Petru Cimpoeșu – Pisici (Nobilul Bastet și Mură, băiat din popor)

Bastet este, mai bine zis a fost, o pisică. Însă nu orice pisică, ci una nobilă! Mai mult decât nobilă se poate? Bineînțeles: celestă! Au fost vremuri când anumiți oameni, mai ales femeile însărcinate, i se închinau ca unui zeu. De fapt, deși unii susțin că zeii nu există, Bastet chiar era un zeu. Fiindcă pe vremea aceea, adică în urmă cu vreo trei mii de ani, zeii existau pe bune. Pe urmă a venit Nietzsche și a desființat totul. Dar vechii egipteni, căci despre ei este vorba, nu auziseră de Nietzsche. În mitologia lor, Bastet, considerată ochiul zeului Ra, sora lui Ra sau fiica acestuia – mă rog, ceva destul de confuz în legătură cu Ra – era venerată ca zeița (sau zeul – dacă o fi fost motan, dar un motan nu poate fi sora cuiva) protectoare a femeilor gravide, a copiilor faraonului, în general a tuturor copiilor și, până la urmă, a oricui avea nevoie de protecție. Lângă Alexandria (nu aia a lui Dragnea, alta) a fost descoperit relativ recent un templu închinat zeiței sau zeului Bastet. Restul aflați de pe Wikipedia.

Mai bine să vă spun ceva despre Mură, despre care nu veți găsi nimic pe Wikipedia. Am avut un motan pe care îl chema Sașa. Aș lungi prea mult povestea, explicându-vă de ce îl chema așa și nu altfel, ajunge să vă spun că o bunică a soției mele era din Basarabia, pe vremea când era. În memoria ei, pe o cățelușă o cheamă Nina, pe cealaltă, Maia, iar pe motan l-am numit Sașa.

Ce pisică bună! Cel mai blând motan din comuna Măgura și poate și din comunele învecinate. Stătea cuminte la mângâiat, nu zgâria, torcea la comandă și avea o privire atât de înțelegătoare încât era de mirare cum de nu vorbește. Singurul lui defect, dacă poate fi numit astfel, era că îi plăceau vrăbiile. Nu în sensul că le-ar fi iubit, ci la modul propriu. Îi plăcea nu doar să le contemple de la fereastră, ci și să le mănânce. Pesemne că sângele de vrabie provoca o veritabilă desfătare papilelor lui gustative. Spun asta pentru că știam ce-i place și ce nu, ne înțelegeam din priviri. Când se întorcea din grădină sau din păduricea de lângă noi, cu căpușe în blană și cu urme de sânge pe bot – deși de regulă căuta să nu lase niciun fel de urme -, avea acea privire satisfăcută a cuiva căruia i s-a îndeplinit cea mai fierbinte dorință. Pe urmă, dormea ore în șir.

V-am promis că vă spun ceva despre Mură și v-am tot spus despre Sașa. Fiindcă, înainte de Mură, a fost Sașa, pe care l-am iubit ca și cum ar fi fost copilul nostru. Până în ziua când, probabil sărind după o vrabie, a căzut dintr-un copac și, ajungând jos, a fost străpuns de o țepușă. Dacă n-ar fi fost țepușa aia… În fine, mai bine să nu ne amintim. Soția mea a suferit foarte mult, a plâns în hohote când l-am adus și, în prezența ei, am extras țepușa, mare cât un cuțit de bucătărie, din măruntaiele bietului animal. Se mai întâmplă. Viața e plină de accidente, iar după unii, este ea însăși un accident. N-o să ne ținem acuma într-un veșnic prohod pentru o mâță tâmpită sau care nu și-a calculat suficient de bine traiectoria. Cam așa încercam să o consolez, însă fără a reuși.

Totuși, în cele din urmă, am reușit. Când i-am propus să facem o excursie în Egipt. Cred că citisem pe undeva despre asta. Când îți moare cineva drag, e bine să pleci de acasă, pentru un timp. Îndepărtându-te de locul și lucrurile care îl evocă pe cel dispărut, suferința se stinge încet, de la sine. Moartea fulgerătoare a lui Sașa a intervenit către sfârșitul toamnei. Am plecat la Sharm El Sheikh în ianuarie. Sharm El Sheikh este acea stațiune egipteană la Marea Roșie unde, în urmă cu vreo zece ani, a avut loc un atentat terorist sângeros, iar în urmă cu vreo cinci ani un avion rusesc de pasageri a fost doborât de o rachetă a aceluiași grup terorist din Sinai – sau poate a altuia. Despre astfel de lucruri e indicat să nu cobim, mai ales înainte de a pleca într-o călătorie, dar nu m-am putut abține. Oricum, dacă s-ar fi întâmplat ceva de genul ăsta, n-aș mai fi apucat să vă spun ce s-a întâmplat. Având în vedere pericolele și neprevăzutul, de ce am ales totuși să mergem acolo? În primul rând, ca să ne consolăm de pierderea lui Sașa, iar în al doilea rând, fiindcă, în ianuarie, la Șharm El Sheikh vremea e la fel de caldă cum e în România la începutul verii. De fapt, am impresia că în primul rând e al doilea, iar primul e în al doilea rând. Nu mai contează.

Decupaj temporal

Dacă relatarea asta ar fi un scenariu de film, aici ar urma un decupaj temporal. Știe cineva ce înseamnă decupaj temporal? Nici eu, dar îmi place cum sună. Voi face mai întâi acest decupaj și pe urmă am să mă gândesc la ce îmi folosește. Problema e că deocamdată mai mult mă încurcă. Nu știu dacă să plasez felia asta de timp înainte de a pleca în Egipt sau după ce ne-am întors de acolo. În mod sigur, după tragicul accident al lui Sașa, dar atunci ar trebui ca Sașa să fi murit nu la sfârșitul toamnei, ci la sfârșitul verii sau chiar la începutul ei. În cazul ăsta, când am proiectat plecarea la Sharm El Sheikh? E clar că, de plecat, am plecat (și ne-am întors) în ianuarie, am păstrat biletele de avion și pe ele scrie data. Nu mai înțeleg nimic. Când l-am găsit pe Mură pe marginea drumului? Când l-am adus acasă? Când l-am dus la veterinar, ca să-l lecuiască de pecingine, care de fapt era râie? Hai să lăsăm răspunsurile pe altădată. Acum, iată decupajul propriu-zis:

Pe șoseaua care duce de la Bacău la Onești, la intrarea în Măgura, o mașină virează lent la dreapta, pe drumul care coboară către primăria comunei cu același nume. Este chiar mașina mea, iar la volan sunt eu însumi. Un domn distins, cu mustață și ochelari, trecut binișor de vârsta pensionării și care tocmai își dă seama că a uitat să cumpere drojdie din oraș, deși soția sa l-a rugat imperativ (nu știu cum vine asta, întrebați-o pe ea) să nu uite. Fiindcă pâinea de la supermarket are prea mulți amelioratori chimici. Sau e făcută din aluat congelat adus din Germania. Și așa mai departe. Evident că cei care pun nume rusești animalelor domestice nu au încredere în nemți.

Imediat după intersecție, pe partea dreaptă, e dispensarul veterinar, iar pe stânga, un magazin sătesc cu de toate, în afară de drojdie. Oricum, merită să încercăm. Am încercat, iar acum ne întoarcem, împreună cu domnul acela distins, la mașină. În loc de drojdie, a cumpărat câteva sticle de bere, un gest mai degrabă consolator, căci berea are termenul de garanție depășit. Va constata asta abia după ce va ajunge acasă.

Dar ce se aude acolo, sub mașină? Un mieunat de pisică? Da. E chiar un pui de pisică, negru ca dracul. Miaună ca disperatul, pesemne temându-se că, dacă domnul distins va porni mașina, îl va călca făcându-l terci sau, în fine, un fel de terină. După cum probabil v-ați dat seama, domnul cu mustață și ochelari este un mare iubitor de animale domestice, dar și sălbatice, cu excepția vulpilor care vin și-i fură găinile. Într-o noapte au luat o rață cu tot cu șapte boboci. Nu poți iubi așa ceva, oricât te-ai strădui. Dacă acel pui ar fi motănel, l-ar iubi cu atât mai mult. Nu e vorba de nicio discriminare de gen, pur și simplu motanii se castrează mai ușor, pe când sterilizarea unei femele este o operație mai complicată și, hai să fim sinceri, mai scumpă.

Nu e deloc simplu să scoți de sub mașină un pui de pisică speriat. Când îi întinzi bucățica de salam, face doi pași înainte și unul înapoi, iar când întinzi mâna să-l apuci, face doi pași înapoi și unul înainte. Cu precizarea că în micul lui suflet se dă o luptă crâncenă între foame și teamă. Ceva aproape la fel de dramatic ca în tragediile Greciei antice. Dar și catharsisul este pe măsură! Mai ales că-i cu happy-end, adică spre melodramă. Cu hainele pline de praf și de noroi, după ce s-a tăvălit pe lângă mașină ca să prindă pisoiul, domnul distins este acum aproape mulțumit. Puiul de pisică e într-adevăr un motănel de câteva săptămâni. Dacă n-ar fi așa de speriat, murdar, zgâriat pe burtă, cu blana plină de gunoaie și mirosind a căcat, ar fi de-a dreptul simpatic. L-ar putea înlocui cu destul succes pe defunctul Sașa, în inima doamnei. Dar să nu anticipăm, să vedem mai întâi ce va spune doamna, când îl va vedea.

– Tare-i urât, săracul! spune doamna – și nici măcar nu îndrăznește să-l atingă.

– Dar să știi că are un suflet bun! Din păcate, umbrit de traumele unei copilării nefericite, completează domnul. Propun să-l numim Mură, fiindcă e negru ca mura. Ce zici?

Sfârșitul decupajului temporal.

Despre Sharm El Sheikh am preferat să nu știu prea multe, pentru liniștea mea sufletească. Dacă aș fi știut, nu m-aș mai fi dus acolo și aș fi făcut ceva economii la bugetul familiei. Am aflat câte ceva abia după ce m-am întors, căutând pe internet să aflu unde am fost. Ne-am cazat într-un complex imens, care se întinde pe zeci de hectare numit, cum altfel, Sharm Reef Resort. Fiindcă de pe plajă poți ajunge la un recif de corali destul de spectaculos, dacă ai curajul să faci scuba diving. Dacă nu (eu nu), stai la soare sau sub umbrelă. Mai e și problema că, dacă vrei să intri în apă, trebuie să mergi mai bine de o sută de metri pe o estacadă, până la marginea recifului. Abia acolo apa e destul de adâncă și poți înota. Ca să nu ne plictisim de tot, ne-am înscris la o excursie de o zi la Luxor, să vedem Nilul, Valea Regilor, temple și alte asemenea lucruri. Cu avionul ajungi cam în două ore, numai că trebuie să te scoli dis-de-dimineață. La mormântul reginei Hatshepsut am aflat că numele ei se pronunță la fel cum se spune în engleză “supă fierbinte de găină’ (hot-chicken-soup), iar Coloșii din Memnon, care îl reprezintă pe faraonul Amenhotep al III-lea, sunt două statui imense aflate pe un teren cu gunoaie și pungi de plastic, undeva la periferia Luxorului, pe malul vestic. În apropiere e un atelier de sculptură în alabastru – și de fapt, aici am vrut să ajung! Vreau să spun, cu povestea mea. În realitate, voiam să ajung cât mai repede acasă la mine, la Măgura. Dar ghidul ne-a dus la atelierul ăla, ca să vedem egipteni îmbrăcați în niște cămeșoaie lungi, stând direct pe pământ și confecționând vaze, boluri, statuete și tot felul de bibelouri, în timp ce cântau, veseli nevoie mare, ca să-i distreze pe turiști. Dacă intri în magazinul lor, nu poți ieși fără să cumperi ceva. Așa e tradiția. Se lipește de tine un arab și îți turuie atâtea la cap încât, chiar dacă nu înțelegi propriu-zis ce spune, în cele din urmă cedezi și întrebi cât costă cutare bibelou sau imitația aceea de Nefertiti. Eu am întrebat, în românește, altceva:

– Cât trebuie să-ți dau, ca să mă lași în pace?

M-a auzit soția și s-a supărat, zicând că-s de la Vaslui. Îmi amintește asta ori de câte ori vrea să mă jignească. Am și eu armele mele, mult mai eficiente, dar nu fac uz de ele decât foarte rar. Așa că, pentru a nu agrava un conflict ce sta gata să explodeze, l-am întrebat pe omul meu, de data asta în engleză, despre pisica aceea de alabastru.

– O fi fetiță sau băiat? Ia uită-te la ea, i-am spus soției, observi ce privire atentă are? Parcă-i Sașa, când stătea la fereastră și se uita după vrăbii.

– Reprezentarea zeiței Bastet. Două sute de euro, zise egipteanul, luând pisica de pe raft.

– N-o cumpăra, e prea scumpă, zise soția.

– E o zeiță și e destul de drăguță, zisei. O s-o punem pe comodă, lângă televizor. Poate că nu merită nici o sută, dar oamenii ăștia trebuie să trăiască și ei din ceva. Doar ai văzut ce frumos cântă! Dacă mi-o dă cu o sută, o iau.

– E prea mare și grea, n-o să încapă în valiză.

Într-adevăr, la o primă aproximație, avea peste cinci kilograme. Alabastrul e un material greu.

– Dacă mi-o dai cu o sută de dolari, o iau, zisei în engleză egipteanului.

– O sută cincizeci, răspunse el, după care strigă ceva în arabă către șeful magazinului, am înțeles numai cuvântul Bastet, cred că i-a spus să pregătească ambalajul.

– N-o lua, am presimțirea că nu faci bine, interveni soția mea. Simt că răspândește o energie negativă…

– Ai presimțiri prea des, ar trebui să mergi la medic, i-am răspuns.

Doar v-am spus că dispun și eu de niște arme! Dar nu era cazul să ne spălăm lenjeria intimă aici, la mii de kilometri distanță de casă, nu pentru asta veniserăm în Egipt. În timp ce soția mea se îndepărta supărată, am scos cardul, să plătesc, însă mare mi-a fost mirarea când omul meu a spus că, dacă plătesc cu cardul, prețul e diferit.

– De ce? m-am mirat.

– Costuri suplimentare, răspunse el misterios.

Restul sejurului nostru la Sharm el Sheikh a decurs într-o tăcere aproape deplină. Posibil, din cauza energiilor negative ale lui Bastet. Deși, teoretic, Bastet protejează căminul, familia etc. Am început să discut cu soția mea mai pe larg abia din momentul când iranienii au doborât avionul acela ucrainean. Era clar că nu ne puteam întoarce acasă pe jos. În 1997, masacrul de la Luxor, în 2005, atac terorist cu sute de morți, tot în 2005, cursa Flash Airlines, în 2015, Kogalymavia… Nu e cam mult? Poate că nu alesesem cel mai potrivit moment să-i vorbesc despre toate astea. Am întrebat-o:

– Ai vreo presimțire?

– Dacă am, mă trimiți la spital. Ți-am spus să nu cumperi pisica aia… Să vedem cum te descurci cu ea la aeroport.

– E din alabastru. Nimeni din satul nostru nu are așa ceva.

Pe urmă, tot drumul de întoarcere, m-am uitat pe hubloul avionului, să văd dacă nu apare vreo rachetă.

Acum știu exact ce s-a întâmplat cu Mură. L-am adus acasă cu câteva zile înainte de Crăciun, iar când am plecat în Egipt, l-am lăsat în grija doamnei de la dispensarul veterinar, să-l vindece de râie, firește, contra unei sume generoase, cu care aș fi putut cumpăra, de exemplu, o pisică siameză. În orice caz, după ce ne-am întors, când m-am dus să-l iau de la dispensar, am avut o surpriză dintre cele mai plăcute. Mură era acum un motănel negru ca mura bine coaptă, cu blana curată și lucioasă, se mai întremase și devenise foarte jucăuș, mai mare dragul să-l iei în brațe. Mai ales că avea și o zgardă roșie la gât. I-am cumpărat hrană umedă, nisip, precum și o tăviță unde să-și facă nevoile. Am stabilit, împreună cu soția mea, că locul lui cel mai potrivit era în baie, iar el a ales de îndată să doarmă în coșul de rufe. Devenise foarte îndrăzneț și chiar alintat, iar când avea chef de joacă, ne pândea și ne ataca prin surprindere, mușcându-ne de picior, dar numai un pic. Una peste alta, eram foarte mulțumiți de el. Cât despre Bastet, i-am găsit un loc pe comoda televizorului și, ca să nu facem discriminare, i-am pus și lui o zgardă roșie la gât, care contrasta plăcut cu alabastrul alb din care fusese făcut. Din chiar tonul acestor rânduri, vă puteți da seama că armonia familiei se restaurase într-un mod, aș putea spune, miraculos. Nu știu dacă pentru asta îi eram datori lui Mura sau energiilor lui Bastet, devenite între timp pozitive.

Poate vă așteptați la vreo dramă, de exemplu, când soția mea a pus rufe în mașina de spălat, să-l bage și pe Mura acolo, din neatenție. Nu, nici vorbă! Astea sunt glume care se fac numai la Vaslui. În schimb, când ne-au venit copiii în vizită, ca să le povestim cum ne-am distrat în Egipt și să le arătăm poze, a avut loc un mic incident. Și cât se poate de neplăcut. Ca să nu mai vorbim de costuri. Am proiectat pozele pe televizor, să le vedem mai bine, iar nora mea l-a luat pe Mură în brațe,  care se atașase de ea, ticălosul, din primul moment. Și cred că, la un moment dat, ea s-a cam plictisit de sutele de poze pe care soția mea nu mai înceta să le deruleze pe ecranul televizorului și să le explice. Așa presupun, că, din plictiseală, privirea nurorii a alunecat pe lângă televizor. Și atunci l-a văzut pe Bastet. Și, lăsându-l din mâini pe Mură, s-a ridicat exclamând:

– Vai, dar pisica asta frumoasă de unde o aveți? Ați cumpărat-o din Egipt?

– Este Bastet, o zeitate egipteană antică, i-am explicat.

– Foarte drăguță! zise ea, luându-l pe Bastet de la locul lui și întorcându-l pe o parte și pe alta, ca să-l studieze mai bine.

– Din alabastru, am mai apucat să adaug.

În acel moment, Mură, care se văzuse părăsit în favoarea unei zeități păgâne, a sărit de pe canapea și s-a repezit să prindă motocelul roșu de pe vârful papucilor de casă pe care îi purta noră-mea. Cred că a și zgâriat-o un pic, dar fără intenție. Iar ea, luată prin surprindere, s-a speriat, a ridicat brațele în aer și a exclamat:

– Au!

În timp ce Bastet, lăsat din mâini, cădea zdrobindu-se de parchet. Aș putea spune chiar, făcându-se țăndări, dar asta ar fi o exagerare. În mod normal, alabastrul nu se sparge atât de ușor, dar parcă poți ști dacă era într-adevăr alabastru?

Firește nu ne-am supărat, ce rost ar fi avut? După ce musafirii noștri au plecat, după ce i-a condus până la poartă, când s-a întors în casă și m-a găsit strângând de pe covor ultimele cioburi rămase din Bastet, soția mea a spus:

– Ăsta e un semn rău. Am așa o presimțire…

Într-adevăr, la o lună după aceea, a venit Covid-ul. În fine, trecem noi și peste asta. Sau măcar unii dintre noi, deocamdată nu știm care.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 2-3]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.