Nostalgic digital și hipersensibil sceptic, Luca Ștefan Ouatu e, între debuturile publicate recent de la fel de recenta OMG Publishing, unul dintre cazurile cele mai evidente ale unei poezii animate de niște mutații paradigmatice tot mai popularizate în ultima vreme. Cinematic e un receptacul de emoții & stări pe cât de îndatorat unui discurs tehnicizat și „scăldat” în reflecții virtuale, pe atât de tentat de recuperarea unor zone emoționale old-school. E vorba, deci, de un dublu registru care funcționează pe de o parte prin prizarea temelor și referințelor recuperate din sfera milenial-tehnologică, și pe de alta prin infiltrarea, cu discreție și de cele mai multe ori printr-o tonalitate elegiacă, a unor perimetre de tatonare a umanului pierdut; un elegiac destul de lucid, fără patos excesiv, conștient de artificialitatea mediului din care-și proclamă reveriile e, însă, Luca Ștefan Ouatu, pe care o și „reclamă”, de fapt, căci nu-i vorba aici de un aficionado digital 100%, ci mai degrabă de unul resemnat.
Asumându-mi toate riscurile, m-aș hazarda în a propune un soi de sistematizare* a fenomenelor lirice extrem-contemporane care se confundă, aș zice, cu o nouă paradigmă poetică aflată dincolo de postmodernism. Ceea ce înseamnă că orice încercare de a livra „experimentele” generației 2000 drept o nouă mutație estetică este, din acest punct de vedere, pur și simplu eronată. Influența culturii Beat și a Școlii de la New York, reciclarea modelelor avangardei istorice sau reșaparea liricii confesiv-expresive rămân orice altceva în afară de veritabile elemente înnoitoare. Să ne înțelegem. Nu contest valoarea textelor acestei generații, doar impulsul critic de a le fi livrat drept revoluționare. Mai cinstit ar fi să realizăm, odată pentru totdeauna, că, din varii motive, doar cei debutați în jurul lui 2010 au reușit să se desprindă cu adevărat de tradițiile veacului trecut. Din anii optzeci până azi, de la „Cenaclul de Luni” până la „Manifestul Anarhist”, poezia română n-a făcut altceva decât să parcurgă, chiar dacă lent, traseul – oricum înapoiat – de la neomodernism la postmodernism. Citește în continuare →
