7 martie [1975]

            Se petrec lucruri ciudate – „Îngrozitoare pluguri pare că ară” – îmi vine să zic împreună cu Emil Botta… Două scrisori şi o ilustrată de la Z[aciu] sosesc deodată, deşi trimise în 15, 17 februarie şi 1 martie. Nu-i vorbă, tot ce spune el acolo despre mâncătoria măruntă de la Cluj, zis şi Napoca, trebuie să fi însemnat o pasionantă lectură pentru paznicii poştelor. La fel, plicul de la A. Buzura.

            În Tribuna din 13 februarie dau de splendidul pamflet al lui Z. contra lui Caraion, care n-a avut altceva de făcut decât să atace grosolan poezia tinerilor, şi în speţă pe Ion Alexandru. E încurajator, totuşi, să ştii că mai există conştiinţe într-un mediu în care se demisionează atât de uşor. Oricum, nu încetează să mă mire evoluţia fostei generaţii „revoltate” din anii ’40, lovită uneori de cel mai jalnic conformism şi lipsită de ultimul pic de generozitate ce ar trebui să fie al omului de cultură. O amărăciune în plus,  când mă gândesc că un număr de echinoxişti în care am crezut (vezi P.P.) nu ştiu întotdeauna să evite cloaca.

            Nesfârşită tristeţe, citind scrisoarea din Le Monde în care violoncelistul Rostropovici explică motivele „exilului” său temporar (?) şi pe cel al soţiei sale, Galina Vişnevskaia: imposibilitatea de a mai face artă, refuzul confortului, ucigător pentru artist; nu-l lasă să creeze, dar îi dau o „datcha” imensă, în care poate tăcea: „Ainsi nous sommes partis, ma femme et moi,  pour quelques années; non pas pour fuir le peuple russe, mai pour fuir les bureaucrates, à qui ont été donnés les moyens de se moquer des artistes”…  Ce comentarii să mai faci?

            În revistele de acasă se vorbeşte mult despre recent reeditatele amintiri ale lui Onisifor Ghibu: figură exemplară a luptei pentru unitatea naţională, mare om de cultură, conştiinţă înaltă etc. etc. Destul să-mi aduc aminte că, înainte de a muri, nu s-a putut scrie despre el niciun cuvânt. Istoria îi adaugă pe Enescu, Brâncuși, – mâine pe Mircea Eliade…

            Rendez-vous cu Robert Kanters, la Denoël. Îmi propune să citesc şi să-mi dau părerea despre nişte povestiri ştiinţifico-fantastice de… I.M. Ştefan. Roşesc când îmi spune să propun un onorar pentru acest efort… Îi dau o invitaţie de la Ambasadă pentru Colocviul Eminescu de la Sorbona.

12-18 martie

            Colocviul Eminescu după Eminescu, la Sorbona. Deschidere festivă, în Amfiteatrul Liard, cu un  foarte elegant şi simţit cuvânt al rectorului Alphonse Dupront. Răspuns – frumos, echilibrat – al ambasadorului C. Flitan. Vorbesc şi profesorul Guillermou şi Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în numele delegaţiei române. În sală, lume amestecată, studenţi români de-acasă, români parizieni misterioşi şi cu aer de aparentă nepăsare. Cineva dintre ei va fi depus pe băncile vechi un „tract” cu înjurături: de ce nu e editat Eminescu integral în ţară etc. etc., plus citate din opera politică a poetului privind vecinii cei mari. Situaţie paradoxală, tristă la urma urmei: în acelaşi spaţiu, român cu român cu nu se poate înţelege, nici sub portretul celui mai mare dintre ei! Nici în astfel de momente nu vor să uite nimic. Ce contează pentru ei cultura română şi chipul desfigurat astfel înaintea străinilor? Şi mă gândesc cu amărăciune la ungurii atât de solidari în tot ce fac pentru ideea lor absurdă, dincolo de zidurile politicii. Noi – nu putem.

Comunicările prezentate sunt nemaipomenit de mediocre. Ai noştri n-au găsit să trimită adevăraţi specialişti şi oameni de valoare, însă au împodobit Parisul cu gogomăniile lui D.P., decanul bucureştean, care a îngrozit sala cu franţuzeasca lui de negândit şi cenuşiul ideilor. Iar G.M., după ce spune lucruri interesante, nu găseşte altceva mai bun de făcut decât să ofere vulpoiului Guillermou, în faţa publicului încremenit,  mărunte ţesături folclorice şi un ulcior artizanal de lemn, scuzându-se că n-a avut timp să cumpere ceva mai ca lumea! Noroc că au mai fost oameni ca Zoe D.-B. sau Mihai Zamfir, care au mai salvat cât de cât onoarea câte unui moment de şedinţă. Am citit şi eu cele nouă pagini în franceză despre Avangarda românească şi Eminescu. De ce nu m-aş bucura că am avut un frumos succes? Cu toate că nu pot scăpa de un adânc sentiment de amărăciune pentru felul în care şi această ocazie a fost ratată în ansamblu, pentru o cât de mică afirmare a culturii româneşti aici.

            Francezii n-au făcut niciun efort de comentariu. Nici marele „specialist” Guillermou (care citea, anul trecut, fără ruşine din teza lui, în loc să facă un adevărat curs despre Luceafărul!), nu şi-a dat osteneala să spună două vorbe despre Eminescu după Eminescu. Străini puţini, olandezi, o nemţoaică, asistenta Rosei del Conte de la Roma.

            Duminică, 18 martie, ieşire la Barbizon. Orăşel simpatic, lângă pădurea bătătorită de turişti. Suntem conduşi la o mică plimbare printre pietrele albe. În faţa unei case, pe un stâlp de zid al porţii, se dezveleşte o minusculă placă comemorativă pentru Grigorescu, care a locuit aici între 1862-1868. Adică în casa artiştilor, ce se afla pe locul unde acum e gazon verde, în curtea altor stăpâni… Masă la restaurant, apoi vizite prin fostele ateliere: Millet, Rousseau… Nimic original, pictură de gang, victorie a kitsch-ului. Decepţie totală.

21 martie

            Sunt în febra plecării în Anglia. Am obţinut, după destule drumuri, viza engleză, iar acum sunt, în sfârşit, cu biletul în mână: Paris-Londra-Paris…

            La ora 8 şi un sfert sunt în tren, în Gara de Nord. În trei ore trebuie să ajung la Calais. Trece Amiens-ul, vine Boulogne-sur-Mer. Revăd de la fereastră gara mică, cu peronul pe care am coborât întâia oară în august 1968. Mă revăd în „fâşul” albastru, timorat în faţa acestui pământ nou, printre ceilalţi tovarăşi de drum români. Retrăiesc zilele de spaimă, dar şi de mândrie pentru Ţara Românească, în acel sfârşit de august în care nu scăpam niciun jurnal televizat, alături de colegii cehi şi iugoslavi: Praga era sub tancuri, Tito vorbea la Belgrad, în Piaţa Republicii din Bucureşti se asculta cel mai nobil discurs al demnităţii naţionale din anii de după război… Cât a trecut de-atunci? Numai şapte ani?

[ Din nefericire, notele de carnet londonez, pentru care lăsasem în caiet mai multe pagini albe, nu au mai fost scrise. Vizitasem totuşi „les hauts lieux” ale impunătoarei metropole monumentale şi reci, am  trecut cam în fugă prin Oxford, Stratfort-pe-Avon, în preajma lui Shakespeare… Nu pot decât să regret acum neglijenţa mea de „diarist”  intermitent, care n-a fost o excepţie în anii acestor însemnări. Păcat!].

23-25 mai

            În sfârşit, ies din Paris, spre colinele Normandiei! Cu prietenii Borzakian [doamna Annie Borzakian era secretara Facultății de Italiană Română de la Paris III), plecăm spre Trouville, Dauville, Honfleur. Tot drumul, mai ales dincolo de Lisieux, e o mare verde: livezi cu meri înfloriţi şi galbenul florilor în iarba înaltă şi deasă în care vaci leneşe, pestriţe, par a se scufunda. Casele vârstate în alb şi cafeniu alunecă în goana maşinii. Din casetofon, vocea nostalgică a lui Moustaki vorbeşte despre bunicul grec şi limba schimbată, despre Mediterana solară şi veacul ce se destramă zi după zi.

            Pe plaja de la Dauville, cu planşele ei de lemn, celebre, bate un vânt rece de dimineață. Umbrelele mari de soare sunt strânse, în faţa mării cenuşii. Nu mai e vântul încărcat de taine de care m-am lăsat pătruns în Bretania, cu un an în urmă. Totul e aici, – de la vilele albe până la terenurile de tenis, minigolf, călărie, – aranjat cu grijă pentru petrecerea noii aristocraţii.      După-amiază, totuşi, un contact mai direct cu marea. Doi kilometri de plajă, spre stâncile descoperite de marea în reflux, şi culegem scoici (”les moules”), printre miile de cochilii fixate în imense colonii. E prima mea recoltă din aceste „fructe de mare”.

            Duminică, soare mult, la Honfleur. Întârziem pe cheiurile micului port, în faţa caselor înalte, cu acoperişurile şi faţadele de ardezie fumurie. Culorile vii ale ambarcaţiunilor de vacanţă explodează sub albul suveran al pânzelor. De pe terasa unei cafenele, mă abandonez orei de calm solar. Greci şi englezi discută alături, un pictor se străduieşte, nu departe, să transcrie culorile. Vizităm biserica de lemn cu două nave, Ste Catherine. E ziua primei comuniuni. Mulţime de adolescenţi în tradiţionalele costume albe. Trecem pe străzile înguste, animate. De la capela marinarilor, de pe colină, se vede marea uşor albăstruie şi cornişa negrului port Le Hâvre.

            Spre seară, suntem aproape de Lisieux, la părinţii lui B. Masă familială, o oră lângă şemineul cu butuci pârâind, tihnă deplină – şi drumul nocturn spre Paris.

27 mai

            Citesc în  Le Nouvel  Observateur, sub titlul Pour Dumitru Tsepeneag, o justificată notă de protest împotriva excluderii din Uniunea Scriitorilor din România a redactorului şef al revistei Cahiers de l’Est (semnată de Pierre Daix, J.-M. Domenach, F. Fejtö, Eugen Ionescu şi Denis de Rougemont). Sentiment de jenă, când mă gândesc că locatarii de la Maison Internationale, care e abonată la revistă, vor citi aceste rânduri nefericite. S-a făcut, probabil, o gafă, dictată de cine ştie ce rivalităţi şi invidii ale unor „colegi de breaslă”. Oricum, nu era nevoie de ea pe un teren atât de delicat ca acela al culturii şi în situaţia în care, practic, nu existăm în Franţa. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că, în ciuda declaraţiilor de bune intenţii ale lui D.Ţ., el va fi a fost nevoit să facă concesii anumitor cercuri înăcrite şi puse exclusiv pe harţă în raporturile cu literatura de acum a noastră. E şi vina românilor parizieni care nu uită pasiunile personale când e vorba de a prezenta o cultură ce se face totuşi acolo, care există aşa cum există şi nu ar merita să fie mereu luată în râs. Tristă dovadă: diferenţa de ton între articolul din numărul 1 al M[onicăi] L[ovinescu] şi cel despre literatura poloneză, din numărul 2. Încă o dată, nu ştim să ne apărăm valorile spiritului, rivalităţile înving marele echilibru solidar – cum nu se întâmplă cu alte naţiuni. [Astăzi aş fi nuanţat mult o asemenea remarcă – nu era vorba doar de „rivalităţi”, aveau şi ei, „românii parizieni”, partea lor, nu mică,  de dreptate, date fiind atâtea cenzuri şi manipulări ideologice ale culturii române a momentului.- n.m.].

            La ora opt şi jumătate, în amfiteatrul mare al Sorbonei, la un concert dat de formaţia argentiniană Cuartetul Cedron şi de Paco Ibanez. Pasiunea explozivă a unora, seninătatea melancolică a celuilalt. Cât de rău îmi pare că nu ştiu spaniola, să pot trăi cuvintele superbelor poeme! Şi mă gândesc că, în fond, şi Tudor Gheorghe al nostru nu e cu nimic ma prejos cu baladele şi cântecele lui. Cine îi cunoaşte, însă, numele?

31 mai, sâmbătă

            N-am făcut nimic demn de luat în seamă în ultimele zile. Miercuri şi joi s-au consumat şi cele din urmă ore de curs ale anului şi – poate – cele din urmă ale profesoratului meu parizian. Cred că din cauza unei anumite oboseli de mult instalate în mine, n-am simţit marea emoţie a sfârşitului. La fiecare capăt de oră am spus studenţilor câteva cuvinte mai amicale – dar nici nu ştiu cum vor fi fost primite. S-a mai dus un an, cu destule stângăcii de care n-am scăpat, stânjenit adesea de atâtea şi atâtea lucruri. Dacă am totuşi o oarecare senzaţie de mulţumire, e de a fi spus , cu procentul de pasiune de care sunt în stare, nişte vorbe despre o cultură şi un pământ ce le port în suflet, unor tineri pentru care România a existat şi mai puţin înainte. Din cursul de civilizaţie, cei vreo 15 studenţi câţi au rămas până la urmă vor fi reţinut mai ales imaginea tradiţiilor şi culturii populare, din literatură îşi vor aminti probabil de câteva lecţii despre poezia românească, din orele de limbă va rămâne mai mult regretul că a trebuit să ne oprim la mijlocul drumului, din cauza unui program de tot prea restrâns. Un pic de muzică, imagini pe un ecran, un început de prietenie.

            E curios câtă singurătate am putut întâlni la aceşti tineri ce n-au depăşit cu mult douăzeci de ani. Aproape toţi cei pe care i-am cunoscut mai îndeaproape sunt nişte nemulţumiţi de propria lor viaţă şi de lume, puţin absenţi, puţin dezrădăcinaţi, adesea inerţi. Prea vagă şi superficială conştiinţă istorică, prea slabă pasiune pentru cultură. Un scepticism teribil, enorm de multă indiferenţă . „A quoi bon?” – Şi din când în când, în rare momente de confesiune, pâlpâirea, ca de flacără nostalgică, a unei năzuinţe de comunicare, prea îndelung reprimată.

            Cu câţiva dintre ei mă întâlnesc aproape constant miercurea după cursul de literatură, la cafeneaua Royal Mirbel, sau joia, între Civilizaţie şi Limbă, când luăm masa împreună la micul restaurant vietnamez ori la CROUS, pe rue Jean Calvin. Michel, Evelyne, Alain, Jean Pierre… Cel dintâi, născut la Paris din părinţi români, cred că îmi poate fi cu adevărat prieten. Când exaltat, când foarte tăcut, e un  suflet generos şi melancolic, marcat adânc de condiţia lui de străin oriunde. A trăit vreo zece ani prin Brazilia, s-a întors în Franţa ca să locuiască într-o foarte modestă mansardă din arondismentul 16  şi să refuze să comande o cafea sau să mănânce într-un bistrou mai scump, din lipsă de bani. Suferă de lumea toată, în care e de fapt un anacronic personaj sentimental, complet dezinteresat, adesea naiv, având o dureros de exactă conştiinţă a închiderii orizonturilor. „Nous vivons tous, et partout, dans une grande cage”, – mi-a spus într-o zi. Scrie poeme, proză, face încercări de teatru. Obsedat de Maramureşul pe care l-a vizitat o dată şi unde ar vrea să se întoarcă. L-am îndemnat să ceară o bursă de studii în ţară şi l-am ajutat de curând să-şi facă dosarul. Am cunoscut-o şi pe mama sa, o femeie îmbătrânită înainte de vreme, cu o faţă blândă pe care citeşti suferinţa, consumată de nostalgia ţării în care ar vrea să revină, cât de puţin. Se teme că menţiunea „refugiat” de pe paşaport nu-i va îngădui vreodată să-şi împlinească visul. I-am promis s-o ajut, şi sunt semne bune că se va putea…

Dar Evelyne? Apariţie aproape transparentă, copilăroasă, cu gingăşii ca şi muzicale. E, în fond, o fiinţă singură, nemulţumită de viaţa ei de soţie-obiect, de soţie-păpuşă, cu garderobă imensă şi obligaţii mondene la dineurile convenţionale unde trebuie să zâmbească unor domni de care depinde situaţia soţului. În apartamentul ei din suburbia pariziană creşte un iepure şi o pisică siameză, iar de curând un pui de turturică ce doarme în dicţionarul italian-francez şi o trezeşte dimineaţa devreme…

Alain, cel mai tânăr (are 22 de ani) face naveta la Paris de la Amiens, unde e pedagog la o şcoală, pare cel mai echilibrat. Studiază Etnologia. E şi el una din „victimele” mele: va pleca, de va obţine bursa cerută, în România, să studieze ”arborele în cultura populară românească”, – mai ales în Maramureş.

Iar Jean-Pierre, seriosul student de la cursurile de literatură, e un revoltat: scrie în catalană texte-poeme de pus pe note şi visează la pierduta Catalonie ideală. În orele libere, se plimbă mult pe bicicletă, urmat de câinele lui, Pitchou, pe care-l va lua cu sine şi în… Portugalia, unde vrea să-şi facă vacanţa de vară.

Aşa au trecut ore întregi, în după-amieze destinse de Cartier Latin, în care ieşeam, la sfârşit, spre culorile de bazar din rue Mouffetard ori pe rue Monge, spre Saint-Germain şi rue des Écoles, până la Gibert Jeune, pe cheiul dinspre Notre-Dame, iar apoi spre Luxembourg…

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 4-6]