Dacă stau cu spatele la fereastră și privesc tabloul din sufragerie, o reproducere după Doamna cu evantai a lui Klimt, nu văd propriu-zis tabloul, ci dungile de lumină reflectate de sticla care îl protejează. Peste luxurianța lui cromatică se suprapun contururi în culori estompate, totuși suficient de precise, căci bustul firav al Doamnei, levitând parcă printre flori cărnoase și păsări exotice, se destramă în luciul sticlei, pierzându-se în umbrele fremătătoare ale după-amiezii. Soarele bate direct în geam, o fâșie de lumină puternică se întinde de-a lungul încăperii până lângă peretele pe care stă agățat tabloul, iar reflexul ei depune peste desenul acestuia fragmente de mobilier, perdeaua trasă într-o margine a ferestrei și chiar frunzele trandafirului japonez aflat pe balcon. Astfel, înțelesul lucrurilor se tulbură. Pot alege, cu un efort al vederii, dacă să privesc tabloul sau ceea ce, din spatele meu, se reflectă în el într-un alt strat de forme, dispuse parcă mai riguros și mai ferm, ca într-un ciudat palimpsest. E ca și cum aș alege, între două iluzii, pe aceea pe care să o ridic la rangul de realitate, sau între două amintiri, pe aceea din care să-mi improvizez un trecut. Dar de ce nu le-aș lua împreună? Fiindcă persistă între ele o contradicție dureroasă, o inadecvare de natură a le despărți pentru totdeauna și, deși aparent ele coexistă, de fapt se anihilează reciproc. Este, poate, modul nostru obișnuit de a privi întâmplările vieții. Dacă cineva s-ar afla pe balcon și ar privi dintr-un anumit unghi prin sticla geamului, atunci eu aș deveni pentru el ceea ce tabloul este pentru mine, amestecat cu o bucată de cer și cu fațadele blocurilor de peste drum, cam în același fel în care o amintire veche își dizolvă conturul și se risipește în una mai nouă.

Alteori, când mă cuprinde urâtul, joc ore în șir table pe calculator, raportându-mă la „adversar” ca la o ființă reală, pe care o învestesc cu psihologie și față de care am sentimente. De exemplu, mă bucur când dă un zar prost sau când reușesc să-i scot o piesă de pe tablă. Sau, studiindu-i mutările, încerc să-i anticipez intenția, pentru a ghici cum să-mi adaptez tactica la jocul lui.

Cam o dată la două săptămâni, mă sună Vorel, adică Viorel fără i, cum îi place să se recomande. Probabil că funcționarul care i-a completat certificatul de naștere era tare grăbit (sau distrat, sau beat, sau confuz, sau speriat etc.) – astfel că Viorel a rămas așa, fără i, pentru tot restul vieții. Ce mai faci bătrâne? mă întreabă. Nimic, îi răspund, dar nu sunt chiar atât de bătrân cum crezi tu. Atunci, ce mai faci, tinere? Tot nimic. Mi-e rușine să-i spun că joc table pe calculator, ar putea crede că am dat în mintea copiilor. De fapt, pe el îl interesează tromboza mea și cum fac caca, dacă mai am probleme. Am, sunt mai tot timpul constipat, iar constipația îmi provoacă migrene, mă predispune la depresie și pesimism – și bineînțeles, mă face antipatic. Înseamnă că nu mi-am luat pastilele așa cum mi-a recomandat el. Da, asta înseamnă. E și un mic avantaj aici, mă consolează Vorel, constipația e un bun afrodisiac. O să mor de cancer colorectal, îi răspund eu. Iar el îmi spune încă o dată bancul cu optimistul incurabil: e vorba de mortul de cancer care a sperat până în ultima clipă. Ce? Să-l calce o mașină.

Nu-mi place să se ocupe tocmai el de mine, dar nu prea am de ales. Boala e unul din lucrurile cele mai intime ale omului – mai întâi că, dacă mergi la medic, trebuie să te dezbraci, să-ți expui trupul în toată precaritatea lui – deci e, în primul rând, ceva rușinos, ar trebui să fie un secret neștiut de nimeni. Iată de ce mi se pare o lipsă de pudoare ca, atunci când ești bolnav, să te adresezi unui medic care te cunoaște, eventual ți-e rudă sau prieten – de exemplu, pentru o colonoscopie. Dimpotrivă, ar trebui ca relația cu medicul să fie una impersonală, ca între obiecte complet străine, căci corpul bolnavului nu mai e o ființă, ci un obiect dereglat pe care urmează să-l repari folosind alte obiecte. Vorel crede însă că boala este un factor de progres, fiindcă creează locuri de muncă. Numai pentru cel pe care îl doare e oarecum neplăcut, însă în jurul lui se agită o mulțime de medici, asistente, infirmiere și farmaciști care se străduiesc să-l consoleze, și pentru asta primesc salariu. De fapt boala nu există, e doar semnalul, interpretarea de către organism a unui deficit de comunicare între celule. Sau, cum zice el, un indicator de circulație pe drumul spre moarte: luați-o pe aici, ca să scurtați drumul. Mi-a spus odată că seamănă cu fotbalul. Nu vedeam cum ar putea semăna constipația mea cronică cu fotbalul. E o ficțiune, m-a lămurit el, în jurul căreia se învârt sume colosale de bani. Știu că ție îți plac chestiile filosofice, ai vrea poate să-ți vorbesc despre frumusețea și stranietatea bolii, căci inițiază o aventură ontologică, e un preludiu al transcendenței și așa mai departe (mă ironiza, într-adevăr îi vorbisem mai demult despre asta), dar îmi pare rău, bătrâne: nu! E o mizerie. Ascultă, știu bine ce spun, căci îți vorbesc din experiență: orice bolnav miroase în primul rând a căcat!

Și totuși, cinismul lui frivol degajă nu știu cum o paradoxală senzație tonică și reconfortantă. Poate că are dreptate, în anumite momente sunt eu însumi conștient că nu folosește la nimic să fii mereu sumbru, dar sunt și alte momente, și nu puține, când vechea mea predispoziție nevrotică scapă de sub control – ceea ce Vorel, în maniera lui de a lua totul în periplizon, consideră a fi expresia unui sindrom de incontinență impulsiv-depresivă.

Altădată mi-a dezvăluit, dacă nu o fi inventat el însuși, rezultatul unor studii recente, potrivit cărora medicii sentimentali sau prea atașați de problemele pacienților mor tineri, de obicei fac infarct. Așa încât, ca medic, iar în specialitatea lui e unul dintre cei mai buni din zona Moldovei, el nu se consideră decât un simplu înainte-mergător al groparului, plătit în funcție de numărul de morți cărora le sapă groapa – și are atâta treabă! Îți imaginezi că seara, când ajunge ostenit acasă, groparul ăla se pune pe bocit, sfâșiat de dileme metafizice? Nicidecum. Se întinde în pat, își așază mâinile sub cap și începe a socoti: azi am mai coborât vreo cinci! Va să zică, cinci înmulțit cu atâția lei bucata, asta face…

A continuat să vorbească, să mă provoace și să-mi persifleze beteșugurile vârstei, până când și-a dat seama că nu-l mai ascultam, doar îi răspundeam din când în când, mai degrabă îngânând niște cuvinte la întâmplare. Dâra subțire a unei amintiri ajunsese până la mine așa cum curentul de aer rece se strecoară tăcut pe sub ușă, aproape nebăgat în seamă și, tot pe tăcute, îți pătrunde până în oase – și abia într-un târziu simți junghiul ca o tăietură de lamă, fără să știi de unde ți se trage. Am simțit junghiul abia după ce am închis telefonul. Mi-am amintit că Tibi muncise și el o vreme ca gropar, după ce l-au dat afară de la fabrica de confecții, deci știa cum gândește un gropar moartea și mi-ar fi putut spune. Dacă ar fi fost în forma lui de altădată, cu siguranță că n-ar fi pierdut ocazia de a-mi mai vorbi și despre asumarea metafizică a morții, fiindcă atunci când ne gândim la propria moarte, de obicei ne vedem întinși într-un sicriu, cu mâinile pe piept și înconjurați de rudele în doliu, fără să ne-o asumăm din interior și fără să-i simțim propriu-zis neantul… Dar poate că, după toate cele întâmplate, nici n-ar fi stat de vorbă cu mine, fiindcă, din nu știu ce motiv, mă considera principalul vinovat pentru arestarea domnului Catană. De fapt nu mai voia să discute nici cu Moșul și nici măcar cu doamna Veta, cu nimeni dintre cei de la cenaclu, nu-l mai interesau nici literatura și nici filosofia. Ziua săpa gropi în cimitir, iar seara, dacă ar fi să iau în serios ipotezele lui Vorel, își socotea câștigul. Nici pe Moșul nu-l mai interesa literatura și nu mai scria poezii. Iar Silvia a terminat liceul în vara aceea, a dat examen la Institutul de teatru și n-a reușit, după care a dispărut din oraș – și de atunci, n-am mai văzut-o. Însă mai înainte de a pleca, i-a făcut cadou Moșului virginitatea ei și a ținut să-mi spună ea personal de ce nu-mi făcuse mie cadoul acela. Fiindcă eram inadecvat cu ea, vrând poate să spună incompatibil. N-ai pierdut mare lucru, mi-a mai zis, ca să nu mă supăr prea tare.

Nu mai țin minte ce carte citeam în perioada aceea, dar știu că m-a impresionat o frază anume, fiindcă mi se părea că vorbește despre mine, despre Moșul și despre Silvia: Se petrecuse ceva urât între noi, și nu eram sigur că rămăsesem în totul curat. Poate, un roman de Marcel Proust? Când am vrut să mi-o notez în caietul în care îmi țineam așa-zisul meu jurnal, mi-am dat seama că-l rătăcisem, nu-l mai găseam și nu l-am mai găsit niciodată – mă rog, nici nu l-am mai căutat – dar oricum, fraza mi-a rămas întipărită în memorie.

                                                                        (Din Scrisori către Taisia)

[Vatra, nr. 7/2020, p. 2]