Cărţile publicate de criticul, istoricul literar şi profesorul universitar Gheorghe Manolache au drept reper al cercetării tectonica literară a postmodernismului, în Regula lui doi (registre duale în developarea postmodernismului românesc) sau Degradarea lui Proteu (experienţe postmoderne în proza românească a anilor ’80), dar şi recuperarea unor figuri literare ale trecutului – Anton Naum. Zborul liber al unei vesele satire (între creștinism ţărănesc și clasicism greco-latin), sau reconsiderarea literaturii de grad secund şi a localismului creator (Resurecţia localismului creator – O experienţă spirituală în Mitteleuropa provinciilor literare, Literaturi și culturi locale). Examinarea prozei româneşti postmoderne demonstrează caracterul atipic al receptării postmodernismului în spaţiul nostru literar, criticul relevând perspectiva reverberaţiilor şi glisărilor postmodernităţii în orizontul literarului, în planul reflecţiei filosofice, dar şi în dinamica emergenţei religiosului. Sunt furnizate astfel o serie de perspective edificatoare, ce se referă în primul rând la reconfigurarea intervalelor în care se înscrie istoria postmodernismului românesc, la reconsiderarea conceptuală a paradigmelor şi a registrelor de instituire a modelelor, formelor şi strategiilor postmoderne sau la reconstruirea tehnicilor de asumare parodică a scriiturii în spaţiul balcanic, atât de eterogen şi de paradoxal. Criticul este capabil, cum observa Ion Vlad, să realizeze „pertinente trimiteri la deceniile anterioare” dar şi să observe „contribuţia originală a tendinţelor afirmate, programatic şi literar, de reprezentanţii unui grup coerent, conştient de tentativa sa de a regenera şi de a modifica optica cititorului interesat de semnele realului, de infinitezimal, de concreteţea aşa-zisului fapt divers, de o realitate creată nu fără posibile trimiteri la hiperrealismul din plastică şi la u neorealism redescoperit sub semnul vizualului, al unui imaginar împrospătat de privirea scriitorului nonconformist”. Diana Adamek remarcă, pe bună dreptate, la rândul său, faptul că aceste cărţi ale lui Gheorghe Manolache propun „o lectură ale cărei merite stau: mai întâi, în descrierea minuţioasă pe care o realizează într-o dublă mişcare, de panoramare şi apropriere, şi mai apoi în permanentele relaționări şi trimiteri la momentele decisive din istoria literaturii şi a arsenalului ei de instrumente, formule şi practici. Scena pe care o construieşte autorul acestor lucrări are etaje şi sertare multiple, dar mai cu seamă reţine atenţia însufleţirea pe care i-o oferă o privire critică, curioasă, participativă, dar nepărtinitoare, cu alte cuvinte corectă şi echilibrată”. Dedicată avatarurilor şi metamorfozelor postmodernismului cartea Regula lui doi (Registre duale în developarea postmodernismului românesc) propune o „lectură critică, participativă, etajată a unui relief literar încă neaşezat”, aşa cum este acesta articulat în „proiectele literare ale anilor ’80”, criticul dovedind „o fină pătrundere a fenomenului în observaţiile legate de relaţia marginalitate/liminalitate, ultimul termen având capacitatea de a subsuma şi transcende întreaga dialectică a centrului şi a emanaţiilor sale secundare” (Diana Adamek). Repunând în discuţie paradigmele şi aporiile postmodernismului românesc, criticul recapitulează cu aplomb starea receptării critice a acestuia, expunând o diagramă credibilă a teoriilor, conceptelor şi formelor literare validate de gândirea postmodernă.

În explorarea modernismului românesc, materializată în publicarea monografiei despre Anton Naum, Anton Naum. Zborul liber al unei vesele satire (între creştinism ţărănesc şi clasicism greco-latin), în care e creionat profilul unui junimist de rang secund, prin interpretarea texturii „unei partituri recesive, insuficient şi, spre regretul nostru, unilateral exploatate în contextul junimismului literar”. Gheorghe Manolache expune contradicţiile interne ale „Junimii” recunoscute în „rolul disident al direcţiei clasiciza(n)te”, dar şi contribuţia unui scriitor minor – Anton Naum – în impunerea „dezacordului estetic şi a diferenţei nespecifice”. Cartea despre Anton Naum urmăreşte nu atât „prezentarea vieţii şi operei junimistului, cât restaurarea semiologiei, prin prisma operei minorului junimist, despre care se poate spune că înţelege scrisul ca mod de instituire a lumii” (Mircea A. Diaconu), realizându-se astfel revizitarea revitalizantă a unor „precedenţe revolute şi eşuate în formule tradiţionaliste”. Demne de interes sunt redimensionările plasticizante ale interferenţelor literare şi cinematografice, plastice, fotografice prezente în cartea Literatura de grad secund (2005), în care localismul şi multiculturalitatea, concepte definitorii, sunt convocate la un dialog fecund şi relevant, în măsura în care comentariile despre unii scriitori importanţi (de la Duiliu Zamfirescu la Mircea Horia Simionescu şi/sau optzecişti) ilustrează „nu doar stadiul actual al limbajelor literaturii noastre (din care transtrav-ul ni s-a părut a fi procedeul dominant, ci şi riscurile implicării în tot felul de accidente creatoare (din care punctul de vedere al «auctorelui» iese, de cele mai multe ori, deformat şi afectat în însăşi puritatea lui teoretică.” Cartea Literatura de grad secund, din 2005 „(re)distribuie, în proporţii variabile, puncte de vedere ale unor autori recesivi, folosite spre a ilustra asaltul marginalilor şi aluviunile imaginarului secundar asupra centralismelor literare şi nu numai”. Criticul consideră că „po(i)etica, istoria şi teoria criticii literare şi a traducerii, elementele de retorică, narativă şi estetică/filosofie, dincolo de aventura teoretică, se recunosc într-un model (a)tipic de diagnoză şi osmoză a unor fenomene culturale translucide”, într-o carte ce îşi propune să fie „o replică şi un instrument critic de endoscopare a fenomenelor literare de grad secund din capharnaum-ul culturii noastre moderne şi postmoderne”, dar şi printr-o tehnică de „(re)prezentare a textului: cea a modificărilor simultane a perspectivelor critice asupra limbajelor, cu păstrarea dimensiunilor din prim-plan”.

De interes critic şi istoric literar major, cartea Resurecţia localismului creator. O experienţă spirituală în Mitteleuropa provinciilor literare (2006) reprezintă o contribuţie meritorie la investigarea unui fenomen literar considerat de G. Călinescu ca o „porţiune îngustă” a literaturii. În aceeaşi sferă a cercetării istorico-literare se înscrie studiul Recuperarea unei sincope culturale: Luceafărul-serie nouă (1934-1939; 1940-1945), publicat în 2009, în care autorul expune configuraţiile (est)etice, prefigurate teoretic în ambianţa conceptuală a localismul creator, dar şi în contextul morfologiei spirituale a anilor’30 în care se întrepătrund „mai multe straturi literare, inaugurându-se un autentic proces de conversiune”, autorul considerând că „legea sincronismului” nu a avut niciodată „o aplicare mai evidentă ca în acest caz particular de diferenţiere”.

Cărţile, articolele şi studiile publicate de Gheorghe Manolache au reliefat simptomatologia fenomenului cultural local (literar, plastic, muzical, filosofic, religios etc.) tradiţionalist şi neomodernist, oferind şi o diagnoză elocventă şi precisă a unor dislocări intelectuale, tipice modernităţii anilor’30, dar şi postmodernităţii anilor ’80. Calităţile dominante ale stilului critic al lui Gheorghe Manolache sunt rigoarea, vocaţia sintezei, voinţa exactităţii, capacitatea circumscrierii detaliului revelator, obiectivarea ca metodă de lucru şi ca resursă hermeneutică, dar şi deschiderea comprehensivă spre unele modele metodologice actuale (istoria mentalităţilor, close reading, comparatismul riguros articulat şi înţeles).

[Vatra, nr. 1-2/2020, pp. 140-142]