Mircea MUTHU                                                   

Pledoarie pentru echilibru

O vîrstă rotundă este de obicei sumativă și în același timp anamnetică pentru că se face bilanțul împlinirilor sociale și a celor eminamente spirituale cum sînt cele artistice. Pentru Mircea Martin „dicțiunea ideilor”, un sublimat asumat al avatarurilor publicistice și titlul unui volum (1981, 2010), leagă de fapt seria de cărți de la Generație și creație (1969) cu aparițiile editoriale mai recente. In momente confesive teoreticianul evocă nu doar o dată reperul intelectual, un model al cărui portret conține și intarsii autobiografice : „Efortul lui Tudor Vianu de a aduce experiența subiectivă la o rigoare impersonală m-a fascinat întotdeauna. Nu pentru ceea ce este  claritate rece și precizie neutrală în încheieturile sale, ci pentru acea emanație originară, infinit decantată, dar totuși păstrată, pentru accentul confesiv involuntar, pentru pateticul personal ce izbucnește pe alocuri făcînd demonstrația abstractă să fie mai convingătoare”. Un text final, Radicalitate și nuanță, este și titlul  volumului din 2015, acesta alcătuit din grupaje, intitulate tot neutral, precum Consemnări, Evocări, Explorări ș.a.  Numai că postfața rămâne, în totalitatea sa, un summum conceptual dar și un veritabil eșafodaj justificativ pentru actul critic. Departajările primare – radicalism/radicalitate/extremism – sunt adîncite pe parcurs și cu concretizările de rigoare. La o primă ochire citim că „radicalitatea este absolutizantă [iar] nuanța relativizantă,” pentru ca reluările să fie lărgite și exemplificate din arealul cultural. Astfel, spre deosebire de  „radicalismul doctrinar, ideologic, impersonal, un radicalism al teoriilor” există, ne atenționează teoreticianul, și „un radicalism liber de aceste apartenențe, despovărat de peceți ideologice, un radicalism al persoanelor”, mai exact, „o atitudine personală, în fața unei probleme, a unei situații, a unui text”. Este ceea ce  Mircea Martin numește radicalitate, aceasta fiind „înscrisă în modul de a gîndi, într-o formă a minții”. Caracterizată prin „miza de profunzime” radicalitatea autentică o găsim de pildă „în filosofia radicală a lui Nietzsche [unde] se pot distinge, pe lîngă exaltarea profetică și arbitrariul nihilist, o disperare trăită, un sarcasm tragic și un deget pus pe rană.” Nuanța, în schimb, o înțelege nu ca un act adăugat, suplimentar „ci ca pe o incizie fină între obiecte mentale sau înlăuntrul lor, ca pe o operație autonomă […] aspirînd, ca și radicalitatea, la profunzime, la adevăr”. De aici, un credo exprimat  cu limpezime și aplicat consecvent în actul interpretativ de-a lungul deceniilor: „Nu cred în radicalitatea fără nuanțe, nu concep radicalitatea autentică altfel decît susținută, fortificată de nuanțe. Cred în acțiunea combinată a radicalității și a nuanței : în viață și, cu atît mai mult, în cultură, în toate modurile ei de existență, în arte, în științele omului și ale societății, în științele naturii și ale materiei”. Acest pro domo are o transparență aș spune cristalină și este  verificabil mai cu seamă în efortul programatic al criticului de a descoperi, cum afirma în Singura critică (2006), „o coerență între operă și omul aflat la originea ei, între morala teoretizată și cea practicată, să deduc un mod de a gîndi dintr-un mod de a scrie și invers” și asta chiar dacă „stilul – în literatură,  ca și în critică – nu este omul însuși, ci proiecția lui ideală”. Probatorie, ca să exemplific, rămîne analiza în patru părți a incitantului eseu Minima moralia (1988), toate fiind publicate în același an, 1988 : Andrei Pleșu, etica „intervalului” ; Intre prestanța și prestația legii morale ; Despre „înduplecarea” legii” și E generalizabilă  etica lui Robinson ? Încă de la început criticul menționează că „lui Andrei Pleșu îi place să-și ducă gîndurile pînă la capăt, pînă la expresia lor radicală, dezinteresîndu-se pe loc, adică pe aceeași pagină și înlăuntrul aceluiași capitol, de eventualitatea nuanțelor – pe care nu uită, totuși, să le adauge uneori, însă într-un alt capitol și într-un context ce pare că e în contradicție cu cel dintîi”. Excelența ideatică și stilistică din Minima moralia nu este pusă la îndoială și nici subiectivismul autorului „încît nu este exagerat să afirmăm că tema îl alege” pe Andrei Pleșu.  Atrag  însă atenția mai ales cele două concepte îmbinate sau chiar pereche, vizibile din titlu – „etică a intervalului”. Primul, intervalul ca și concept filosofic fusese discutat în interbelic, printre alții, de către Louis Lavelle, prezent și cu un articol în Revista Fundațiilor Regale. Tot la meridianul nostru, pentru o personalitate care trebuie re-descoperită – și l-am numit pe Eugeniu Sperantia – omul  „nu e decît un gest al speciei sale” și, bio-psihologic, se caracterizează prin „modificarea progresivă a spațiului de excitare (E) și reacție (R).”  Or, odată „cu dezvoltarea treptată a vieții cu ființe din ce în ce mai perfecționate, E și R se îndepărtează din ce în ce între ele introducîndu-se  în acest interval memoria, alcătuindu-se încetul cu încetul reflexiunea ori reacțiunea. Starea minții omenești (inclusiv cultura/ n.ns) e acea stare care poate  a m â n a partea a doua, adică practica, oricît de mult, rămânând ca cea dintîi, activitatea minții, teoria, rațiunea să se întindă cât de mult în i n t e r v a l u l  creat,” conchide antropologul Sperantia încă din 1912, fiind prioritar față de Mihai Ralea în încercarea acestuia de circumscrie conceptul de amînare. Ceea ce Speranția demonstrase  în Apriorismul pragmatic (1922) și, parțial, în Contemplație și creație estetică (1997) Andrei Pleșu, constată criticul, doar „înfiripă” o etică a intervalului înțeleasă ca „o ordine a căutării ordinii, mai aproape de înțelepciune decît de filosofie sau de știință.” Comentatorul admite, împreună cu Pleșu, că eticul („legea morală”) are  o „prestanță generică” dar aceasta și pentru că există „o prestație generică pe care autorul o ocultează însă mereu” deoarece în Minima moralia „individul este vizat numai în diferența lui specifică, nu și în genul lui proxim”. In continuare apare, așa cum ne așteptam, „incizia fină”, adică nuanța criticului sub formă interogativ-dubitativă : „In ce ar consta „prestanța ei generică ? Și dacă legea morală  «nu e  o lege de care asculți » (Pleșu), ci  «una care știe să te asculte», în ce mai constă contribuția  e t i c ă a individului? ”; unei alte întrebări – „Ce este esențial în cazul valorii etice, asemănarea sau deosebirea ?” –   îi urmează de astă dată răspunsul dubitativ, aproximativ, al criticului : „cred că domeniul însuși al eticii nu se poate constitui fără criteriul stabilizator al asemănării ; este și ceea ce distinge valoarea etică de valoarea estetică (cel puțin de la un moment dat încoace).” Disputa, în realitate o atractivă și spectaculoasă  confruntare de idei prelungește caracterul polemic din Minima moralia prin concluzia comentatorului : „Competența morală e una și calitatea morală e alta. Cea de a doua nu e condiționată de cea dintâi, cum pare că ne lasă să credem Andrei Pleșu.  Poți fi moral fără să fii competent.” La fel, conchide Mircea Martin,  „opțiunea ultimă  în etică  ține de non-neutralitatea ei”, indiferent că este vorba de etica istorică sau metafizică, de etica circumstanțială sau absolutistă și, în general, de „disciplina” sau, poate mai exact, de ipostaza de con-locatar al intervalului alături de estetica.  Aceasta din urmă este prezentă  în supoziția criticului că în cuprinsul Minimei moralia  am asista  „la o naștere a eticii din spiritul artei.” (subl.aut.) Or, acceptînd  această  confluență sau chiar concrescență  să ne reamintim că zidul care despărțea tranșant judecata estetică de cea morală era cel ridicat de problema universalității și a obiectivității. Însă odată cu abordările din metaetica (schițată în 1903 de G. E. Moore în Principia Ethica) tocmai aceste concepte constitutive sunt atacate, moment în care se deschide calea unei relații de similitudine, însă în sens invers decît cel preconizat: tocmai filosofia artei își propune să formuleze ipoteze teoretice cu valoare de universalitate și devine prin aceasta un model, adică un tipar rațional/argumentativ pentru o nouă formă de e t i c ă, pornită pe un drum pe cât se pare similar cu cel parcurs de reflecțiile teoretice asupra artei. Ar fi de subliniat că metaetica nu răspunde la întrebarea  „cum trebuie să trăiesc ?”, ea propune în schimb o reflecție, neutră sau contestatară, asupra limbajului moralei și a tiparelor raționale pe care se fundamentează curentele și dezbaterile din zona eticii. După lectura enunțurilor aproape criptice din Jurnalele (1914-1916) lui Witgenstein, anume că „Etica nu tratează despre lume. Etica trebuie să fie o condiție a lumii, ca și logica. / Etica și Estetica sunt una” reprezentanți ai metaeticii (Diane Collinson, Hanne Appelqvist ș.a.) analizează conexiunea, chiar similitudinea dintre estetica autonomistă și morala kantiană, valoarea estetică fiind și valoare morală prin intenționalitatea pe care o conține. Or, în acest sens, estetica teoretică ar suporta echivalarea cu metaetica iar practica curentă a criticii literare, a interpretării de text, ar urma să fie asimilabilă unei etici aplicate, ipostaziind, în ultimă instanță, unul sau altul dintre sistemele morale normative cunoscute, precum etica virtuților, etica deontologică, bioetica, etica situațională ș.a. „Apariție stranie” spre finele veacului XX, Minima moralia face parte din Școala lui Noica împreună cu Jurnalul de la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu și a cărui „legitimare prin delegitimare” este tratată de Mircea Martin în același discurs ce ne amintește de eticismul de substrat al criticii literare puriste prelungită din veacul trecut. Regăsim și aici același aplomb, unde „nuanța este reverența pe care luciditatea o face unui adevăr pe care radicalitatea singură riscă să-l deformeze prin însăși impetuozitatea exercițiului său”. Accentul  polemic vizibil în tonalitatea urbană  a discursului este parte integrantă din pledoaria constantă și echilibrată a lui Mircea Martin pentru demnitatea teoriei și a criticii.

***

 

Constantina Raveca BULEU

O lecție de echilibru

Victimă voluntar-senină a șantierelor deschise, ca mulți dintre intelectualii români captivi în jocul obligațiilor profesionale deconcertante, Mircea Martin adună în Radicalitate și Nuanță, volum publicat în 2015 la Editura Tracus Arte, articole, eseuri, evocări și interviuri publicate în presa culturală autohtonă și în volume colective sau destinate undelor radiofonice și conferințelor, fascinante prin raporturile interne pe care le întrețin în ciuda (in)actualității lor și relevante grației subtilei pledoarii pentru exigență și coeziune intelectuală.

Conștient de faptul că trăim într-o lume în care pozițiile radicale proliferează, iar nuanțele nu sunt deloc puține, Mircea Martin dezvoltă un discurs în care inflexibilitatea monologică pasională a radicalității suportă grefa fundamental dialogică a nuanței. Echilibrul rezultat este convertit apoi în reper axiologic, reactualizat și reconfirmat de fiecare studiu și articol, de fiecare profil cultural reconstituit și de fiecare idee reanalizată și recontextualizată în paginile acestui volum. O dovedește, în primul rând, Recitindu-l astăzi pe Călinescu, eseul consacrat lui G. Călinescu, în care luciditatea critică și atitudinea intelectuală a autorului funcționează impecabil la fiecare palier al contextului analitic, de la survolarea orizontului de receptare, mefient la sinteze și valori naționale accentuate, la integrarea noilor tendințe teoretice din domeniul studiilor literare sau la înregistrarea notelor acute ale mentalității românești din ultimele decenii.

Pe acest fundal, el formulează o întrebare mai degrabă incomodă – care este ecoul actual al sintezei marelui critic interbelic? –, la care încearcă să răspundă cu o inteligentă selecție a gesturilor culturale și a ideilor structurale călinesciene, menită să consolideze recomandarea sfidătoare din final: „Departe de a fi o «pacoste», cum a afirmat – nu fără ostentație – un critic altfel serios, Istoria… călinesciană poate reprezenta o lectură stimulatoare pentru tineri și pentru adolescenți în mod special, tocmai în măsura în care aceștia e de presupus că nu și-au consumat nici resursele de idealitate, nici curiozitatea intelectuală. Cred că e important ca, la această vârstă, să vii în contact cu texte de o asemenea elevație și frumusețe, care să-ți inculce o idee înaltă despre literatură și despre critică, să-ți insufle respect pentru cultura din care faci parte și pentru tradiția ei. Alăturându-se îndemnurilor școlii, textele călinesciene majore au pedagogia lor. Chiar dacă tendința actuală dominantă este una de fluidizare și relativizare a ideilor și valorilor, lectura lor poate servi ca reper în raport cu care schimbarea însăși capătă o măsură și un sens”.

În aceiași termeni, Mircea Martin discută Actualitatea lui Tudor Vianu, amendând atât rezonanța redusă a creației acestuia în conștiința publică, cât și rezervele datorate inapetenței teoretice a criticii literare românești. Complementar, opera și personalitatea lui Tudor Vianu – „ultimul om cu adevărat universal”, potrivit aprecierii autorului – intră într-un sofisticat exercițiu de reconsiderare, ce angrenează nu numai forța analitică a lui Mircea Martin, ci și intransigența cu care acesta pledează pentru valoarea/actualitatea perenă în cultură.

Seria Explorărilor continuă cu un articol consacrat unui alt mare teoretician, Edgar Papu, admirabil prin anvergură intelectuală și capacitate sintetică. Construit ca o survolare critică a volumului Despre stiluri, apărut în 1986, acest text debutează ca o reverență în fața unui maestru, se dezvoltă în descrieri concentrate și analize punctuale, nelipsite de mici obiecții, pentru a sfârși într-un diagnostic formulat cu luciditate și tandrețe, din care merită spicuite câteva rânduri: „Autorul e un mare intuitiv, adică un speculativ în ordinea concretului, nu un abstractiv, deși generalizările nu lipsesc câtuși de puțin din discursul său. Dar aceste generalizări ies din contemplare, din fixarea obiectului, nu din oglindirile lui succesive de-a lungul procesului intelectiv. Ca mod de gândire, Edgar Papu este foarte aproape de un Marcel Raymond, de pildă, pe care nu întâmplător îl și admiră, și opus manierei intelectualist-abstractizante a unui Georges Poulet. În generalizarea fără abstractizare aș vedea o altă trăsătură a stilului său […] Ca și în celelalte studii, îl regăsim în nedezmințita-i capacitate de emoție și de vibrație, deloc detașat și deloc mai puțin expansiv. Formele închise ale clasicismului capătă în interpretarea sa un contur cețos, o aureolă problematică sugestivă. Simpatia funciară a autorului pentru formele deschise de viață se exprimă în chiar formele studiului său, desăvârșite acum, dar nu definitive, incitând în continuare la dialog, semnificând o viață deschisă”. Și, să nu uităm, tot „o viață deschisă”, cu potențial dialogic promovează și textele adunate în paginile volumului Radicalitate și Nuanță.

Dacă la Edgar Papu Mircea Martin admiră congener potențialul dialogic al ideilor culturale, la Mircea Zaciu el observă și explorează speculativ aerul războinic al comentariilor critice, decupat minuțios din încărcătura semantică a titlurilor semnate de profesorul clujean și confirmat prin atenta identificare a strategiei sale discursive. În țesătura suplă a textului, studiile de caz sunt convertite în platforma unei analize profunde, concentrate mai mult asupra nuanțelor cauzale ale apetenței polemice, decât asupra spectacolului furnizat de aceasta. Teoreticianul ia în calcul virtuala impresie de exterioritate a actului critic, dar sfârșește prin a susține centralitatea criticului în literatură. Pe de altă parte, el remarcă artisticitatea criticii lui Mircea Zaciu și insistă asupra militantismului indiscutabil al acestuia, datorat nu numai instinctului său polemic, ci și rigorii erudite și argumentative a textelor sale, subsumate categorial unei critici „a hranei spirituale” (în formularea lui Thibaudet). Atent la inflexiunile discursului, Mircea Martin decopertează, de pildă, înclinația plasticizantă a criticului clujean și restaurează într-un melanj de distanță și afectivitate entitatea plenară a scriitorului și profesorului Mircea Zaciu.

Obiectivitatea, forța sintetică și ironia surdinizată traversează eseul al cărui protagonist este Nicolae Manolescu, Criticul „nepereche” al literaturii române postbelice, cu reverențe justificate în fața longevității și profesionalismului recenzentului, cu analize substanțiale consacrate exegetului și campaniilor sale, dar și cu observații neconcesive la adresa unor inconsecvențe și contradicții prezente în opera unui critic definit de o accentuată (și problematică) voință de singularizare, tributară modelului călinescian: „La urma urmelor – conchide Mircea Martin –, ambiția singularității, și chiar a supremației poate fi considerată pozitivă, stimulatoare pentru sine și provocatoare pentru alții; cu condiția să implice și o autocritică: cine vrea să-i depășească pe alții ar trebui să fie în stare să se depășească pe sine. E de mirare, da, cum un autor deseori ironic cu alții nu-și îndreaptă ironia și asupra lui însuși.”

Nelipsit de fler dramatic, portretul sofisticat din Ion Pop și legitimarea modernistă a Avangardei românești pivotează contrastiv pe un prolog hermeneutic extins, al cărui motiv central este ideal formulat în titlul volumului de versuri publicat de Ion Pop în 1969 – Biata mea cumințenie. În trena sa, Mircea Martin schițează istoria unei „reconstrucții de sine”, atent și sensibil contextualizată și etapizată, ale cărei personaje sunt „așezatul” profesor clujean și insurgenta sa temă.

Un alt tip de insurgență – ezoterismul – traversează proiectul hermeneutic al lui Cornel Ungureanu, în opera căruia Mircea Martin izolează preocuparea pentru contexte și interesul pentru heteronomiile creației, subliniind totodată programatica sa deschidere înspre „o istorie a vieții spirituale românești”, dar receptează cu mefiență validitatea și/sau completitudinea analizelor datorate înclinației ezoterizante a criticului timișorean.

Portrete definitive sau de interval, toate aceste texte armonizează receptarea dinamică a operei critice cu nuanțele personalității protagoniștilor lor. În cazul lui Virgil Podoabă, subiectul ultimului act al Explorărilor, „Experienţa revelatoare” şi tematizarea ei în literatura română contemporană, acest procedeu hermeneutic mizează pe coerența (și chiar contiguitatea) dintre concepția despre literatură și despre viață a criticului și practica lor. „Implicarea existențială merge atât de departe, încât exegeza pare că-și pune în formă propria geneză” – remarcă Mircea Martin.

Atipicitatea fundamentală, anvergura intelectuală multidisciplinară, vivacitatea sau spiritul critic și constructiv reprezintă suficiente argumente în favoarea discursului nuanțat hagiografic din Solomon Marcus, de la „matematizarea” literaturii la „literaturizarea” matematicii, text compozit care deschide seria Celebrărilor din Radicalitate și Nuanță. Ea continuă cu o analiză detaliată a evoluției intelectuale a lui Ion Ianoși, Filosofie, literatură, cultură, publicată inițial în paginile revistei Viața Românească (1988), orientată de coerența unui program creator, în perimetrul căruia esteticianul, exegetul și memorialistul funcționează și se dezvoltă sincretic.

Marcată de o admirație nedisimulată, alimentată de valori împărtășite, schița bio-bibliografică din Eugen Simion – construcția de sine subliniază puternica voință de autoconstrucție a criticului, calitățile sale de scriitor sau ambiția proiectelor de anvergură națională, justificând astfel elogioasa descriere din finalul textului: „Eugen Simion este un critic al cărui discurs a marcat o întreagă epocă literară, o personalitate inconfundabilă, recognoscibilă și recunoscută, dar este, în același timp, un exponent”.

Dacă în Ilina Gregori sau despre noutate și finețe în istoria literară, survolarea parcursului intelectual apare marcată de izolarea notelor specifice, în Desenul de profunzime, vederea de ansamblu asupra operei lui Mircea A. Diaconu beneficiază de un bonus acut personalizat, consacrat dimensiunii morale structurale a profesorului sucevean.

Variate atitudinal, textele grupate în Consemnări decantează restituții necesare, scrise cu un patos neconcesiv (La reeditarea Istoriei… lui G. Călinescu), analize în care admirația nu sufocă nediscriminator, ci permite obiecții punctuale, după cum o demonstrează textele consacrate operei lui Marin Mincu (Avangarda ca „practică semnificantă”) sau Mircea Cărtărescu (Dezenclavizarea postmodernismului autohton). Nu lipsesc de aici nici consemnările elogioase: în cazul lui Liviu Rusu, surprins în saga reabilitării lui Maiorescu, Mircea Martin observă că „păstrează în polemică o demnitate profesională şi chiar un anume farmec nescontat” (O comedie a erorilor critice), în vreme ce în Comparatism (cu adevărat?) universal, text publicat inițial în 1989, criticul inventariază edițiile franceze ale operei lui Adrian Marino, insistă asupra originalității acesteia și constată că „netulburat de rezervele ori zeflemeaua unora dintre colegii de breaslă autohtoni, Adrian Marino îşi continuă cariera internaţională, forţând universalitatea să ia act de numele său”. Pledoaria subtilă pentru polifonia și perenitatea criticii dintr-un text cu valențe polemice, în care partener de dialog este Romul Munteanu (Vocile critice moderne) lasă locul unui instinct diagnostic infailibil, care-i permite lui Mircea Martin să sublinieze dimensiunea teoretică esențială și subtilitatea rezervelor din tonalitatea calmă şi imparţială a discursului sofisticat conceptual al lui Ion Vlad (Între analiză și sinteză), respectiv propensiunile ludice ale lui Laurențiu Ulici (Ulici contra „Nobel”).

Radicalitate şi Nuanţă, eseul care conferă titlul întregului volum, supune dezbaterii o temă întrezărită fragmentar în multe dintre eseurile anterioare, fie explicit, fie atitudinal, pornind de la experienţa multiplă a actului cultural (lecturi, conferinţe, conversaţii, gesturi), şi a actului existenţial, în general, în care radicalizarea şi nuanţarea reprezintă procese implicite. Inexistente în stare pură, „ci, întotdeauna, în anumite contexte şi impregnate de personalitatea celor care le pun în acţiune”, radicalitatea şi nuanţa sunt privite ca „modele de acţiune intelectuală”. Teoretizând preponderenţa monologică a discursului radical şi condiţia dialogică a nuanţării, Mircea Martin refuză să vadă în ele iniţiative ale unor autori diferiţi, neagă „radicalitatea fără nuanţe”, afirmând: „Nuanţa este reverenţa pe care luciditatea o face unui adevăr pe care radicalitatea singură riscă să-l deformeze prin însăşi impetuozitatea exerciţiului său. De fapt, nuanţa este reverenţa pe care orice gânditor s-ar cuveni s-o facă unui adevăr al cărui singur deţinător se va fi crezut o clipă – în apexul radicalităţii – că este”.

Aparent eteroclită și condiționată de un traseu intelectual fracturat, actuală ideatic în ciuda „datării” obiective a textelor sale, cartea lui Mircea Martin reprezintă o lecție de echilibru intelectual, de spirit critic mereu alert și receptiv la dinamica fenomenului cultural, capabil să susțină valoarea perenă și să aibă curajul unor repoziționări teoretice, deseori incomode, să exploreze domenii culturale multiple și să jongleze cu un discurs în care distanța critică și afectivitatea, departe de a se neutraliza sau contrazice, consolidează pledoaria pentru dialog.

 

***

 

Ştefan BORBÉLY

Imperativul prezenţei

(o lectură radicală)

Profesorul Mircea Martin este ubicuu. Fiind unul dintre principalii distribuitori de notorietate din literatura română de azi (în termenii lui Bourdieu), Domnia Sa este şi principalul beneficiar al omniprezenţei. Îl întâlneşti peste tot pe unde umbli: în presă, la colocvii şi simpozioane, în viaţa literară şi editorială, în sistemul academic doctoral şi de evaluare, sau în cercuri formale şi informale de prieteni. Afabil şi îndatorat, dar sever şi intransigent în judecăţile valorice, păstrează un cuvânt bun, cel mai adesea concluziv, pentru toată lumea. Pare să-l fi caracterizat, dintotdeauna, altruismul fără de măsură: a condus Cenaclul Universitas şi pe cel al Uniunii Scriitorilor, a fost director la Editura Univers, a redactat revista academică Euresis şi câteva colecţii de carte, a supervizat elaborarea unor manuale şcolare şi a făcut parte din conducerea câtorva instituţii. A avut, în plus, vocaţie pentru a dialoga cu cei mai tineri decât Dumnealui, chiar dacă schimbul de idei s-a desfăşurat, adesea, într-un regim amabil-tensionat, în care Profesorul şi-a apărat dreptul de a rămâne un modern autentic şi angajat într-un timp al tuturor disoluţiilor şi relativismelor postmoderne. A publicat Antimodernii lui Compagnon şi s-a aşteptat la o efervescenţă care s-a stins înainte de a începe. A conversat cu „păltinişenii” (îndeosebi cu Andrei Pleşu) şi şi-a împrumutat numele la redactarea masivului tom Romanian Literature as World Literature, care s-a dovedit a fi un foc de paie. A scris despre toţi, inclusiv despre tineri sau relativ tineri (ca Virgil Podoabă, Sanda Cordoş sau Carmen Muşat etc.) pe care colegii săi de generaţie i-au trecut cu vederea.

Mircea Martin este printre puţinele numele mari ale unei generaţii de decidenţi ai literaturii române actuale care a conştientizat că paradigma metodologică a literaturii române s-a schimbat iremediabil după prăbuşirea esteto-centrismului cauţionat de ceauşism şi a încercat să ţină pasul. L-a cauţionat pe Culianu, a stat alături de Edgar Papu şi atunci când protocronismul l-a năruit pe acesta, a perpetuat modelul interior al lui Tudor Vianu şi a strâns legătura cu diaspora, iniţiind totodată programe interdisciplinare pe care alţii le socoteau futile. Este, în mod incontestabil, cel mai deschis om al generaţiei sale, foarte viu în dueluri şi incitant în deschideri, fiind, categoric, dacă ţinem cont de inerente comparaţii, personalitatea cea mai puţin conservatoare a segmentului său de vârstă. Unii dintre „tovarăşii săi de drum” au îmbătrânit urât sau grotesc, fatalitate căreia Mircea Martin i-a scăpat prin subtilitate şi eleganţă. Flexibil şi nemelancolic, a vizat mereu construcţia instituţională şi i s-a consacrat în întregime. A ştiut să „ardă până la capăt” – şi o face şi astăzi. Ne putem juca la modul ucronic, întrebându-ne cum ar fi arătat literatura română de acum dacă n-ar fi existat, în miezul ei, spiritul de echilibru şi de exigentă discernere al lui Mircea Martin. A dinamizat viaţa noastră literară, într-un moment în care ceilalţi consacraţi s-au repliat într-o omniscienţă narcisiacă, păgubitoare. A fost, şi continuă să fie, un fervent catalitic.

Imaginea n-ar fi, probabil, completă dacă n-am spune şi ce nu a fost. Am în vedere, aici, elemente structurale, care au schimbat paradigma literaturii şi culturii române de după 1989, şi care se datorează, în principal, deschiderii ferestrelor de atunci, ceea ce înseamnă, în principal, accesul la cărţi şi idei care fuseseră anterior interzise. Mircea Martin a rămas un „francez exemplar”, în afara efervescenţei „culturaliste”, de sorginte anglo-saxonă, deşi i-a recunoscut efectul, pe care l-a redus însă la dimensiunea diminutivantă a „corectitudinii politice”. L-a publicat pe Derrida (în urma unei triste polemici cu D. Ţepeneag, a cărui încăpăţânare a fost corectată de către generozitatea lui Bogdan Ghiu), dar s-a menţinut, prudent, în afara marii aventuri intelectuale pe care a reprezentat-o deconstructivismul sau reforma foucaultiană. I-a ştiut pe Foucault şi Derrida, dar s-a ferit să-i trăiască. N-a cauţionat decât în treacăt imersiunea în antropologic a unei părţi a culturii noastre, sau inițierea unor metodologii alternative (cum este simbologia sau ezoterismul), care fuseseră interzise în regimul trecut.

S-a menţinut a fi un literat de tip clasic, valéryan, într-un timp în care accentul se mutase deja de pe Leonardo pe Monsieur Teste. Şi-a apărat incandescent opţiunile pro-moderniste, inclusiv într-un dialog pe marginea Postmodernismului lui Mircea Cărtărescu, gestul, repetat de atâtea ori cu obstinaţie pasională, fiind admirabil. Şi-a suprimat umorile şi psihologia în turnirul intelectual, ceea ce înseamnă că ştiai dintotdeauna, când ajungeai în proximitatea lui Mircea Martin, că vei avea parte de un tratament ceremonios şi obiectiv, chiar şi atunci când era limpede că nu este de acord cu tine. A fost – şi este – o constantă în care te puteai încrede, întrucât curiozitatea sa intelectuală a rămas neştirbită şi într-o vreme când colegii săi de generaţie şi de notorietate au practicat replierea genialoidă sau intoleranţa sastisită a privirilor exasperate rezervate homunculilor. Anii care s-au scurs, şi îndeosebi cei de după 1989, au dovedit că Mircea Martin a fost, în economia generaţiei sale pe ansamblu ultragiate, o excepţie fericită, care i-a atras respectul.

Cu toate acestea, există un paradox major, aproape inexplicabil în economia vieţii sale pilduitoare, şi anume subţirimea ca atare a operei de construcţie. Martin reproduce paradoxul de odinioară al lui Mircea Zaciu: a ştiut enorm, a fost în poziţia de a-l exprima, a fost formidabil ca fervent dinamizator, dar a lăsat o operă neconcludentă. Volumul eclectic Radicalitate şi Nuanţă (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2015) este cel dintâi cât de cât original (de fapt, nu e, fiindcă antologhează texte diseminate prin presă, în volume colective sau oferite ca prefeţe, începând cu unul despre M. Petroveanu din 1970) pe care Mircea Martin l-a publicat după Singura critică din 1986! Trecem peste reeditări, sau peste faptul că, la 80 de ani, un volum publicat în 1981 (G. Călinescu şi „complexele” literaturii române) continuă să fie cea mai citită carte a unei cariere memorabile. Nu poate fi vorba de lene sau de indolenţă, dacă ţinem cont de imensul număr de texte (cronici, eseuri sau studii) pe care Profesorul l-a publicat în mai toate locurile posibile, ca indiciu al unei efervescenţe care nu l-a părăsit pe autor niciodată. Numai că sinteza cristalizată, utopica opţiune „majoră”, finalizată, care să-i asigure permanenţa, nu s-a legat de el. Lipseşte „marea carte”, menită să-l fixeze în eternitatea bibliotecilor stabile. Pornind de la faptul că modelul exista, fiind invocat în repetate rânduri inclusiv în Radicalitate şi Nuanţă (Adrian Marino), voi încerca, în continuare, o examinare tipologică a fenomenului de carenţă, conştient fiind că s-ar putea să greşesc prin unilateralizare. Dar dispun de zeci de exemple contrare, prin care o eventuală eroare ar putea fi ilustrată.

Înainte de a merge mai departe, o precizare. Cele şapte secţiuni substanţiale ale volumului (Explorări, Celebrări, Consemnări, Evocări, Şcoala lui Noica, Interviuri, respectiv eseul independent Radicalitate şi Nuanţă) au o dimensiune preponderent circumstanţială, dictată de evenimente aleatorii: apariţii editoriale, decese, aniversări. Articulând un volum „reprezentativ”, de 571 de pagini, autorul a decis să lase la o parte microsinteze tematice (cum a fost aceea din Revista 22, Cultura română între comunism şi naţionalism, apărută la începutul anilor 2000), sau textele dedicate specioasei probleme a „canonului”, absenţa lor reflectându-se prejudiciant pe ansamblul cărţii. În plus, unele texte (nu multe!) n-au suferit ajustările de rigoare pe care le presupune transferul lor dintr-o revistă într-un volum. De pildă, scriind (pentru un grupaj tematic găzduit tot de către Revista 22) despre Amintirile în dialog ale tandemului Matei Călinescu – Ion Vianu, el uită să insereze titlul volumului atunci când reproduce textul în carte, ceva similar întâmplându-se şi-n eseul dedicat Aisbergului lui Ghe. Crăciun, numai că aici cititorului neavizat îi sare în ajutor finalul textului, unde titlul apare chiar de două ori.

Ca atitudine, e obsesivă, în Radicalitate şi Nuanţă, preocuparea lui Mircea Martin pentru ecoul textelor pe care le scrie, sau al volumelor pe care le publică în calitate de director de editură. Mereu, privirea lui e îndreptată înspre afară, înspre ceilalţi, e condiţionată de public. E o critică de for, de implicare sau de participare, şi nu una solitară, întoarsă asupra ei însăşi, aşa cum se întâmplă, de pildă, la Maurice Blanchot – de altminteri, admirat fără rezerve. Mediul indispensabil al unei asemenea existenţe extrovertite îl reprezintă viaţa literară. În această privinţă, literatura română înregistrează un clivaj: sunt intelectuali care sunt dependenţi de ea, aşa cum există, dimpotrivă, şi alţii, care o privesc cu retractilitate. Sub aspect tipologic, există scriitori care se lasă hărţuiţi de cotidian, pe când ceilalţi se repliază cu prudenţă. Rar de tot cei dintâi dispun de timp suficient pentru a elabora sisteme şi, atunci când se pornesc să le clădească, o fac cu preţul unui anahoretism autoimpus ezitant, sau de-a dreptul ultragiant. S-a scris la nesfârşit despre umorile resentimentare ale lui Marino, despre lupta de hărţuire dusă cu „sistemul”, adesea colegial. Era şi îndreptăţit s-o facă, dacă e să spunem adevărul, fiindcă, în deceniile de după domiciliul forţat de la Lăteşti cel puţin, ţinerea sa departe de catedra academică s-a datorat mai puţin „sistemului”, şi mai mult opoziţiei deschise practicate de către personalităţi de decizie din universitatea clujeană. Numai că, dincolo de aceste fricţiuni, Marino avea vocaţia imersiunii în solitudine. Atunci când începea vreun sistem, se adâncea cu totul îl el, nu-l vedea nimeni cu lunile. Negoiţescu a trecut printr-o fază similară atunci când a lucrat la cartea despre Eminescu, de Noica să nu mai vorbim, şi, dacă informaţiile mele sunt corecte, Marian Popa a plătit un preţ similar atunci a lucrat la Istoria literaturii române… (v. Avocatul diavolului, volumul de convorbiri realizat de către Marius Tupan).

Afirmaţia riscantă pe care îndrăznesc s-o fac este că, din 1965 încoace (dar nici în interbelic lucrurile nu au stat mai bine), jocul notorietăţilor din literatura română s-a făcut prea în imediata proximitate a vieţii literare, ceea ce înseamnă că grila de valorizare i-a deselectat pe solitari. Nimeni nu e atent la ce se lucrează în singurătate, fiindcă doar cei socializanţi contează. Selecţiile din Radicaliate şi nuanţă demonstrează că Mircea Martin a fost, poate involuntar, exponentul unui asemenea sistem bazat pe notorietăţi împărtăşite. Textele sale sunt foarte vii, dar exclud riscul. Tot ce scrie e cauţionat, face parte dintr-o coregrafie consensuală, menită să excludă surprizele. Atitudinal, asta înseamnă că autorul păşeşte, mereu, într-un univers care îi este familiar prin proximitate. Nu e un explorator, ci cartograful unor teritorii cunoscute. Efectul colateral îl reprezintă absenţa singurătăţii esenţiale, care este indispensabilă pentru articularea unei opere definitorii. Dihotomia poate fi exprimată şi metaforic. Mircea Martin vorbeşte memorabil, într-un interviu, despre „puterea modelatoare a ceremonialului”, ceea ce înseamnă că, sufleteşte, este mai aproape de oglinzile de la Versailles decât de grota din Himalaya a lui Mircea Eliade. E o chestiune de structură.

Exemplul celui mai tulburător îl reprezintă ultimul text inclus de către Mircea Martin în sumarul volumul Radicalitate şi Nuanţă, sinonim ca titlu cu cel al întregii culegeri. Până la el, sunt multe texte în carte care indică o propensiune pentru substratul preraţional al vieţii: mărturisirea potrivit căreia poetul preferat este Rilke, lauda „intuiţiei fondatoare” din care pornesc majoritatea demonstraţiilor critice ale lui Mircea Zaciu, opţiunea identificatoare cu Marcel Raymond sau aprecierea „experienţei revelatorii” din textele lui Virgil Podoabă. Radicalitate şi Nuanţă, eseul programatic din finalul volumului, a fost scris, vădit lucru, nu doar dintr-o pornire intelectuală, ci dintr-una direct existenţială, motiv pentru care o scurtă oprire asupra lui se impune.

Cei doi termeni din titlu redau, prin antifrază, raportul dintre solitudine şi participare, autorul propunându-şi, încă din start, să definească „ponderea topică a nuanţei, semnificaţia ei în ordine intelectuală şi chiar conceptuală”. Nuanţa porneşte din „exactitate şi justeţe”, rolul său fiind acela de a recupera „particularul semnificativ”, în timp ce – consideră Mircea Martin – radicalismul se caracterizează printr-un „impuls absolutizant”, de tip preponderent discreţionar şi intolerant. La un prim nivel, radicalismul e cel mai adesea generat de aderenţa la o ideologie opozitivă, dar autorul face un pas mai departe, adăugându-le celor doi termeni un al treilea, cel de radicalitate, care nu ţine de „direcţii sau şcoli”, fiind „mai degrabă caracterial decât ideologic”.

Deşi, pe lângă Nietzsche, Kierkegaard şi Cioran, exemplul autohton care-i vine în minte autorului este… Ghe. Grigurcu (!!?), rămâne semnificativ faptul că Mircea Martin defineşte radicalitatea în termenii unei morfologii a profunzimilor: „Incontestabil că experienţa de viaţă şi formaţia intelectuală joacă aici un rol decisiv. Dar nici temperamentul nu poate fi neglijat şi nici însăşi constituţia corporală a individului, ca bază şi sursă a unei energii sublimatoare.” Grija autorului de a defini radicalitatea în termenii unei exacerbate experienţe orgolioase a solitudinii e remarcabilă, deşi nu cred că radicalul e refractar la dialog sau că e, sub toate aspectele, serios, ironia fiindu-i străină. Nici la romantici, nici la moderni. E profundă, însă, asocierea dintre radicalitate şi subversiune, sau interpretarea excesului ca fiind o expresie a ei, mai ales atunci când – îndeajuns de surprinzător… – unul dintre exemplele furnizate îl reprezintă deconstructivismul lui Derrida.

Personal, sunt de partea acelora care spun că deconstructivismul seamănă, ca paradigmă, cu mutaţiile epistemice de tip baroc din siajul Contrareformei, dar nu-mi pot reprima impresia că Mircea Martin s-a deconstruit pe sine prin scrierea acestui text atipic pentru Domnia Sa, a cărui menire primordială este cea introspectivă. Se poate descifra cu uşurinţă intenţia atunci când, înspre finalul textului său, autorul invocă uzanţa comună potrivit căreia nuanţa ar reprezenta versiunea corectivă a radicalităţii. În contrapartidă, el militează pentru simfonie, pentru armonizarea delicată a celor doi termeni: „…nu cred în radicalitatea fără nuanţe, nu concep radicalitatea autentică altfel decât susţinută, fortificată de nuanțe. […] Nuanţa este reverenţa pe care luciditatea o face unui adevăr pe care radicalitatea singură riscă să-l deformeze prin însăşi impetuozitatea exerciţiului său.”

Eseul programatic nu iradiază substanţa volumului pe de-a-ntregul său, deşi îi conferă titlul. Jucându-ne cu deceniile care au trecut, ni-l putem imagina pe Mircea Martin mai impulsiv şi mai radical, mai puţin surdinizat de nuanţe. Radicalitatea s-a dovedit a fi, în economia sa intelectuală, mai degrabă visată, dorită, decât o atitudine intempestivă, reală. Dar nu ne putem îndoi de autenticitatea acestei aspiraţii.

 

***

 

Nicoleta CLIVEȚ

Unde „coeziune intelectuală“ nu e, nimic nu e

Dacă dăm deoparte reeditările și volumele care îl au coordonator, constatăm că Radicalitate și nuanță (Tracus Arte, 2015) este singura carte post-decembristă publicată de Mircea Martin. Este o constatare care nedumerește, poate chiar neliniștește, având în vedere că și așa, la aproape treizeci de ani de la Singura critică, după o îndelungă și răbdătoare așteptare, tot nu ne putem bucura de apariția unui volum amplu, sintetic, rotund, ci de o livrare en miettes a viziunii sale, ce-i drept, în continuare totalizante și integratoare până la exemplar. „Întrucât văd că nu reușesc să închid (într-o carte) niciunul dintre șantierele la care lucrez de ani buni, m-am decis să adun în volumul de față o parte din articolele, eseurile, evocările și interviurile publicate mai demult. Răspund astfel și unor injoncțiuni amicale referitoare la numărul redus al cărților mele…“ (p. 5) Paranteza din cuprinsul acestei confesiuni ușor decepționate lasă loc de neîncredere în ce privește echivalența semantică între „volum“ și „carte“. Pare că pentru Mircea Martin una-i „cartea“ și altceva-i „volumul“, chiar dacă, în cazul său, ambele acced cu succes la intimități ideatice, grație metodei înțelese și practicate ca adecvare, ca dialectică geometrie/finețe. O dialectică pe marginea căreia criticul își continuă meditația, de această dată preferând tandemul radicalitate – nuanță, ce-i dă posibilitatea să facă nu doar critică literară, ci și critică culturală. De fapt, mai ales critică culturală.

În așteptarea (ce tot amplifică așteptările) „cărților“ îndelung amânate, „volumul“ Radicalitate și nuanță ascultă de exigența unității și o împlinește fără rest. Față de Singura critică (în raport cu care „poate fi considerată o replică“, potrivit Argumentului), „pledoaria în favoarea actului discriminator fără de care nici literatura și nici cultura în genere nu se pot dezvolta firesc“ (s.a., p. 6) este mai degrabă „implicită“, fiind dublată „subiacent“ de „tema coeziunii intelectuale“. (s.a., p. 6) Felul în care erau testate instrumente similare de lucru în Singura critică cere o recapitulare, înainte de a le constata și, eventual, reconfirma rezultatele în noul volum.

Cu Singura critică (1986), Mircea Martin revenea (după Dicțiunea ideilor și Călinescu și «complexele» literaturii române – ambele în 1981 și Introducere în opera lui B. Fundoianu, în 1984) în actualitatea literară, preocupat fiind de „condiția criticii, de rostul și de posibilitățile ei în ambianța literaturii române contemporane“ (Singura critică, ed. a II-a, revăzută, Ed. Cartea Românească, 2006). Și de această dată, algoritmul critic ținea să descopere „o coerență între operă și omul aflat la originea ei, între morala teoretizată și cea practicată“, să deducă „un mod de a gândi dintr-un mod de a scrie și invers“ și „toate acestea cu conștiința (sau cu resemnarea?) că stilul – în literatură, ca și în critică – nu este omul însuși, ci proiecția lui ideală“ (Singura critică, ed. cit, p. 9, s.a.). Dintre cele trei tipuri de critică pe care le consideră esențiale – de întâmpinare, de valorizare și ierarhizare și de interpretare aprofundată a operei – ultima este cea aleasă, fiind formula potrivită personalității sale, înclinate spre un studiu ceva mai larg, în unghi spiritual, al literaturii. Chestiune nu doar de talent și de competență, ci și de maximă responsabilitate, interpretarea literaturii se cuvine abordată fără exclusivisme și talibanisme, într-o atmosferă de solidaritate, eliminând competiția pentru întâietate și ambițiile de autoafirmare. Reproșând criticii autohtone înțelegerea limitată a subiectivității ca „singularitate“, ca accentuare a mărcilor propriei personalități, Mircea Martin recomandă nu „obiectivitatea“, ci „impersonalitatea – ca probă a depășirii de sine“, ca „pariul unei adevărate personalități“. (Ibidem, p. 80, s.a.) Pentru prima (și singura) dată la noi, moralitatea unui critic este legată de atitudinea față de confrați, în sensul că „minimalizarea meschină“ și „complicitățile apologetice“ (Ibidem, p. 81) sunt sancționate și se cer degrabă depășite.

Fundamentele critice din Radicalitate și nuanță sunt aceleași ca în Singura critică. Cu o nuanță, însă: tema „coeziunii intelectuale“, a fragilității și a precarității acesteia, face ca demersul lui Mircea Martin, pornit din spațiul (meta)literarului, să capete o mai mare amplitudine și să se dovedească, în final, mai degrabă unul de critică culturală. În cuprinsul cărții despre G. Călinescu se adera, fără rezerve, la înțeleptele vorbe ale lui M. Ralea: „Numai insuficiențele devin probleme“. Cam așa și cu „coeziunea intelectuală“ autohtonă; în prelungirea acestei insuficiențe, Mircea Martin meditează asupra raportului radicalitate – nuanță și abia o lectură inversă, dinspre eseul final, care dă și titlul volumului, înspre textele ce îl compun (fie ele din Explorări, Celebrări, Consemnări, Evocări, Interviuri sau din capitolul despre Școala lui Noica), dă seamă despre proporțiile dezastrului și despre melancoliile tot mai greu de strunit ale celui care, constatându-le, încearcă să-și păstreze totuși ținuta solemnă, distinsă, chiar sacerdotală.

Prin binomul „radicalitate și nuanță“, Mircea Martin reușește un diagnostic mai exact al patologiilor literarului și culturalului (și chiar al existențialului imediat) decât ar fi reușit dacă menținea în uz perechea „geometrie și finețe“. Sfera de aplicabilitate este, acum, mai largă, delimitările sunt (și) mai precise. Din instrumentarul „radicalității“ fac parte: generalizarea, negația, miza pe șoc, nevoia de diferențiere cu orice preț, spectacolul autorității, al întâietății și al autoafirmării, suspendarea contextelor, absența autoironiei și a spiritului autocritic. Deși se angajează în „mersul până la capăt“ (Radicalitate și nuanță, ed. cit, p. 559, s.a.), exact de această misiune nu se achită gânditorul radical și asta pentru că nu se interesează de consecințele propriilor sale afirmații: „calitatea unei concepții sau poziții radicale nu depinde – cum s-ar putea crede – de cât de departe se merge, nici măcar de investiția afectivă (care nu e, totuși, indiferentă!), ci de prezența unei reale imaginații a consecințelor“ (Ibidem, p. 560, s.a.).

De cealaltă parte, apelul la „nuanță“ înseamnă aprofundare, clarificare, modestie, discreție, flexibilitate, simț al relativului, angajament ce duce spre totalizare/totalitate, drum spre centru, arheologie spirituală: „o incizie fină între obiecte mentale sau (înăuntrul lor), ca pe o operație autonomă, deloc superficială, dimpotrivă, aspirând – ca și radicalitatea – la profunzime, la adevăr“ (Ibidem, p.570). Deși nu a urmat îndemnul familiei de a studia medicina, Mircea Martin folosește des și cu succes vocabularul medical, de calitățile sale de diagnostician nemaiîndoindu-se, cu siguranță, nimeni. Doar tratamentele pe care le prescrie de ceva vreme (trimițând la principii, la nuanțe, la adecvare…) rămân cam fără succes.

Citit prin prisma dihotomiei teoretizate, volumul Radicalitate și nuanță se dovedește extrem de unitar și de convingător. Delimitările de improvizatorii grăbiți, nonșalanți, seducători, căutând popularitatea și succesul nu sunt puține, dar trebuie remarcat că inventarul „nuanțaților“ este mai consistent, iar stilistica ce-i susține e mai generoasă. De exemplu, întâlnirea cu Aisbergul poeziei moderne al lui Gheorghe Crăciun îi prilejuiește lui Mircea Martin un text superlativ, extatic chiar: „Apreciez acest desuet idealism, această vânare a rigorii și, poate, chiar a desăvârșirii, într-o lume a termenelor scurte, a compromisurilor de tot felul, a pragmatismului deșănțat“. (Ibidem, p. 205) Surprinzătoare, ca tonalitate emoțională, sunt îndeosebi textele din Evocări, unele de-a dreptul mărturisitoare, altele pur și simplu justițiare. Într-o cultură care „a trăit – și încă mai trăiește – în mirajul subiectivității, care este în continuare obsedată de specificitate și îmbătată de unicitate“ (Ibidem, p.298), fără niciun apetit pentru idei ori pentru principii („Nici nu mai rostim principii, darmite să le practicăm“, spune M. Martin într-un interviu din 2005, și nimic nu s-a schimbat în bine de-atunci), Adrian Marino nu e doar o „figură singulară“, ci, firește, un neînțeles și un marginalizat. Deși a avut o activitate „a cărei anvergură echivalează cu aceea pretinsă în mod obișnuit unui întreg Institut de cercetări“, funcționând „ca o adevărată instituție pentru cultura română“ (Ibidem, p. 302, s.a.), nu numai că nu s-a bucurat cu adevărat de recunoașterea confraților, dar Mircea Martin merge chiar mai departe și avansează o ipoteză tulburătoare (ceea ce nu prea îi stă în fire): „Mă tem că seninătatea pe care o afișa uneori Adrian Marino n-a fost decât resemnarea unui om profund ulcerat și nemulțumit. Dacă ne gândim la destinul său retezat prin arbitrariul istoriei, refăcut apoi cu prețul unor eforturi eroice, dacă ne gândim la tot ce i s-a întâmplat în anii din urmă, înțelegem mai bine de ce «dezlegarea» nu i-a adus-o, de fapt, creația, opera – cum ar fi fost normal într-o țară normală -, ci moartea“. (Ibidem, p. 302-303) În evocarea făcută lui Adrian Marino testul „coeziunii intelectuale“ este picat zgomotos. La fel de zgomotos este picat și de actorii textului despre Jurnalul de la Păltiniș, legitimarea prin cultură și legitimarea prin delegitimare; aici, radicalului G. Liiceanu, cu a sa „privire aneantizantă“, reductivă, procedând repetat la excluziuni, minimalizări, ignorări, îi este devoalat în detaliu modul de operare: „Delegitimarea criticii literare, delegitimarea altora, în genere – ca parte integrantă și condiție favorizantă a promovării de sine“. (Ibidem, p. 383, s.a.)

În freatica textelor din Radicalitate și nuanță se conturează, de fapt, o radiografie (o tomografie chiar) a maladiilor culturalului de la noi. Însă e una destul de implicită, poate prea implicită. Acest implicit este părăsit, pentru scurte momente, în interviuri, acolo unde diagnosticul de malignitate este pus fără reținere: „Problema gravă la noi este că nu am reușit – pentru că nici n-am încercat – să construim o comunitate intelectuală“, pentru că avem „o inapetență evidentă pentru principii și o apetență enormă pentru scandal sau/și jocuri de culise…“ (Ibidem, p. 520-521) Interviul cu acest diagnostic este tot cel din 2005, dar exasperarea ce îl imprimă nu e nouă, ci are în spate decenii de eforturi zădărnicite tocmai de lipsa elementarei „coeziuni intelectuale“. În Argumentul la Radicalitate și nuanță, criticul pune, cel puțin în parte, pe seama activității sale de îndrumător cultural (de editor, în principal, dar nu numai) amânarea proiectelor personale: „… aveam lucruri dacă nu mai importante, în orice caz mai presante de făcut. Sau așa credeam, amăgindu-mă singur“. Tonul decepționat nu poate fi trecut cu vederea, dar nici n-am vrea ca, în prelungirea lui, resemnarea (atât de bine – și poate nu întâmplător – intuită la A. Marino) să se înființeze încă o dată, aici, acum, de parcă ar fi endemică. Și, prin simpla ei prezență, să lase pentru totdeauna în stadiu de șantier acele „cărți“ care ne-au fost, în mod repetat, promise.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 87-95]