Surpriza anului 2019 la categoria debut, în proza din Basarabia, e romanul Orașul promis (Tracus Arte), de Valentina Șcerbani. Subiectul – unul tulbure, dens, vâscos – ține de o stare dramatică de incertitudine, bine încadrată în convenția onirico-fantastică.  Personajul principal e o fetiță, Ileana, care trăiește suspendată între vis și realitate. Centrul iradiant al suferinței acestui copil e amenințarea pierderii mamei, neliniște echivalând cu o aruncare în vid. Mama fetei e grav bolnavă, tatăl e prins în alte povești de dragoste și grija copilei o poartă mai întâi Doamna (prietena mamei), apoi surorile mamei (Maria și Cealaltă). Colapsul realității – lipsa unui cămin stabil și regimul ambulatoriu al copilei, care migrează de la un „tutore” la altul, lipsa veștilor despre mama bolnavă, absența unui sprijin alături – amplifică tribulațiile subconștientului, suspendă personajul printre semne onirice, între  presentimente grele și speranță.

Narațiunea cu puternice accente suprarealiste curge în ritm din ce în ce mai tulbure (spre final, autoarea pare oarecum neputincioasă în fața acestor avalanșe debordante), unificând reprezentările disparate ale realității în jurul prezenței absente a mamei. Lipsa mamei echivalează cu o neinstalare în lume, cu un regim existential halucinant, bizar, o hălăduire cu pași grei prin realitate-vis-nălucire, în ropotul unei nesfârșite ploi. Regimul afectiv al stării de confuzie, derută, angoasă deformează cadrul existențial, îi blurează contururile, îl destructurează. Toltrele, locul în care ajunge fetița la surorile mamei sale, sunt un spațiu vâscos al incertitudinii, „o mlaștină care-i înghite pe toți cei care pășesc înăuntru”. O vale a plângerii cu lacrimile revărsate înăuntrul ființei îndoliate. Casa mătușilor –  un nonloc ființial –  e un loc halucinant și tranzitoriu dintre lumea de aici și cea de dincolo. Unul câte unul, datele  realității intră într-un regim oniric, în care visul nu se mai distinge de realitate, gesturile sunt bizare și nevrotice, iar orașul promis de mama – unul al mării – devine o lume apocaliptică, în care ploaia nu mai contenește, mâzga se amestecă cu sângele, ploaia și mucegaiul pătrund peste tot.

Ploaia de după geam, care cade de săptămâni, e proiecția doliului interior, a destrămării lumii, dar și a dorinței de purificare, a speranței că apa va duce totul la vale.  De aceea, moartea cailor,  ca o ultimă redută a frumuseții și castității pierdute, e și o bucurie disperată pentru Ileana că mama nu e prezentă acolo, în apocalipsa pluvială.

Suferința e reprezentată în imagini delirante, obsesive, cu osmoze de forme abstracte cu cele viscerale. Ecorșarea iepurilor în zi de vineri sau visul în care mama e jupuită de piele sunt de rezonanță psihanalitică („Într-un coșmar, Maria o jupuia pe mama de piele”) și dețin, în plan simbolic, semnele prevestitoare ale morții.

Spațiul e populat de oameni ostili, ciudați. Doamna, prietena mamei, femeia care are un timp grijă de Ileana, e singurul spirit tutelar care transmite un sentiment de normalitate. Surorile mamei, care o iau de acolo pe motiv că „o corabie tot o corabie rămâne, indiferent sub ce steag” sunt arătări ce-ți dau fiori. „Maria, cea de care s-au lepădat toate Mariile”, deși pare uneori frumoasă, „avea ceva diavolesc în ea, niște pași pierduți, niște văluri negre”. Sora care o însoțește peste tot e doar o cealaltă depersonalizată, „cu părul strâns pe cap și buze vinete”. Împreună sunt o forță, una distructivă. „Gesturile lor erau ilogice, mersul lor ducea spre nicăieri, tot ce apucau cu mâinile, se risipea, se transforma în fum”.

Codruța, fiica celeilalte, are pielea galbenă, este albinoasă și mereu bolnavă, inertă, zmulsă din copilărie și aruncată în același regim diform al realității, ca și Ileana. Mătușa mătușilor, care vrea și ea s-o ia pe Ileana în grija ei, e o imagine și mai sinistră, și mai ostilă. „Avea fața rotundă, cu ochi micuți de purcel, cu pielea întunecată și părul pufos ca de păpădie. Chipul acela alcoolizat era îmbătrânit înainte de vreme. Purta un surtuc militar și șapcă de marinar”. Atmosfera e încărcată de semnele dezagrăgării, peste tot se resimte gustul sărat al bolii, al morții. „Uneori ploua cu gheață, alteori cu fulgi”. Acțiunile sacadate ale personajelor sunt tensiuni exteriorizate (săpau, loveau, strigau etc.), anticipând „zile negre care aveau să vină”. Dezastrul de afară e de fapt desenul din interior, forma plastică a angoasei: „Vântul îndoia arțarii sub rafalele înfuriate. Picăturile de ploaie cădeau încet, sinistru. Casa asta devenise un buncăr de beton cu verandă din lemn putrezit. Cu perdelele de tul de culoare argintie. Un cavou. O împărăție a umbrelor morții. Aici chiar și umbrele aveau expresia sumbră și cârlionții de păr ca niște șerpi. Aș fi vrut să fie un vis, dar pe tine nu te mai surprind visele”. Uneori, redundanța detaliilor onirice șterge din efectul lor artistic, acestea rămânând simple îngrămădiri de imagini de groază.

Mama – omniprezența absentă – o privește pe Ileana  din oglindă, de printre fire de mohair. Întreaga ființă a fetei e locuită de imaginea maternă, identitatea ei a luat locul propiei identități. Figura maternă se adună din amintiri și vise, la granița fragilă dintre speranță și disperare. „Mă uit în oglindă și o văd pe mama. Mama cea care urmează să vină. Mama cea cu pielea în cute, una peste alta, rând peste rând. Mama care va suna în toate clopotele, care va curge în toate apele, care va rupe toate albiile”.

Autoarea operează cu fine intercalări de registre epice și instanțe narative. Voci sonore ale constiinței sunt dublate de murmure înfundate ale subconștientului, de gânduri care stau la frontiera dintre spus și nespus, de intuiții care vorbesc. Visul care o anunță pe Ileana despre moartea mamei, apoi o îndeamnă să plece repede de la mătușile ei sinistre e vocea inconștientă, îndemnul lăuntric al fetei, intuiția, instinctul ei de supraviețuire.

Inițierile în boală și moartea mamei se produc lent și chinuitor „Să te prefaci că-ți plac ploile, oamenii, ba chiar să încerci să-i îndrăgești, ca să nu te nenorocească” – este lecția despre puterea de a-ți asuma infernul, de-a te salva, ca Noe, cu o corabie plutind prin apocalipsa personală, amplificată la proiecții universale.

Valentina Șcerbani derulează cu îndemânare ghemul suprarealist al reprezentărilor onirice în fire epice captivante, bine direcționate prin căile labirintice ale unui interior dominat de suferința pierderii și a însingurării. Romanul ei anunță o prozatoare matură, de autentică forță narativă, putere de sugestie și reprezentare artistică. Un debut cât o confirmare!

[Vatra, nr. 7/2020, pp. 14-15]