Alex Goldiș – Rezistența prin farsă

S-au tot publicat amintiri despre comunism, în diferite registre, de la cel recuperator-nostalgic al lui Vasile Ernu din Născut în URSS până la texte – prea multe să le amintesc aici – în care sunt denunțate traumele individuale și colective ale sistemului. Cel mai recent volum dedicat subiectului, Fake News în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre Epoca de Aur, al lui Ioan T. Morar*, nu se înscrie în mod evident în niciuna dintre aceste atitudini extreme. Cartea nu încearcă, în mod evident, să recupereze nimic din cotidianul comunist; dar nici nu e un volum de condamnare propriu-zisă a regimului. Beneficiind de o distanță igienică deja (cele trei decenii încep să atârne greu asupra registrului rememorării), textul lui Ioan T. Morar e o privire înapoi marcată în mod evident de dorința de a exploata umoristic subiectul. Cartea e, poate, cea mai clară tentativă de până acum de a face din lumea dispărută un subiect de divertisment.

Nu întâmplător, rememorările par să adopte mai puțin limbajul lumii dispărute, cât mai mult jargonul lumii de azi: însăși tema înscrisă pe coperta volumului – și pe care o regăsim cam programatic la fiecare început de capitol, aceea a fake news-ului – reflectă intenția de a traduce realitățile de ieri într-un limbaj strict contemporan. Altfel, e destul de bizar să aplici retrospectiv un fenomen care a luat amploare odată cu explozia societății media – și foarte mult în ultimii ani, datorită mediului online – unei societăți închise, în care mijloacele de amplificare a comuncării de masă erau limitate. A vorbi despre societatea comunistă în termeni specifici epocii post-adevărului e puțin impropriu, dar dacă cititorul poate trece peste această convenție, reînnoită la fiecare câteva pagini, cartea merită citită.

Nu știu dacă specialiștii într-ale cotidianului comunist vor găsi lucruri neștiute (eseul lui Morar e o „monografie personală” a vieții sub regimul Ceaușescu), însă volumul e scris cu vervă, se citește cu ușurință și – aș îndrăzni să spun – configurează un ethos specific legat de raportarea la regim. Toată realitatea e un fake (nu neapărat un fake news, așadar), de la falsificările ideologice până la cele mai simple lucruri, demonstrează cu lux de amănunte, mai ales pentru neofiți, Ioan T. Morar. Cititorul născut după 1990 – căci lui i se adresează în primul rând textul – se va pune la curent cu fenomenul surogatelor de tot felul, de la nechezolul care înlocuia cafeaua sau „adidașii” de porc care înlocuiau încălțările occidentale mut dorite, până la Moș Gerilă ca substitut de Moș Crăciun. Toată cartea e scrisă, de altfel, cu haz, în registrul următor: „Moș Crăciun a fost eliminat din calendarul românilor încă de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar locul lui a fost luat de Moș Gerilă. În prima apariție în presa vremii, în publicația comunistă Națiunea, în 1947, Moș Gerilă e desenat ca un tânăr musculos, bine făcut, căruia îi zboară barba falsă. Parcă ar fi vorba de un stripper pregătit să-și lepede hainele în fața unei audiențe alcătuite din fruntașe în muncă!”. Nu doar că toate obiectele din jur compun falsul de zi cu zi al realității comuniste, dar însăși generația din care face parte autorul nu e decât o „generație cu înlocuitori”. Ioan T. Morar își amintește că, într-un articol din Forum studențesc, utilizează această sintagmă pentru a-și denumi congenerii: „Nu am spus-o răspicat, dar noi eram generația născută integral în comunism și hrănită pe rând cu toate falsurile epocii, cu toți înlocuitorii. Cenzura nu cred că s-a prins unde bat, atât de natural suna cuvântul «înlocuitor» în viața de zi cu zi”.

Care să fie modalitatea de apărare împotriva acestei realități construite pe o serie de mecanisme butaforice? Și aici, într-adevăr, intervine ethos-ul despre care aminteam mai sus: Fake News în Epoca de aur configurează, drept reacție la falsificările de tot soiul ale realului și ale ideilor, imaginea unei umanități retrase în farsă și umor. Evident, exponentul cel mai de seamă e auctorele însuși, care răspunde cel mai adesea absurdităților sistemului nu prin disidență, nici prin acte de curaj ieșit din comun (Ioan T. Morar o mărturisește de la început: nu se consideră un erou), ci prin înscenarea unor farse permanente. „Făceam farse, deci existam, ne produceam momente de libertate, de desprindere de cotidian” sau „Noi am râs, ne-am amuzat, am fost solidari, am avut complicități plăcute, în vreme ce alții ne turnau și se puneau în slujba regimului” sunt doar câteva dintre mărturisile cele mai caracteristice din volum.

E drept că și prieteniile de care a beneficiat membrul fondator al Academiei Cațavencu au contribuit la această portretizare în culorile farsei a lumii comuniste. O mare parte din povestirile pline de haz cuprinse în carte reflectă apropierea lui Ioan T. Morar de câteva dintre grupările responsabile de descrețirea frunților în anii ʼ80, Ars amatoria și Divertis. Alături de ei a reușit autorul acestor amintiri să-și păstreze spiritul intact într-o lume a non-sensurilor. Dacă n-au reprezentat o modalitate de polemică directă la adresa regimului, aceste farse i-au pus în chestiune autenticitatea și au reprezentat, fără îndoială, o încercare de minimă reparație morală în raport cu puternicii zilei. Nu voi dezvălui amănuntele anecdotice din carte (cititorul merită să le descopere pe cont propriu), însă împreună cu Groșan & co., Ioan T. Morar devine autorul unor farse înscenate lui Eugen Barbu în perioada atacurilor feroce la adresa demnității scriitorilor. Obtuzitatea satrapilor locali din sistemul de învățământ e contracarată și ea de tinerii intelectuali, obligați de mecanica repartițiilor să activeze ca profesori la țară sau în orașe mici, prin adrese și solicitări fake venite de la minister. Farsa reprezintă o soluție de existență nu doar pe plan colectiv, ci și la nivel individual: Ioan T. Morar mărturisește că a fost unul dintre „traducătorii” cei mai asidui ai unor versuri inexistente din poeți mari sau chiar inventatorul ad hoc al unor talente internaționale… Multe dintre dialogurile autorului cu reprezentanții mărunți ai oficialităților – susceptibile, e adevărat, de tușe ficționale mai mult sau mai puțin îngroșate – par dialoguri absurde, în care tânărul intelectual se amuză să arate oglinda regimului. Farsei generalizate nu i se poate răspunde decât prin mici farse individuale, menite să conserve măcar o parte din autonomia gândirii, amânând și păcălind încercările de înregimentare. Nu întâmplător, Ioan T. Morar mărturisește că „Cea mai mare realizare profesională a mea, înainte de 1989, nu a fost că am terminat facultatea ca șef de promoție, că am reușit să public o carte de poezie fără «patriotisme», că pentru ea am luat premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Nici că am ajuns să lucrez în presă la București, în ciuda unui dosar de cadre nu tocmai bun. Cea mai mare realizare a mea a fost că nu am devenit informator al Securității și că nu am colaborat niciodată cu această sinistră instituție”.

E mult, e puțin…? Volumul nu-și propune să problematizeze abstract dileme atât de complicate, ci mai degrabă să semnaleze câteva strategii eficiente de supraviețuire morală. Și să arate, evident, cititorului de azi că un regim lipsit de umor reprezintă, în mod paradoxal, o sursă nesfârșită de situații comice.

_____________

* Ioan T. Morar, Fake News în Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre Epoca de Aur. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă, Polirom, Iași, 2020.

 

 

 

[Vatra, nr. 7/2020, pp. 13-14]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.