impersonală (jurnalistică?) ce dă informații în plus și compeletează tabloul, însă într-o manieră neverosimilă și inabilă artistic.

Alexandru Vlad (1950-2015) surprinde în ultimul său roman, Omul de la fereastră (2015), momentul în care „comunismul a făcut infarct şi s-a prăpădit în câteva zile”. Apoi, în ţară se instalează „anomia” ori „o debandadă îngrozitoare căreia, pentru că existaseră victime, i se spunea încă Revoluţie şi toată lumea venea aici ca să vadă cum se năştea mult aşteptata lume nouă”. Doar că ceea ce descoperă în scurt timp naratorul, încă tânărul Adam, este că schimbarea nu se produce şi „După comunism viitorul n-a mai venit, a fost cel mult un prezent, alt provizorat. Eroismul nostru fusese lupta împotriva propriului viitor, aşa cum ni-l pregătise societatea”. În plus, asemenea lui Marin Preda în urmă cu decenii, observă „c-au ieşit la suprafaţă oameni de proastă calitate”.

În 2018, apar două romane care cartografiază cu mijoacele artistice specifice toposul revoluţiei din 1989. Primul (în ordinea cronologică a apariţiei) este scris de Eugen Uricaru (n. 1946), care recurge în Permafrost la mijloacele parabolicului, pentru a denunţa imaginea eşuată a revoluţiei (o temă care nu e nouă în universul acestui scriitor, preocupat constant de putere – care poate trece ca o supratemă a universului său narativ – şi de relaţiile şi de strategiile pe care aceasta le generează). Aşa pare inclusiv arhitecţilor ei, precum e cazul lui Neculai Crăciun, o eminenţă cenuşie a schimbării (complotist vechi, încă din anii ’50, sau, în dimensiunea parabolică a romanului, însuşi diavolul, adică complotistul arhetipal), care constată cu oarecare amărăciune şi furie că „Regimul comunist nu făcuse explozie. O explozie ar fi eliberat terenul. Făcuse implozie – aşa încât toate dărâmăturile rămăseseră pe loc. Ştia ce urmează, toate ruinele se vor strădui să-şi păstreze poziţia, statutul, importanţa. Ceea ce se va construi se va ridica peste ele, continuându-le”. În prim-planul narațiunii se află revoluţia pusă la cale în fosta localitate minieră Suruleşti, avându-l ca protagonist pe inginerul Valer Negrea-Negrescu, ajuns aici în urmă cu şapte luni, trimis într-o misiune imposibilă şi inutilă de către superiorii săi (aşadar, ca pedeapsă). Pe lângă numele simbolice, simbolismul transparent este continuat de către situarea aşezării: pe un pământ îngheţat, care, când se încălzeşte, devine mlăştinos (pe care, aşadar, nu se poate construi nimic), dincolo de râul Letea, pe care îl traversează doar şoferul Haron Luntraşu. Dar dacă „revoluţiile nu sunt niciodată judecate. Ele sunt cele care judecă şi care pedepsesc”  sau, în termenii unui locuitor din Suruleşti, „Niciodată nu ştii când se întorc lucrurile, acum avem Revoluţia, dar nicio Revoluţie nu ţine mult”, Valer şi iubita sa, Nora, o vreme fruntaşii mişcării emancipatoare, sunt ucişi cu atrocitate.

Despre „aşa-zisa revoluţie” (cu varianta: „zăpăceala politică din anii ’90”) se vorbeşte adesea în Fontana di Trevi, romanul Gabrielei Adameşteanu (n. 1942). Vorbesc ani mulţi (decenii, chiar, dacă socotim că planul etalon al naraţiunii este o zi din 2017) personajele de prim-plan ale romanului, care au vârsta a doua sau a treia.  În schimb, revoluția au înfăptuit-o tinerii, precum Claudia, ieşită din întâmplare din casă în 21 decembrie şi căreia, văzând oamenii cerând schimbarea, „i s-a părut că plutea ceva sărbătoresc în aer. Deci lucrul ăsta incredibil se petrecea cu voia puternicilor lumii, americani, francezi, dar şi a lui Dumnezeu, altminteri la vremea asta  ar fi fost troiene de zăpadă şi cine ar mai fi stat, în ger de minus 10 grade, în stradă, să strige Nu vă fie frică/ Ceauşescu pică?!”. Treptat, tinerei i se face frică şi îşi dă seama că „nu, nu era o sărbătoare, era numai un vis îngrozitor din care ea trebuia să iasă, dar cum?”. Ea reuşeşte să iasă, dar prietenul ei, Şerban Dumitriu, este împuşcat mortal în aceeaşi zi, după ce fusese călcat de un tanc. Fata pleacă din ţară, studiază peste tot în lume, adică îşi poartă peste tot trauma, astfel încât, aflată la New York în 11 septembrie 2001, „Claudiei i s-a părut că retrăieşte 21 decembrie 1989, la Bucureşti”.

Romanul care realizează o sinteză imagistică a revoluţiei române, demostrând, astfel, narativ,  că evenimentele din decembrie 1989 sunt doar o simplă ipostază a Revoluţiei (a Istoriei) este Aripa dreaptă (2007), al treilea volum al trilogiei lui Mircea Cărtărescu (n. 1956), Orbitor. Plasând subiectul „la sfârşitul fatidicului an 1989”, resimţit, în mai multe rânduri, ca an apocaliptic, aşadar în chiar zilele mişcării eliberatoare, romanul prezintă, într-un plan al său, „dezolarea marelui canion al Căii Victoriei”, adică, la firul ierbii şi în cod realist, „haosul […] fără margini” al străzii, violenţele şi sângele dictate de istorie: „cineva lângă el avea trupul zdrobit de şenile şi altcineva avea tibia ţăndări, genunchiul sfărâmat, şi urla până la leşin”.  Alături de acest plan, care îl are ca protagonist pe tânărul Mircea (prelungit de toposul apartamentului bucureştean, în care, potrivit mamei, „e revoluţie la televizor!”), este cel alegoric, în care evoluează, generic, venind „maiestuos” pe Bulevardul 1848, Revoluţia română, imaginată la intersecţia dintre celebrul tablou al paşoptistului Daniel Rosenthal, România revoluţionară, şi imaginaţia monstruos deformantă (dar iconică) a regizorului Federico Fellini, ca fiind „o fată de zece metri înălţime, cu sânii goi vădindu-se prin ia cusută cu arnici peste care atârnă o salbă de ducaţi austrieci şi cu şoldurile cuprinse într-o catrinţă de borangic cu fota în faţă şi în spate”.  „Înaltă până la etajul trei al clădirilor”, aceasta are rolul de a îmbărbăta „cetăţenii pe calea istoriei glorioase a neamului”. Un capitol din carte este consacrat scenariului degradat (în evident registru grotesc) al acestei istorii: aici, atât capii revoluţiei („nucleu de disidenţi şi opozanţi ai regimului, marginalizaţi de tiran sub ciuperca albastră a Circului”) şi noii conducători (salvatorii) ai patriei, cât şi Revoluţia („Fata-cu-picioare-lungi”) sunt arătaţi ca lucrători ai Circului. După un chiolhan triumfător de după uciderea lui Ceauşescu şi a soţiei sale, cei dintâi (care astfel se deconspiră ca „pigmei” şi ca „masculii pitici”, dându-şi jos masca de „bărbaţii providenţiali”) o violează pe cea din urmă, înzestrată cu „cea mai frumoasă vulvă ce se arătase vreodată ochilor bărbăteşti”. Adormită, aceasta nu simte asaltul lubric al bărbaţilor, astfel încât violul se transformă într-o profanare; imaginea păstrează, însă, sensul degradat, incomplet şi imposibil al revoluţiei (schimbării) de la 1989.

Prin longevitatea sa (de la 1848 până azi), imaginea revoluției are unul dintre cele mai puternice bazine semantice din literatura română, ea irigând multe opere literare, precum și alte imagini care izvorăsc din puterea ei.

BIBLIOGRAFIE

• Broniclaw Backzo, Les Imaginaires sociaux: mémoires et espoirs collectifs, Paris, Payot, 1984

• Broniclaw Backzo, Revoluţionarul,  în François Furet, Omul romantic, prefaţă de Elena Brăteanu, traducere coordonată de Giuliano Sfichi, Iaşi, Polirom, 2000

• Gérard Bouchard, Raison et déraison du mythe. Au coeur des imaginaires colectiffs, Montréal, Boréal, 2014

• Pierre Bourdieu, Regulile artei. Geneza și structura câmpului literar, traducere de Bogdan Ghiu și Toader Saulea, București, Univers, 1998

• Corin Braga, Psihobiografii, Iaşi, Polirom, 2011

• Iulian Cătălui, Literatură şi revoluţie. Revoluţia din Decembrie 1989 în romanul românesc, Bucureşti, Editura IRRD, 2016

• Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei, București, Cartea Românească, 2007

• Ruxandra Cesereanu, Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii, Iaşi, Polirom, 2004

• Sanda Cordoş, În lumea nouă, Cluj, Dacia, 2003

• Sanda Cordoș, Ion Vinea: un scriitor între lumi și istorii, ediția a doua, revăzută și adăugită, Cluj, Editura Școala Ardeleană, 2017

• Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, Minerva, 1972

• Paul Cornea, Mihai Zamfir, Gândirea românească în epoca paşoptistă (1830-1860), antologie, studiu şi bibliografie de Paul Cornea, text stabilit, note şi medalioane biografice de Mihai Zamfir, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969

• Roxana Andreea Ghiţă, Poetica şi poietica Revoluţiei de la romantismul german la anul 1989 în romanul contemporan din România şi din Germania, Bucureşti, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013

• Anneli Ute Gabanyi, Revoluţia netereminată, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999

• Alex Goldiş, Ficţiune vs. nonficţiune. Reprezentări ale revoluţiei din 1989 în literatură,  în „Cultura”, 23 august 2015

• Ovidiu Morar, Literatura în slujba revoluţiei, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2016

• Ion Pop, Avangarda în literatura română, Bucureşti, Minerva, 1990

• D. Popovici, Romantismul românesc, ediţie de Ioana Petrescu, cuvânt înainte de Tudor Vianu, prefaţă de Dan Simionescu,  Bucureşti, Editura Tineretului, 1969

• Stelian Tănase, Miracolul revoluţiei: o istorie politică a căderii regimurilor comuniste, Bucureşti, Humanitas, 1999

• Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului: Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, traducere Alexandru Vlad, Iaşi, Polirom, 1997

Această lucrare a fost sprijinită prin proiectul Ministerului Cercetării și Inovării, CCCDI – UEFISCDI, număr proiect PN-III-P1-1.2-PCCDI-2017-0326 /49 PCCDI, în conformitate cu PNCDI III.

Vezi și: Sanda Cordoș – Imaginea revoluției în literatura română (I)

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2019, pp. 73-79]