Mircea Martin 80 (partea IV)

 

Alex GOLDIȘ

Insuficiența esteticului  

Una dintre caracteristicile care îl individualizează pe Mircea Martin în interiorul generației sale e aplecarea asupra problematicilor identitare. El n-a fost preocupat doar de a proba calitatea estetică a textelor, ci de explorarea unei culturi din unghiul portanței ei sociale și politice. Dacă nu e un teoretician în sensul propriu al cuvântului, Martin e – probabil – cel mai important diagnostician al literaturii române din ultimele decenii tocmai în măsura în care a încercat să descâlcească ghemul complex al acestor relații. În locul unor serii conceptuale, criticul furnizează chei esențiale de înțelegere a unei epoci. Cultura română sub comunism nu poate fi înțeleasă în absența conceptului de „estetism socialist”, în timp ce sintagma de „complex cultural” reprezintă o modalitate de a reflecta asupra raportului dintre centru și periferie (din unghiul periferiei), în sensul complexelor raporturi ierarhice expuse mult mai târziu de Pascale Casanova în Republica Mondială a Literelor (1999). Nu întâmplător, Mircea Martin a fost recunoscut drept reper pentru mai tinerii cercetători ai literarului care au încercat să privească – în volumul Romanian Literature as World Literature (2017) – literatura română din unghiul relațiilor cu alte literaturi și prin prisma polilor de putere instituiți în câmpul literar internațional.

Pentru Mircea Martin nicio istorie literară, oricât de insistentă asupra autonomiei esteticului, nu poate face abstracţie de criterii identitare, întrucât „într-un fel sau altul, aceste complexe de inferioritate însoţesc literatura română ca o umbră şi, prin forţa lucrurilor, conştiinţa ei modernă de sine e de neconceput fără asumarea lor“.

Ce sunt, însă, complexele după Mircea Martin şi cum pot fi ele identificate? Definiţia din 1981 e destul de elocventă: „Avem de a face cu un complex atunci când în cuprinsul sau în urma judecăţii defavorabile apar exagerări, respectiv diminuări ale proporţiilor reale, restricţii ori generalizări abuzive, încercări compensatoare în alte planuri sau, pur şi simplu, răsturnarea planurilor ca atare şi, mai ales, a criteriilor“. Prin urmare, „complexul” nu e o realitate în sine sau o fatalitate supraistorică şi în prea mică măsură un concept derivat din psihanaliză (criticul respinge mecanismul simplist al „întoarcerii refulatului), ci mai degrabă un mecanism deductibil dintr-o analiză imanentă a faptelor culturale. Volumul din 1981 oferă destule exemple de astfel de analize: tendinţele anexioniste ale lui Călinescu – prin care istoricul anexează literaturii române fenomene din afara corpusului ei propriu-zis (extinderea domeniului ei până la getism sau tracism) sau insistenţa asupra tradiţiei orale reflectă, în mod evident, anumite complexe legate de vechimea şi de nobleţea culturii române.

În concepţia lui Mircea Martin, „complexul identitar” ţine de mecanismul natural al unei culturi, de raportul mereu schimbător dintre identitate şi alteritate, derivat din plasarea literaturii în context. Tocmai pentru că aceste „conflicte de imagine” ţin de normalitatea unei culturi, Martin renunţă la anatemizarea problemelor identitare şi le pune în discuţie echidistant. De altfel – şi aici într-adevăr teoria lui Mircea Martin devine incitantă –, cu cât acea cultură începe să iasă din stadiile biologice, cu atât complexele ei identitare se multiplică exponenţial şi cer, evident, o analiză mai elaborată din partea criticului ideilor. Faptul e expus în acelaşi volum din 1981: „acea conştiinţă a handicapului despre care am vorbit nu pare să fie – aşa cum ne-am fi aşteptat – mai acută la autorii de început, dimpotrivă, am putea spune că se acutizează pe măsură ce sincronizarea intră în faze mai avansate (…) În perioada cu adevărat modernă a literaturii române, adică în perioada de maturizare şi stabilizare a valorilor ce a urmat elanului paşoptist, aceste complexe se reformulează în funcţie de alte repere şi exigenţe interne. Iar metamorfoza lor până în perioada interbelică a fost una de continuă rafinare şi sublimare intelectuală. Mai greu de identificat în noile ipostaze, ele nu sunt mai puţin prezente şi eficiente. Construcţii teoretice cu largi implicaţii sociale şi politice, dincolo de cele strict literare, au la origine impulsul fie de a masca ori respinge asemenea complexe, fie de a le adânci în vederea unei depăşiri viitoare. Formele fără fond ale lui Maiorescu, evoluţionismul organic şi paseist al lui Iorga, spiritul critic regionalist al lui Ibrăileanu, sincronismul lovinescian nu sunt decât variantele mai reprezentative“.

De remarcat că ideea de complex identitar ţine, pentru Mircea Martin, de problematizările legate de „rafinarea şi sublimarea intelectuală“ a unei culturi, având un rol crucial în chiar evoluţia ei. Spre deosebire de sistemul lui Negrici, pentru care complexul e indiciu al retardului, cel al lui Mircea Martin admite reconvertirea lui pozitivă prin descompunerea minuţioasă a mecanismelor de imaginar literar, social sau politic.

Nu mai puțin relevant din unghiul credinței că esteticul reprezintă o grilă insuficientă de evaluare a literarului e conceptul de „estetism socialist”, lansat de critic în celebrul articol (rămas neconcretizat într-un volum autonom) publicat în „România literară” în 2004. Studiul e – o spun cu toate riscurile legate de absența dimensiunilor sale – cea mai consistentă încercare de evaluare conceptuală a literaturii române postbelice. Deşi Mircea Martin nu coboară aproape niciodată în particularităţile fenomenului, el reuşeşte – apelând la un fel de distant reading în contrapondere perfectă cu close reading-ul practicat la începutul carierei – să explice sintetic, dar în acelaşi timp extrem de nuanţat, mişcările de idei ale epocii.

Două sunt liniile de forţă ale argumentelor lui Mircea Martin. E de reţinut, în primul rând, observaţia că trecerea de la marxismul pur şi dur al anilor ’50 la estetismul dominant al anilor ’70-’80 se face pe poarta larg deschisă a recuperării valorilor naţionale. Spre deosebire de Occident, care a văzut, în a doua parte a secolului trecut, în naţional o dimensiune frenatoare din punct de vedere cultural, în România sub comunism el a reprezentat o valoare catalizatoare. Cel puţin până nu s-a transformat în naţionalism, odată cu deformările protocroniste, observă criticul. În al doilea rând, e de reţinut – ca una dintre catalogările cele mai cuprinzătoare ale epocii – sintagma de „estetism socialist“. Mircea Martin apelează la acest oximoron care, dacă lumea culturală românească ar fi fost mai receptivă la concepte, ar fi trebuit să stârnească discuţii şi dezbateri, tocmai pentru a sublinia caracterul paradoxal al ideologiei literare de sub comunism: deşi accentul asupra dimensiunii estetice a operelor e o condiţie sine qua non a reprofesionalizării domeniului la jumătatea deceniului şapte, nu-i mai puţin adevărat că, de la un punct încolo, insistenţa asupra purismului estetic începe să devină nocivă şi… nefirească. „Niciunde în Estul european comunist nu s-a manifestat o asemenea propensiune generalizată către estetic“, notează Mircea Martin, care încetează de a mai fi criticul sau istoricul ideilor totalitariste, pentru a intra pentru o clipă în postura antropologului şi a sociologului. Unul dintre simptomele cele mai interesante ale epocii i se pare „estetizarea existenţei înseşi“, înţelegerea „scrisului ca existenţă“: „Ceea ce înseamnă, fără îndoială, a lua scrisul, arta, literatura foarte în serios, dar şi a acorda vieţii doar (sau în chip esenţial) un sens estetic. Esteticul devenit mod de existenţă reprezintă nu atât un mod de a trăi literatura, cât de a trăi viaţa după modelul literaturii, de a trăi, de fapt, într-o lume alternativă“. Esteticul, sugerează Mircea Martin, a devenit, pentru o parte consistentă a literaţilor români, nu doar un criteriu de evaluare profesională, ci o formă de soteriologie. Departe, însă, de a se disocia violent de această perspectivă, aşa cum făcut-o Eugen Negrici în Iluziile literaturii române, Mircea Martin acceptă că, în condiţiile ideologizării extreme a culturii de după 1948, religia esteticului a reprezentat o perfect justificabilă „întoarcere a refulatului“.

Așadar: după cum complexele identitare au însoțit ca o umbră literatura română – ideea nu e foarte diferită de constatarea lui Pascale Casanova că literaturile semiperiferice sunt „combatante”, adică într-un permanent efort de a-și câștiga prin bătălie identitatea în spațiul consacrat al valorilor –, perioada socialistă în sine e reprezentată sub forma unei ecuații cu trei variabile (ideologia marxistă, naționalul și esteticul). O ecuație a cărei dinamică e în permanentă schimbare și unde fiecare termen prevalează pe rând asupra celorlalte, păstrându-le totuși în filigran. Felul în care Mircea Martin se apleacă asupra mecanismelor literaturii române din ultima jumătate de secol – de nu chiar din secolul XIX – încoace e, s-o recunoaștem, la ani-lumină distanță de comentariile predispuse la sacrificarea tuturor nuanțelor în favoarea absolutizării esteticului.

 

***

 

Senida POENARIU   

Un principial par excellence

Urmărind sfera de preocupări a „confesiunilor” lui Mircea Martin, de la volumul de debut, deși poate ar fi mai corect să-l numim „de început”, Generație și Creație, până la Radicalitate și Nuanță, am remarcat o predilecție constantă a criticului pentru vocația etică și morală a  literaturii și a criticii în egală măsură. În Singura critică este propusă o reevaluare a imperativelor pur estetice ale criticii literare, autorul cere  „operelor mize nu neapărat mai vaste sau mai înalte, dar mai importante în ordinea unei urgențe spirituale” (p. 67).

Pe de-o parte, este vizat demersul critic de evidențiere a „vocației educative” a literaturii, și a mijloacelor și metodelor aferente, și, pe de altă parte, conturarea „eticii profesiunii ca atare”, respectiv a diverselor forme și manifestări ale „higienei morale” a criticului – „primatul textului, așadar, ca un principiu etic, nu numai estetic. Sau, mai exact, un principiu estetic devenit etic” (Singura Critică, p. 46), la care se adaugă  profunda curiozitate pentru punctele de coeziune și coerență între „operă și om”, precum și între „morala teoretizată și cea practicată”. Ne interesează cu precădere înregistrarea procesului armonizării celor două direcții ale criticii practicate de Mircea Martin.

De asemenea, ne atrage atenția actul devenirii de la estetic la etic pe care-l propune teoreticianul.  Și aceasta, deoarece, dacă luăm de pildă numai Generație și Creație, deși, cum vom vedea, nu e singurul volum relevant în acest sens, descoperim că, în textele  sale, Mircea Martin decelează formele și gradul atingerii acestei deveniri în poezia, proza și critica autorilor analizați.

Se conturează destul de clar în Generație și Creație receptarea operelor literare prin prisma interdependenței dintre valorile etice și cele estetice înglobate.  Poezia Anei Blandiana prezintă, conform lui Mircea Martin, „vocație etică” și, am fi tentați să validăm această predispoziție a poetei doar prin observația criticului legată de „gravitatea cu care se angajează în dezbatere morală”(p. 19). Sau, altfel spus, să limităm viziunea martiniană asupra ecourilor etice ale experienței artistice poetice la nivelul conținutist care ar presupune problematizări de ordin moral.

În acest scop, am putea apela și la textul despre Gabriela Melinescu în care criticul identifică valoarea viziunii poetei în „reabilitarea etică și estetică a periferiei” (p. 38), care se realizează nu atât prin „aspecte pitorești și accidentale”, cât prin reconstruirea unei lumi „plină de rigoare: familia tradițională se conduce după severe imperative morale, reprezentate sugestiv de poetă ca o legătură de carne și sânge” (p. 38).  În aceeași direcție, se pare că meritul lui Cezar Baltag ar fi acela de a „acorda proiecțiilor fabuloase valori morale proprii, iar soluțiilor epice semnificații metafizice” (p. 54) , așa cum și în cazul poemelor lui Ion Gheorghe criticul recomandă o cheie de lectură concentrată asupra disocierii dintre „ideea de bine sau de rău pe care o ilustrează” bestiarul. Mai mult chiar, în Identificări, peisajele din pastelurile lui Lucian Blaga nu au doar rol decorativ în viziunea criticului, ci constituie „termenul amplu dezvoltat al unei comparații în ordine morală” (p. 11).

 Revenind la lectura poeziei Anei Blandiana, vedem că accentele pe care le fixează criticul nu cad doar pe dezbaterea morală în sine, cât și pe modul, sau, am putea spune stilul, pe care poeta alege să-l folosească în scopurile acestui demers. Atât ecourile stilistice ale conceperii scrisului ca pe o „aventură a cinstei”, cât și spațiul imaginar al candorii, explorarea ritmurilor umane eterne, evitarea formulelor criptice, obsesia sincerității sunt plasate de Mircea Martin tot sub semnul eticului. Chiar și simțul ridicolului pe care-l surprinde criticul este încărcat cu valențe etice pe motiv că „trădează dedublare și inhibiție în fața propriei viziuni. Autoarea pare să se despartă de dilemele sale și, în ciuda atâtor versuri programatice, revelațiile nu mai țâșnesc dureros din propria ființă. Oare absența suferinței lăuntrice sau pudoarea acestei suferințe constituie resortul intim care face ca, în reprezentarea ei, puritatea să nu urmeze purificării, ci s-o preceadă? Poate că Ana Blandiana rămâne prea puțin singură cu sine în aventura ei lirică … ” (Generație și creație, p.19). De altfel, recurența consemnării variațiilor purificării, candorii sau a purității, la care se adaugă prezența sau absența contactului sincer cu sinele și/ sau cu lumea al poeților în numeroase cronici din Generație și creație, susține o preocupare constantă a criticului pentru „retorica imaculării”, fie că este vorba punctual despre poezia sau despre proza generației ’60, ori despre actul poziționării generațiilor tinere față de predecesorii ei.

Și în cazul poemelor lui Marin Sorescu, elementelor pe care am fi tentați să le izolăm în sfera esteticului le sunt atribuite valențe etice: „Nu trebuie să ne lăsăm înșelați de verva poetului și nici de arbitrariul pretextelor sale. Cu atât mai puțin, de resemnarea sa, ușoară ca o bătaie pe umăr. Acestea nu sînt altceva decât semnele unui absolutism etic ce se ferește de retorică. Iată un colocviu familiar, adevărată meditație tragică asupra destinului veșnic periclitat al omului: «Eu mut o zi albă, / El mută o zi neagră. / Eu înaintez cu un vis, / El mi-l ia la război. / El îmi atacă plămânii, / Eu mă gândesc un an la spital, / Fac o combinație strălucită / Și câștig o zi neagră. / El mută o nenorocire  / Și mă amenință cu cancerul, / Care merge deocamdată în formă de cruce. / Dar eu îi pun în față o carte / Și îl silesc să se retragă. / Îi mai câștig câteva piese … »” (Generație și creație, p. 68). Tot în textul despre Marin Sorescu criticul ridică și problema raportului dintre viziune și spectacol, respectiv dintre regie și mesaj, reproșându-i poetului că mesajul nu se ridică întotdeauna la nivelul reușitei artistice, așa că se ajunge la situația în care „mecanismul poetic să funcționeze în gol” (p. 71). Este de la sine înțeles că în această ecuație Mircea Martin nu reclamă preeminența mesajului, care nu ar face decât să dezechilibreze ansamblul poetic în sensul opus, ci performanțele egale care pot susține coeziunea întregului.

Un alt aspect al eticului este identificabil în cronicile dedicate lui Gheorghe Pituț. De această dată apare un nou factor, și anume conștiința apartenenței poetului „la acele teritorii etice care face din originea rustică un factor de stabilitate și un titlu de noblețe” (Generație și creație, p. 91). Prin poezia pe care o consideră a fi „de zariște cosmică”, Mircea Martin îl plasează pe Gheorghe Pituț în descendența blagiană, însă, în viziunea criticului, nu traseul livresc este definitoriu, cât aceeași preocupare pentru recompunerea lumii arhaice și a „unității substanțiale între ființa umană și contextul ei cosmic” (p. 95): „Perspectiva aruncată asupra lumii capătă dimensiuni etice prin ceea ce aș numi «înrădăcinarea» poetului. Sentimentul familiei și al satului nu este la el idilă sau nostalgie, ci o senzație dureroasă de apartenență. Poetul pare nedesfăcut din legăturile originare” ( p. 96). Pentru că  încorporează și explorează „teritoriile etice” menționate, Mircea Martin afirmă că „această poezie nu e numai alegere fecundă, ci un mod de a fi” (p. 94). Așadar, este nevoie de mai mult decât un exercițiu de imaginație, ori cât ar fi el de izbutit din punct de vedere estetic pentru a recrea o lume, respectiv un univers liric. Se cade ca poetul să fi simțit în cele mai profunde și personale straturi ecourile acelei lumi: „E de meditat  cum poezia angrenajelor cosmice colosale găsește la atâția tineri poeți ai noștri de origine rurală o structură deschisă, aptă de perspective noi. Înainte de orice, împrejurările unei copilării petrecute în cadru rustic nu pot fi ignorate. Contactul nemijlocit cu stihiile și, mai ales, reprezentarea lor timpurie după credințe naive, dar vaste și tulburătoare, și ca atare, fecunde în plan artistic, au marcat definitiv biografia lor de artiști.” ( p. 93)

Până în acest punct al demonstrației nu cred că am greși dacă am afirma că, cel puțin în cazul genului poetic, „centrul de secretă iradiere care produce «tonul» neconfundabil al scriitorului” (Singura critică, p. 12), scopul declarat al criticii martiniene, își are epicentrul în simbioza dintre  implicațiile etice și realizările estetice ale poemelor. Calibrarea fină dintre cele două dimensiuni, devine, în viziunea criticului, un semn al coerenței interioare a poeților. Alături de maestru său, Marcel Raymond, Mircea Martin se dovedește a avea o atracție pentru „o poezie purtătoare de valori vitale, deținătoare a unui mesaj spiritual” (Dicțiunea ideilor, p. 45) care nu poate fi atinsă decât dacă este „rodul ființei umane în întregime” (Critică și profunzime, p. 115).

Argumente și mai evidente în vederea principiului inseparabilității dintre cele două dimensiuni discutate, etică și estetică, găsim în cronicile lui Mircea Martin la volumele de proză. Ne interesează cu precădere care sunt elementele constitutive ale epicului cărora Mircea Martin le atribuie „vocație etică”.  Maria Ghiurțu, în Care este morala poveștii? Despre critica etică, analizează modalitățile prin care genul romanesc „solicită angajamentul sau atenția morală”1 , identificând reprezentări ale dimensiunii etice pe trei niveluri posibile, și anume, prin convențiile constitutive ale genului, prin materia narativă a operei și, nu în ultimul rând, prin retorica romanului.

În cronicile sale, Mircea Martin are în vedere toate cele trei niveluri menționate mai sus. Reținem din glosările pe marginea romanului În absența stăpânului semnat de Nicolae Breban accentele puse asupra exemplarității caracterului mai ales prin înregistrarea structurii morale a personajului E.B., reușită care ar salva romanul în ciuda insuficiențelor epice. Și în Interval de Alexandru Ivasiuc, Mircea Martin sesizează tot o dezbatere etică, atât  prin modul în care romancierul orchestrează discursul personajelor sale, cât și prin tehnici narative de „sancționare” cum ar fi „punerea în contradicție”.

Un punct de vedere exprimat fără echivoc asupra condiționării reciproce dintre dimensiunea etică și cea estetică – în vederea atingerii plenitudini artistice – oferă Mircea Martin în cronica despre volumul de nuvele Duminica Muților: „Ceea ce lipsește însă acestor nuvele e un punct de vedere durabil care să facă din lumea lor o «umanitate canonică». Îi lipsește lui C. Țoiu intenția sau preocuparea de a sesiza ritmuri umane eterne, în așa fel încât apariția eroilor să nu fie convingătoare numai prin dezinvoltură anecdotică și coerență interioară, ci și prin transmiterea necesară a unor valori. Scrisul său rămâne ireproșabil, materia epică este încercuită perfect și făcută verosimilă. Dar unor apariții verosimile le putem pretinde să fie și memorabile. Constantin Țoiu își îndeplinește cu bine toate proiectele dar își propune prea puțin. Proza română tânără dispune de  «artizani» străluciți. Îi lipsesc însă  «arhitecții».” (p.136)

Este cât se poate de limpede că nu despre intruziunea ideologicului sau despre transmiterea artificială a valorilor care poate conduce foarte ușor la excese moraliste este vorba în rândurile de mai sus. Ci despre propensiunea criticului înspre construcțiile de largă respirație ontică, opera literară privită din și prin prisma totalității genului uman.  Ca și  Marcel Raymond, Mircea Martin caută în operele discutate „valori umane eterne”. Sau, cum afirmă în Dicțiunea Ideilor, „literatura – ca și critica – vânează adevărurile omului, care nu sunt deloc neutre și, în plus, cât se poate de nuanțate. Calitatea artistică a scriiturii este o șansă, dacă nu o condiție, de a accede la o asemenea complexitate. Mijloacele aparent precare ale sugestiei sunt în realitate mai eficiente față cu infinitul sufletesc” ( p. 249). Din această aspirație spre unitate existențială prinde contur reperul axiologic al armonizării componentei estetice cu cea etică.

Deloc întâmplător, din portretele pe care le dedică criticilor, teoreticienilor și istoricilor literari nu lipsește înregistrarea „opțiunilor morale”. Deși voi porni tot de la Generație și Creație, nu mă voi limita la a discuta doar textele din acest volum, dat fiind că ecourile dimensiunii etice decelate de Mircea Martin în critica literară sunt mult mai generoase atât prin frecvență, cât și prin directețea mesajului. În Despre conceptul de „generație” este subliniată conduita morală a gestului critic care ar trebui să se poziționeze echidistant în disputa dintre generații și să devieze tendințele scriitorilor de a transforma competiția literară într-una cu puternice repercusiuni pe planul inter-personal, într-una de măsurare a performanțelor artistice.

În cronici regăsim inventariate o varietate de manifestări ale eticului extrase din contexte cât se poate de diverse. De pildă, în exegeza studiului despre Renaștere al lui Edgar Papu, sunt evidențiate strategiile prin care autorul „acordă informației erudite valori de viață” (Generație și creație, p. 153) printr-o racordare a constituției morale a omului modern la valorile renascentiste. Demersul lui Adrian Marino din Viața lui A. Macedonski de a edifica „portretul moral” al poetului culminează în viziunea lui Mircea Martin cu un autoportret (moral) al biografului. Mult mai detaliat scrie Mircea Martin despre macedonskianismul transfigurat în categorie morală universală de Adrian Marino în Singura Critică. Mircea Martin nu scuză sau, dimpotrivă, ridiculizează portretul în oglindă pe care-l construiește Marino, demers problematic mai ales prin natura transferului de personalitate.  Aici interesant este că Martin insistă asupra remodelării nu a biografului Marino după poetul Macedonski, așa cum ne-am aștepta, ci, invers, portretul poetului este adaptat constituției biografului, Macedonski fiind (re)prezentat „după chipul și asemănarea” lui Adrian Marino. Mircea Martin se concentrează însă asupra înțelegerii resorturilor și a coerenței interioare care îi determină lui Adrian Marino structura morală, și, pe cale de consecință, atitudinea critică concordantă. Mai precis, este vorba despre interesul pe care-l declară criticul nu doar pentru ideile expuse, cât și pentru „felul în care ele sunt trăite (s.n.) de o personalitate anume – care se și formulează prin intermediul lor” (Dicțiunea ideilor, p.18). Principiul consecvenței, „o componentă esențială a coerenței persoanei care se angajează în scris” (p. 14), devine un indicator de ordin etic.

Problema autoportretului și a confesiunii inerente, a solidarității și a complicității, a afinității spirituale, a eului critic multiplicat în autorii despre care scrie apare cu frecvența unui laitmotiv în paginile lui Mircea Martin. În discursurile lui Adrian Marino, Sainte-Beuve, Valéry, Marcel Raymond, Mircea Zaciu, Matei Călinescu, Gheorghe Grigurgu și George Călinescu „caracterizarea celuilalt devine o confesiune involuntară”, o „autobiografie spirituală”.

Această predispoziție de a revela (auto)confesiuni și de a identifica punctele de conexitate, sau, mai bine spus, de contact, dintre criticii și subiecții analizelor este o repercutare a opțiunii metodice pentru „convergența constructivă” în detrimentul diferențierilor autotelice. Putem opta pentru o interpretare a acestor observații în cheia „efortului de rigoare participativă” inerent scrisului „autentic”, respectiv prin prisma posibilelor raportări la Celălalt.

Se dezvoltă aici o relație interesantă prin circularitatea pe care o avansează: se remarcă în scrierile lui Mircea Martin promovarea unei etici a dicțiunii (în sensul normelor și principiilor care guvernează actul critic ca profesie) și  care implică „o proiecție imaginară – simpatetică și respectuoasă – a Celuilalt, o invocare a unei indefinite apropieri, a unei imposibile identificări”. (Dicțiunea Ideilor, p. 15), cât și o definire a eticului (în sensul funcțiilor specifice de transmitere a valorilor și normelor morale) tot prin referire la Celălalt: „sigur rămâne, cred, faptul că eticul este de neconceput în afara unei raportări la «ceilalți», la «celălaltul» comunității” (Radicalitate și Nuanță, p. 425).

Și dacă tot am ajuns la textele despre Minima moralia, reținem că Andrei Pleșu este în egală măsură etician și subiect etic, iar întreaga demonstrație „conține un autoportret și reprezintă o excrescență a unei biografii” ( p. 410). Tot aici regăsim propusă și o distincție între valoarea etică și cea estetică pornind de la principiul similitudinii. Valoarea etică s-ar constitui pe baza criteriului asemănării, în timp ce valoarea estetică prin cel al diferențierii. Extrapolând, nu putem să nu subliniem încă o dată că „regăsirea pe sine în alții” (Singura Critică, p. 25), unul dintre elementele fundamentare în termenii metodei critice adoptate de Mircea Martin, precum și propensiunea pentru punctele de confluență, ca și pledoaria pentru critica singură care „își definește personalitatea printr-o convergență constructivă, nu prin diferențiere cu orice preț” (pp. 7-8) sunt simptomatice unei valorizări etice.

 Revelarea potențialului etic al actului critic propriu autorilor analizați se remarcă prin diversitatea și complexitatea punctelor de referință. În opera lui Valéry, Mircea Martin distinge atât o „etică a spiritului”, cât și o „etică a formei”, Jaap Lintvelt „nu operează numai disocieri strict tehnice, dar urmărește și consecințele lor in ordine estetică, morală, general-intelectuală” (Dicțiunea ideilor, p. 213), iar despre Carlos Bousoño, Martin afirmă că, „proclamând solemn interdependența și inseparabilitatea în artă a valorilor etice și estetice, autorul consideră moralitatea ca un «procedeu extrinsec», «căruia trebuie să i se supună orice moment poematic». El respinge atât ideea coincidenței autorului și a cititorului într-o aceeași «morală absolută», cât și ideea că arta nu are implicații morale” (Dicțiunea ideilor, p. 195). Desigur, problema „modificanților extrinseci” ar merita poate un studiu separat. De altfel, aceste izolări ale dimensiunii etice, precum și intuițiile gândirii morale ca punct de coeziune, ar putea constitui premisele unui demers hermeneutic mult mai amplu decât ne permitem în momentul de față. Ne-am limitat la simpla inventariere a ocurențelor manifestărilor eticului  în analizele pe care Mircea Martin le dedică criticilor, teoreticienilor sau istoricilor săi.

Așadar, apexul influenței operei lovinesciene asupra literaturii și criticii române deopotrivă rezidă, conform lui Mircea Martin,  într-o acțiune în primul rând de ordin moral, de conduită și ținută morală coroborate exigențelor estetice. Cât despre vocea perfect recognoscibilă a lui Lucian Raicu, aceasta și-ar găsi specificitatea prin „acoperirea morală, sufletească, existențială” care îi conferă nu doar un patos special, ci și o „consistență suplimentară” (Singura critică, p. 166).

În cazul lui Al. Călinescu, Mircea Martin sancționează excesul de zel moral al criticului care evaluează dintr-o perspectivă etică luciditatea autoscopică a autorului (și a personajului) când ar fi trebuit să-i măsoare acestuia în primul performanțele artistice și, eventual, numai după aceea vulnerabilitatea morală a personajului (extinsă inadecvat de Al. Călinescu și asupra autorului). Și lui Sainte-Beuve îi impută Mircea Martin o subordonare a operei față de biografia scriitorului, o pedalare în forță asupra observațiilor de ordin moral și psihologic în detrimentul analizei operei. Mai mult decât atât, exemplară pentru această „eroare biografistă” ar fi instrumentarea biografiei ca premisă interpretativă a operei.

Este cunoscută poziția lui Mircea Martin referitoare la primatul operei, însă, pe de altă parte, teoreticianul declară că „nu înseamnă să ignorăm în felul acesta ținuta morală a omului, să persistăm în prejudecata estetistă că talentul răzbună orice vinovăție – căci nu o răzbună câtuși de puțin, o perpetuează. Înseamnă însă să trecem peste adversități momentane ori rivalități de durată pentru a recunoaște ceea ce trebuie să fie recunoscut, ceea ce, dacă nu e recunoscut, subminează însăși condiția criticii: e vorba evident, de valoare (ce simplu !?), dacă există și, mai cu seamă, în măsura în care există. Căci am în vedere operele adevărate, cele ce sunt în stare să transfigureze, să i-realizeze viața” (Singura Critică, p. 45).

Revenim la Adrian Marino pentru a extrage o altă trăsătură învestită de Mircea Martin cu valențe etice, una care se dovedește a fi de o importanță majoră în economia argumentației de față. Aprecierea din „punct de vedere moral” a prolificității și a eforturilor edificatoare ale lui Adrian Marino implică modul în care criticul se poziționează față de nevoile culturii de care aparține. Este vizată aici și „solidaritatea de corp”, respectiv raporturile inter-umane și profesionale dintre colegii de breaslă, indicator pe care-l propune Mircea Martin pentru a verifica moralitatea criticului, cât și o conștientizare și interiorizare a implicațiilor etice și morale pe care le presupune activitatea de îndrumare și de valorizare din interiorul unei literaturi. Despre aceste implicații morale ale actului critic în toată complexitatea lui, de la dicțiunea ideilor și „stilul” expunerii, până la interacțiunile sociale dintre critici, Mircea Martin scrie neobosit.

 Cum ne aflăm în fața unui număr aniversar în care bilanțul este cumva implicit, nu putem să nu ne întrebăm cum percepe Mircea Martin – după o pledoarie de o viață pentru conduita etică a actului critic, cât și pentru responsabilizarea criticilor autohtoni în vederea implicațiilor morale ale asumării rolului de mediatori culturali – „starea” actuală a criticii și, prin extensie a literaturii și a culturii române. „Nu este iluzorie această credință, de vreme ce a fost autentificată printr-o viață” (Singura critică, p. 38) afirma Mircea Martin despre traseul critic și moral lui Eugen Lovinescu și, se poate susține fără rezerve, că i se aplică această constatare în egală măsură.

Cu riscul de a încheia abrupt și totodată dezolant, însă cu speranța că poate conștientizarea ca prim pas înspre mai bine e necesară (și posibilă), voi răspunde la curiozitatea pe care am lansat-o mai sus citând dintr-un interviu acordat de Mircea Martin pentru Observator cultural în 2005 și reluat în Radicalitate și nuanță: „Problema gravă la noi este că nu am reușit – pentru că nici nu am încercat – să construim o comunitate intelectuală. În România de azi nu există o comunitate intelectuală, dacă înțelegem prin asta nu o categorie cu atestate și pretenții, ci o convergență (nu spun consens) de preocupări care să vizeze cultura (și știința ) românească, dincolo de partizanate de grup și interese personale, care să ajungă prin dezbateri deschise și corecte la un set de principii (istorice, politice, culturale) în afara oricăror intruziuni partinice, la fel un cod nescris, la o deontologie implicită. (…) Programul nostru intelectual este măreț, înalt, pur, mobilizator de energii, disprețuitor față de gregaritate, servilism, provincialism, izolaționism, etc., iar practica noastră culturală este ilustrarea cu aplomb a exact acestor defecte veștejite” ( pp. 520-521).

 

Bibliografie

Mircea Martin, Generație și creație, Editura Timpul, Reșița, 200

Singura Critică, Editura Cartea Românească, București, 1986

Dicțiunea Ideilor, Editura All, București, 2010

Critică și profunzime, Editura Univers, București, 1974

G. Călinescu și „complexele” literaturii române, Editura Albatros, București, 1981

Identificări, Ediția a II a, Editura Tracus Arte, București, 2013

Radicalitate și Nuanță, Editura Tracus Arte, București, 2015

Vlasie, Călin (coord.), Mircea Martin – 70, Paralela 45, Pitești, 2010

_________

NOTE:

[1] Maria Ghiurțu, „Care e morala poveștii? Despre critica etică”, în Vatra, 11-12/ 2014, pp. 139-142.

***

 

Vasile GRIBINCEA

Cristalizarea și prospețimea reperelor înalte

După mai bine de un an în care, din proprie dorință, i-am citit – cu frecvente reveniri – toate cărțile, împreună cu mai multe texte din periodice și din culegeri colective, prefețe și interviuri neadunate în volum –, constat că Mircea Martin este un autor care nu m-a dezamăgit niciodată. Găsesc în dumnealui un model intelectual – și moral – în lumina căruia demnitatea, eleganța, rigoarea, delicatețea, discernământul, profunzimea implicării sunt valori pe care le (re)descopăr, cristalizate –dar și proaspete –, la o vârstă când simt acut nevoia de repere înalte și vii.

Chiar la prima noastră interacțiune am avut, discret, sentimentul unei întâlniri speciale. Se întâmpla în sâmbăta Târgului Bookfest din mai 2017, după lansarea celei mai recente ediții a volumului Geometrie și Finețe. Cât timp autorul oferea dedicații și schimba câteva cuvinte cu nu puținii cititori – printre care am recunoscut profesori și doctoranzi ai Facultății de Litere a Universității din București și cărora aveam să mă alătur în așteptarea unei dedicații ce avea să se dovedească neașteptat de generoasă –, am reușit să parcurg de două ori textul de pe coperta a patra al cărții, text pe care îl citez acum deja din perspectiva unei intuiții confirmate: „Autorii despre care vorbesc în această carte pot fi recunoscuți îndată printr-un contur net al ideilor, printr-o dicțiune a lor, printr-un demers ce se lasă urmărit în toate etapele sale. Fie că se supun unui proiect analitic sau unuia sintetic, ei aduc lucrurile la o transparență lămuritoare, edificatoare. Transparență care, departe de a fi una simplă, tranzitivă, se vădește purtătoarea unei aure de reflexivitate – semn al implicării, al investirii personale. Nimic nu este întâmplător în scrisul lor, totul este articulat și motivat, respirând rigoare intelectuală și formală, fără ca viața să lipsească și fără ca multiplicitatea ființei și a operei să fie sacrificate unei omogenizări forțate a cunoașterii. Incongruența, încâlceala, întortocherea, flascul, mâlosul – toate aceste forme de improvizație, neglijență, confuzie ori lipsă de talent – de atâtea ori supărătoare la lectura altor critici – unii dintre ei chiar importanți – sunt înlocuite aici de o limpiditate iradiantă. Admir la criticii «mei» puterea de a face din exegezele lor acte clare și suverane. Ei pot fi oricând citiți pentru ei înșiși, ca niște adevărați scriitori.” Am simțit imediat că, sintetizând astfel trăsăturile distinctive – și unificatoare – ale criticilor „săi”, Mircea Martin își face – în subsidiar, subtil – autoportretul. Precizia, plasticitatea și ramificarea acestei expuneri mi-au insuflat, mai mult decât curiozitate, încrederea în această carte, dorința de o avea și de a o explora pentru ea însăși, dincolo de „întâlnirile” cu proeminenții teoreticieni francezi pe care, nu o dată, aveam să-i citesc în continuarea portretelor atent realizate de Mircea Martin. Citind cartea prima oară, spre sfârșitul anului I de facultate, mă gândeam (și) la relația dintre admirație și atenție, la admirație ca formă elevată a atenției, implicând o acuitate a conștiinței pe măsura apropierii spirituale ce hrănește – și din care se hrănește – admirația…

La relația dintre atenție și admirație aveam să revin, tot stimulat de Mircea Martin, pornind și de la premise mult diferite: cele date de G. Călinescu și „complexele” literaturii române. Eram în anul al treilea de facultate când am citit volumul direct în ediția a III-a, basarabeană. Ceea nu aveam cum să afirm după prima lectură din noiembrie 2018, însă mă frapează astăzi, ține de următorul (aparent) paradox: deși, dintre cărțile publicate de Mircea Martin, G. Călinescu și „complexele” literaturii române are cel mai pronunțat și… complex caracter polemic, tot ea oferă cea mai intensă lecție despre admirație. (Am această opinie fără să scap din vedere anvergura profilurilor din Geometrie și Finețe.) Relectura Istoriei literaturii române de la origini până în prezent – în contrapunct cu revizitarea mai multor personalități și evenimente marcante în devenirea spiritului critic românesc -, analiza „complexelor” literaturii române – și a modului în care, încercând să le mascheze, G .Călinescu le accentuează de fapt… : aceste demersuri – și, mai ales, rezultatele lor – pot fi înțelese cu adevărat doar dacă nu rămânem blocați (cum n-o face nici autorul însuși) în pesimismul pe care îl emană, în majoritatea articulațiilor ei, demonstrația lui Mircea Martin. Or, dacă depășim acest pesimism general – rămânând, însă, conștienți de temeiurile sale intelectuale și etice – vom descoperi o lecție pasionantă și – în deplinătatea exigențelor și a divergențelor ei – fundamental calmă despre legătura dintre discipol și maestru. Lecția mereu actuală a delimitării neagresive, scrupuloase în proporție directă cu importanța obiectului reflecției. Lecția distanțării ca formă de adecvare, a apropierii de un model – și a maturei sale aproprieri – abia în urma examinării principiale a limitelor acestui acord spiritual, limite uneori problematice. Însă tocmai dificultatea acestui acord îi sporește credibilitatea și puterea de a emoționa… Atunci când e loială, răbdătoare și meticuloasă – ca în (re)lectura pe care i-o face Mircea Martin lui G. Călinescu – demonumentalizarea e o formă de reumanizare și chiar de valorizare. Abia în percepția plină de nuanțe și de rezerve față de inegalitățile și excesele lui, G. Călinescu poate avea parte de o admirație sinceră (în sensul etimologic exprimând lipsa impurităților). Admirația și onestitatea se verifică reciproc, în pofida – însă și în lumina – tuturor neliniștilor pe care le poate provoca acest raport. Iată ideea cea mai percutantă cu care rămân acum după G. Călinescu și „complexele” literaturii române. Ceea ce nu înseamnă că subestimez mizele și impactul retrospectivei lucide și traumatice asupra tradiției literare românești și a decalajelor ei față de reperele occidentale, nici subversiva distanțare a lui M.M. față de protocronismul asimilat politicii comuniste și alimentând exaltările identitare – altfel spus, complexele de superioritate – caracteristice regimului din România lui 1981…

1981 este un an semnificativ pentru opera lui Mircea Martin, fiind marcat, pe lângă ediția princeps din G. Călinescu și „complexele” literaturii române, și de publicarea primei ediții din Dicțiunea ideilor, volum ce îmbină interesul comprehensiv al autorului pentru repere umaniste ale Occidentului cu preocuparea față de peisajul literar și critic românesc, ilustrând, adică, interferența domeniilor de studiu a două dintre cărțile anterioare ale lui M.M: Critică și profunzime (1974), respectiv Identificări (1978). Dicțiunea ideilor, un manifest în loc de postfață, fixează un concept emblematic – și, de fapt, inconturnabil – pentru gândirea și practica scrisului lui M.M., concept ce a lansat un fertil dialog peste timp: e destul să vedem considerațiile lui Christian Moraru din Mircea Martin: Loyalty, mode dʼemploi1 sau analiza comparativă a „dicțiunii” în raport cu „rostirea” noiciană la Caius Dobrescu2. Fără să refuz ipoteza distanțărilor generatoare despre care vorbește Caius Dobrescu ( „Un manifest nu poate fi lansat dintr-o condiție de suverană indiferență științifică. El presupune o raportare polemică la ceva, o articulare tensionată în raport cu ceva, o delimitare până la nerv față de ceva. Și, desigur, dincolo de toate acestea, sau deasupra lor, un proiect alternativ.”3), cred că textul în discuție își confirmă valoarea de manifest și prin intensitatea la care se manifestă ideile din cadrul de ansamblu al operei lui Mircea Martin. Contrar părerii pe care ar putea-o provoca o lectură abruptă, „pe loc gol”, a eseului Dicțiunea ideilor, văd aici nu o proiecție ipotetică sau utopică prin insistența delimitărilor și prin anvergura obiectivelor – într-o omologare superlativă a competenței cu firescul –, ci o profesiune de credință confirmată chiar de ea însăși pe parcursul ei, un exercițiu de polivalentă și densă repliere a gândirii asupra ei înseși, cu o devenire edificatoare dincolo de efortul teoretic asupra ceea ce putem numi, recontextualizând o sintagmă din Radicalitate și Nuanță, „prestația și prestanța”4 unui critic. Iată și o frază care, dincolo de preceptul pe care îl apără, mi se pare fidelă și condensantă pentru ținuta întregului eseu-manifest: „Efect de sinteză organică dar și de lucidă stringență, stilul unui critic adevărat se recunoaște în primul rând prin darul formulării exclusive, al expresiei irepetabile și memorabile.”5 Sau: natural, fraza „Expresia nu e substituibilă pentru că nici ideea nu este.” se distinge prin ireductibilitatea osmotică a expresiei și a ideii. Îl identific pe M.M. printre cei care „se străduiesc să cucerească mai întâi pentru expresia lor prestigii pe care să le poată apoi atribui în chip convingător expresiei altora.”6, fapt care poate duce la colaterale – și nu orgolioase – autoreflectări precum cea pe care am simțit-o la prima vedere a textului de pe coperta a patra din Geometrie și Finețe. (Un similar efect de recunoaștere a lui M.M. însuși mi l-au provocat, între altele, sintagma „pregnanță ce aparține lucrului gândit până la capăt și exprimat fără ocoluri”7 – despre Minima moralia a lui Andrei Pleșu –, dar și secvența „Tudor Vianu e dintre acei autori pe care fiecare carte în parte, fiecare pagină, întâmplător aleasă chiar, îl reprezintă deplin. Peste diversitatea temelor și a intențiilor se simte un ton inconfundabil și calmul aceleiași procedări.”8) În sfârșit, adevărata măsură a stilului implică o adâncă participare, o responsabilitate existențială: „Pentru noi, a alege – fie și un cuvânt – înseamnă deja a te alege și a avea stil înseamnă a putea reuni gândirea, scrisul și viața personală într-o figură omogenă.”9 Omogenitate pe care o simt nu doar în ceea ce-l privește pe M.M. – dincolo, din și dincoace de paginile scrise -, ci și în articularea de profunzime a operei sale, o operă de o coerență non-liniară, ale cărei subtilități și fermități structurante se relevă la o răbdătoare și repetată lectură.

Bunăoară, toate titlurile cărților lui Mircea Martin sunt semnificative (și) în măsura în care conturează o constelație mentală profund electivă și sieși consecventă. Generație și creație exprimă apropierea de Tudor Vianu iar G. Călinescu… trimite, complementar, la celălalt reper nodal al lui M.M. din critica românească (în acest sens, nimic mai firesc decât reunirea unor fragmente despre Vianu și Călinescu pe coperta a patra a ediției din Identificări). Introducere în opera lui B. Fundoianu se asociază cu principala propunere a lui M.M. în sensul remodelării valorice a canonului poeziei românești. Identificări are o acoperire generalizată – dar neexclusivă – în ordinea (re)lecturilor profesate de Mircea Martin. Dicțiunea ideilor desemnează o prioritate dintotdeauna a autorului față de propriul scris, dar și o perspectivă recurentă în contactul lui M.M. cu gândirea altor autori. Singura critică – anti-prezumțioasă, dat fiind că „e cea care nu se consideră pe sine singura, vreau să zic singura care contează.”10 – stabilește un standard etic al deschiderii și probității și profesionalizării, animă reflecția despre prestație și prestanță… În cazul titlurilor Critică și Profunzime, Geometrie și Finețe, Radicalitate și Nuanță, elocventa este suprapunerea dintre ordinea cronologică și creșterea distanței semantice dintre termenii constituenți. Fiecare dintre cei trei „și” reprezintă un nucleu mai dur decât precedentul. Raportul dintre critică și profunzime este unul necesar și, cel puțin ipotetic, nu ar trebui să genereze controverse. Distincția dintre spiritul de geometrie și spiritul de finețe se prezintă, în gândirea lui Pascal, drept una netă; or, argumentarea din prefața lui Mircea Martin avansează dinspre înțelegerea celor două noțiuni ca fiind contrare spre acceptarea lor drept complementare. În fine, după o laborioasă explorare a fiecăruia dintre cele două concepte și a distanței dintre ele, Mircea Martin ajunge la o armonizare greu previzibilă din capul locului – și, cred, fertilă pe măsura dificultății sale – între radicalitate și nuanță: „nu cred în radicalitatea fără nuanțe, nu concep radicalitatea autentică altfel decât susținută, fortificată de nuanțe. Cred în acțiunea combinată a radicalității și a nuanței: în viață și, cu atât mai mult în cultură, în toate modurile ei de existență, în literatură, în arte, în științele omului și ale societății, în științele naturii și ale materiei.”11 Deși admite că o astfel de viziune poate trece drept utopică, Mircea Martin a verificat-o în experiență nu o dată înaintea formulării ei în acest eseu programatic: prin gradul de elaborare al cronicilor din Generație și creație (care își depășesc vizibil statutul de reacții „la cald” asupra actualității literare), prin relectura demitizantă și reumanizantă din G. Călinescu și „complexele” literaturii române¸ prin tenacitatea și (auto) exigența eseului Dicțiunea ideilor, prin pledoaria în favoarea lui B. Fundoianu, prin raportul dintre aparența totalitară a titlului Singura critică și totalitatea deschiderilor intelectuale și psihologice la care îndeamnă eseul programatic… Toate însemnă și o confirmare avant la lettre a modului în care M.M. urma să afirme (și mă refer în special la nuanțarea din a doua parte a frazei următoare): „Dacă e greu de conceput și de identificat un extremism fără idei și gesturi radicale, inerența unor poziții extremiste în concepțiile și atitudinile radicale mi se pare discutabilă.”12

… L-am întrebat odată pe Mircea Martin cât de similară găsește scrierea unui text cu escaladarea și coborârea unui munte: nu doar pentru a sugera o analogie între experiența de montaniard a autorului și concentrarea sa în scris, ci și pentru că, în momentele ei de apogeu, lectura lui M.M. mi-a dat senzația imaginară a unei plimbări la înălțime, cu garanția siguranței pe tot parcursul traseului. Îl citesc pe Mircea Martin ca pe un scriitor adevărat: unul care m-a făcut de mai multe ori să mă simt, mental, în locul nedespărțirii dintre exactitate și frumusețe.

________________________

NOTE:

[1] Adrian Lăcătuș, Rodica Ilie (coordonatori), Literatura română contemporană: Paul Cornea și  Mircea Martin. Lucrările Colocviului național universitar de literatură română contemporană, ediția a XI-a, Brașov, 8-9 mai 2014, Brașov, Editura Universității Transilvania din Brașov, 2014, pp. 305-314.

2Călin Vlasie (coordonator), Mircea Martin – 70 , Pitești, Editura Paralela 45, 2010, pp.165-174

3 Ibid., p.165

4 Mircea Martin, Radicalitate și Nuanță, București, Editura Tracus Arte, 2015, p. 397

5 Idem, Dicțiunea ideilor, București, Editura Cartea Românească, 1981, p. 196

6 Ibid., p. 199

7 Idem, Radicalitate și Nuanță, p. 409

8 Idem, Identificări, ed. a II-a, nerevăzută, dar adăugită, București, Tracus Arte, 2013, p. 10

9 Idem, Dicțiunea ideilor, ed. cit., p. 206

10 Idem, Singura critică, ed. a II-a, revăzută, Cartea Românească, București, 2006, p. 80

11Idem, Radicalitate și Nuanță, p. 571

12Idem, Radicalitate și Nuanță, p. 546

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 78-86]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.