Tonul: „…pentru că acolo trăiau oameni de cele mai diverse origini – într-o zi puteai auzi şapte sau opt limbi.”

                                                                                 (Elias CANNETI. Limba salvată)

Marea era schimbătoare, încât a fost nevoie de câteva râuri bune pentru a o lega de ţărm, dar şi aşa-i trasă când la un mal, când la altul, în funcţie de apele teritoriale. Grecii antici i-au zis Ospitalieră (Pontus Euxinus) dintr-un malentendu cu persana axaena (neagră), care lor le suna ca axeines (neospitalieră); modernii, mai cu picioarele pe pământ, au mers totuşi pe mâna perşilor, Marea Neagră; chit că dacă stai să te gândeşti are tot atâta întunecime pe cât cerneala albastră – acesta fie-i numele! – negreaţă, în ideea că prin inversarea termenilor – Cerneală pentru Neagră, şi Albastră pentru Mare – suma ecuaţiei rămâne aceeaşi. Prinsoarea vânoasă a râurilor, departe de a fi slăbit de-a lungul timpului, se simte şi ea în mod diferit, mai puţin influenţată de cotele apelor, cât de popoarele ce trag de ele, disputându-şi astfel malurile sau cursul superior/inferior, după cum le-a fost aşezarea. Rareori de-o apă curgătoare trage un singur neam, şi – de cele mai multe ori – nici măcar în acelaşi sens; de regulă însă, se înhamă două sau trei naţii, la nevoie şi o duzină întreagă, opintindu-se din răsputeri s-o stăpânească, vai! cu riscul de a fi luate la vale şi duse, fiecare pre limba lui: Danubius, Donau, Дунай, Dunărea…

După cum o spunea şi numele dat cu avans, Cernăuţii vor ajunge primul port la Cerneala Albastră, odată cu transformarea cheilor Prutului în artera principală a oraşului, începând cu anul celei de-a 510-a aniversări de la prima atestare documentară. Viitorul se conjugă la imperfect, n-ai decât să sări un timp gramatical ca să se-ntoarcă în trecut. Printr-un sistem ingenios de ecluze ce funcţiona ca un ascensor hidraulic, urbea cobora de-a lungul celor 967 km ai râului pe ţărmul mării în sezonul estival, pentru a se retrage cătinel la munte în perioada de iarnă. La un semnal al vasului-amiral, Biserica Mitropolitană, cele câteva zeci de lăcaşe de cult – ortodoxe, catolice sau unite; nu în ultimul rând, sinagoga – îşi înălţau catargele, şi iată-l oraşul înaintând în larg cu toate pânzele sus, ori repliindu-se asupra lui însuşi ca un liliac în podul casei. Ca să lege deplasările lui calendaristice de geografia locului, pe timp de vară se chema Cernăuţii de Jos, şi respectiv, câtu-i iarna de lungă, Cernăuţi de Sus, spre invidia nemărturisită a urbei-geamănă, mezina Odessa, care nu-şi putea scoate picioarele din mare nici cât să meargă la umblătoare. Că susul şi josul erau şi ele relative, s-a văzut încă în 1775, când dintr-un târg de la fruntariile nordice ale Sublimei Porţi, la origine un punct vamal la intrarea în Moldova, de-acum înainte Czernowitz până la noi ordine ajunsese peste noapte piatra nestemată a coroanei habsburgice, la răsărit de reşedinţa imperială, Viena, pe acelaşi meridian însă; va trebui să treacă alte aproape două sute de ani, înainte ca fraza epistolară a unui cernăuţean (iar judecând după gaura în cer pe care o va face în ale poeziei, i se poate spune cernaut) get-beget – „J’étais dans la rue, il faisait froid et, comme cela m’arrive de temps en temps, je cherchais un peu mon nord (qui, décidement, est un peu à l’est)”1 –, redactată într-o altă limbă decât cea maternă, şi pe alte meleaguri decât cele ale copilăriei, să fixeze această schimbare de perspectivă, iar odată cu ea şi intrarea în scenă a personajului cărţii – întoarce-i-s-ar numele! –, Personne Nage. Nu doar toponimia avea de suferit de pe urma acestei succesiuni aleatorii a unor anotimpuri gramaticale, şi ea datorată unei mişcări de du-te-vino a locuitorilor între mare şi munte; orice orăşean cu ştiinţă de carte de îndată ce începea să se gândească la fugit irreparabile tempus se trezea numaidecât că trăieşte la ora germană, Verweile doch, du bist so schön. 

Acum că oraşul se pregătea să celebreze, în mai puţin de-un an ce se arăta nesfârşit, cea de-a 140-a aniversare a apartenenţei sale la Kaiserliche und Königliche Doppelmonarchie, fabricile de mătasea-broaştei din lunca Prutului lucrau 24 de ore din 24, spre a asigura stocul de materie primă absolut indispensabilă la confecţionarea jiletcilor funcţionărimii imperiale, atât de căutate de burtăverzimea de pretutindeni; pâlnii uriaşe de captare a ceea ce poetul numise „concertul în luncă” – c-o fi al orăcăitului de broscoi, c-o fi al ţârâitului de greieri, c-o fi al trilurilor de păsări cântătoare sau al clămpănitului de stârci – se-ntorceau în tot atâtea cornuri ale abundenţei din care se turnau apoi nenumărate feluri de sonerii de pus la uşi, dar şi la aparatele de telefon, de curând inventat. Era vremea spaţiilor întinse, parcurse fără grabă, şi mai rămânea timp, până la sfârşitul deceniului, pentru încă un jubileu, cel de jumătate de veac de la proclamarea Imperiului Cezaro-Crăiesc, dar până atunci s-ar putea ca şi K.u.K.-ul să-şi treacă greutatea de pe-un picior pe altul, cum ar veni de la împăratul Franz Joseph la Franz Ferdinand. O asemenea ocazie nu avea cum să-i scape Alteţei Sale Prinţului Moştenitor (cine ştie, poate la acea oră deja Împărat!), pe care cernăuţenii îl şi vedeau aievea intrând cu tot alaiul în urbea lor reglată ca un ceas cu pendul, pentru a onora prin augusta-i prezenţă întâlnirea sa cu istoria, chiar dacă pe moment arhiducele se afla în drum spre Sarajevo. Un Principe, oricât de Moştenitor – adică nu chiar de tot, sau nu de la bun început, ci în virtutea unor circumstanţe ce i-au înlesnit ascensiunea pe scara ADN în spirală a succesiunii dinastice, după ce că în 1889 vărul său, prinţul Rudolf al Austriei, şi-a pus capăt zilelor, iar taică-su, fratele cadet al lui Franz Joseph, a renunţat la tron în favoarea primului său născut –, îndreptându-se spre un oraş oarecare (nu şi pentru cei care îl aşteptau), într-o zi anume din vara lui 1914 (aniversarea bătăliei de la Kosovo Polje, din 28 iunie 1389), spre a se arăta favorabil slavilor de Răsărit din această regiune, recent anexată, şi plăcut în ochii adoratei sale soţii, nimeni alta decât fosta damă de onoare a celor şapte fiice ale arhiducesei Isabelle, Fürstin Sophie, de dragul căreia a fost silit să încheie o căsătorie morganatică, şi care va ajunge la capătul acestei fraze în bătaia armei lui Gavrilo Princip. Punct ochit, punct lovit. Ceea ce nu înseamnă neapărat sfârşitul, ci doar un punct de plecare. 

Unul din cele trei, puse pe harta Dublei Monarhii în data de 28 iunie 1914, la Sarajevo, ce alcătuiesc un triunghi definind un plan, unul în mişcare, după cum înaintează caleaşca princiară – „caleaşcă” e un fel de a zice; de fapt, este vorba de un automobil macra Graef & Stift, număr de înmatriculare A III -118 – pe caldarâmul balcanic în întâmpinarea Personajului Principal, carele nici el nu stă locului, ci iată-l se grăbeşte să închidă unghiul, acum e acum, cineva tot trebuie să dea colţul. Niciodată un unghi mort nu a deschis o perspectivă mai largă – nebănuite sunt căile  Domnului; din fericire, nu şi cele ale domnilor, drept care ultimii pot fi pândiţi pe la răspântii de drumuri, în numele unei cauze, aşa să ne ajute Dumnezeu! –, şi dacă de bună seamă cui pe cui scoate, atunci se cheamă că Alteţa Sa tocmai şi-a găsit naşul – cum ar veni: „Tu eşti Princip şi pe principiul acesta se va întemeia împărăţia Răului!” –, totul este să nu-i tremure mână în clipa hotărâtă încă din naştere. Ce-i scris în fruntea unuia se citeşte în palma celuilalt, acum e rândul braţului armat să desăvârşească ceea ce mâna de justiţie a parafat fără drept de apel. Nu doar că studentul sârb îl are la mână, după ce că iniţial tovarăşii săi dăduseră greş şi întreg scenariul a trebuit rescris nici nu din mers, ci din… marşarier, însuşi şoferul Alteţei Sale scoţându-i-l în faţă pe nepusă masă (el tocmai intrase într-o cafenea, să mănânce un sandvici), dar se adevereşte că ceea ce se crezuse la început o conspiraţie, ajunsă până şi la urechile ambasadorului Serbiei la Viena, Jovan Jovanović, cel care se opusese categoric acestei călătorii, capătă brusc un aer de predestinare, fiind dacă nu lucrarea proniei cereşti, cel puţin lucrătura unor forţe oculte, nu le-ar mai veni numele. Nici măcar numele – poreclele, după care se vor trage cândva şi substantive comune, prin sufixare (un –ism aici, un –ist dincolo), când din purtătorii lor se va alege oale şi ulcele, şi alea sparte în capul popoarelor ce le-au dat naştere; acum însă bietul student are trei susţinători necondiţionaţi: cel dintâi, spre a răzbuna moartea prin ştreang a fratelui său mai mare, Alexandru, şi el atentator, mai puţin fericit, la viaţa unui „uns al lui Dumnezeu”; ultimii doi, ca să-şi dispute întâietatea pe continent, Lebensraum versus «Земля наших предков» – niciodată un gest nu a cântărit mai greu, în sute şi mii şi milioane de pumni de ţărână aruncată în groapă („Să le fie ţărâna uşoară!”, în toate limbile pământului); or, el unul va trebui să dea dovadă de sânge rece ca execuţia să aibă loc ca la carte – ţac! pac! – şi chiar să devină, la un moment dat, asul din mânecă: „Chintă regală!”.

Cartea însăşi stă toată în această execuţie, ca şi cum abia după ce G. P. va pune punctul final unei (-or, de fapt, y compris uneia încă nenăscute) vieţi, G.-P. poate să înceapă naraţiunea propriu-zisă; noroc că primul G. P. face parte dintr-o generaţie – ultima, dar despre asta nu are cum să ştie – pentru care duelurile constituie un joc de societate, astfel încât mânuirea armelor, albe sau de foc, se înscrie în codul bunelor maniere; să sperăm că şi ultimul G.-P. va face faţă cu brio ingratei sale misiuni, intrându-şi în mâna care scrie spre a deveni una cu mâna care ucide, neapărat pe 28 iunie, şi unul şi altul au tot interesul ca lucrurile să se întâmple aşa şi nu altfel, din respect pentru calendar. Ce erecţie nemaipomenită prezintă pistolul – un Browning M1910 nr. de serie 19074 – în palma fierbinte a lui G. P., de data aceasta nu pentru a face laba cu ochii pe vreo poză obscenă, ci spre a-şi descărca seminţele morţii în nişte ţinte vii, un principe ajuns, cel puţin cu numele, moştenitor în ciuda voinţei sale & o soţie, acum iarăşi însărcinată, ai cărei copii sunt dezmoşteniţi prin însuşi actul mariajului, o mezalianţă (din dragoste, nimic mai scandalos!) dând lovitura succesiunii dinastice înainte ca studentul sârb să apese pe trăgaci. Карающая (de la кара – negru, pentru cei care ştiu să citească printre rânduri) Рука Правосудия, aşa cum este înţeleasă de cei obişnuiţi să-şi facă singuri dreptate, se-ntoarce în „Mâna Neagră”, organizaţie ce i-a armat braţul, prin maiorul Tankosić (încă un nume predestinat), al doilea om în ierarhia mişcării. G. P. trage, G.-P. face ca traiectoria gloanţelor să unească trei puncte într-un plan, acelaşi, după ce vor fi străpuns corpul Alteţei Sale şi al consoartei lui lipsită de majestate: Sarajevo, 28 iunie 1914 – Versailles, 28 iunie 1919 – Chişinău, 28 iunie 1940, la care se adaugă un al patrulea – Riga, 28 iunie 1964 –, încă nedezvăluit. Şi dacă ar şti că femeia-i gravidă – nu se pune problema de a lua în calcul şi paternitatea reînnoită a bărbatului de alături, căci el reprezintă o funcţie, Principele Moştenitor, mai puţin o persoană, pe cât de vulnerabilă prima, pe atât de muritoare cea din urmă –, ar trage fără să-i tremure mâna? Întrebarea este prost pusă, prin însuşi faptul că discriminează câteva milioane de vieţi pentru care detunătura pistolului lui Gavrilo Princip tocmai a dat startul unei numărători inverse (nu şi lui Ivan Kaliaev care, cu doar câţiva ani în urmă, renunţa în ultima clipă să arunce bomba pregătită pentru Marele Duce Serghei – şi asta deoarece o remarcase în trăsură pe Marea Ducesă Elizaveta cu nepoţii în braţe; imediat după, Kaliaev îi spunea lui Boris Savinkov, conducătorul operaţiei: „Cred că am procedat corect, oare putem omorî nişte copii?”), contrapunându-le existenţa unui făt abia în faza în care viitoarea mamă, Fürstin Sophie, adună săptămână la săptămână, lună la lună, zilele ce-i preced venirea pe lume (şi numai la copil nu i-a stat mintea împărătesei văduvă Maria Fiodorovna, peste alţi nouă ani, când nota în jurnalul său, la aflarea cumplitei veşti din Sarajevo: „Ce cruzime! Slavă Domnului că au murit împreună.”); atât că moartea nu are grade de comparaţie (ba da, şi încă – la superlativ, căci şi fiul ei, Nicolae al II-lea, va fi executat cu toată familia, în vara lui ’18, în subsolul casei Ipatiev din Ekaterinburg – dar oare asta îşi va fi dorit ea?!). Ar fi de-a mirării să supravieţuiască acestei execuţii – culmea că va rămâne întreg, pierind în închisoarea din Terezin de tuberculoză, în aprilie 1918, şi tot într-o zi de 28 –, după ce-şi va fi nemurit numele: un simplu Gavrilo, chiar dacă Princip, care strică, dintr-un foc, două case regale ce-au domnit pe Bătrânul Continent timp de secole, a Habsburgilor şi a Hohenzollernilor, trăgând-o la fund şi pe a treia, a Romanovilor, care-şi sărbătorise în 1913 cei trei sute de ani de самодержавие. Dacă tot e nevoie de-o frază care să-l scoată definitiv din naraţiune, nu alocuţiunea preşedintelui Serbiei Tomislav Nikolić la dezvelirea monumentului lui Gavrilo Princip din Belgrad, în vara lui 2015, va servi-o; Ca-Cel-de-a-Zis: „Niciodată nişte ochi albaştri n-au făcut să curgă atâta cerneală neagră – se înţelege, tipografică –, de-ar fi să se pună la socoteală doar comunicatele de război sau listele de pierderi”, şi cu asta mâna care scrie a lui G.-P. a şi întors pagina vieţii lui G. P., oricâte străzi i-ar purta numele.

O pendulă cu K.u.K., Regatele şi Ţările reprezentate în Consiliul Imperial şi Ţările Sfintei Coroane Ungare a lui Ştefan (numele complet al federaţiei este chemat să-i acopere întinderea), abia dacă pendulul a bătut ceasul rău într-o margine de ţară, la Sarajevo, că-n celălalt capăt de Lebensraum, la Czernowitz, cucul a şi cântat de patru ori; din perspectiva prezentului, ar fi tentant să se spună: câte o dată pentru fiecare din victime – Alteţa Sa Prinţul Moştenitor Franz-Ferdinand, Fürstin Sophie & copilul nenăscut al acesteia, la care se adaugă negreşit atentatorul, ale cărui zile sunt şi ele numărate –, dacă nu cumva este vorba de Die im Reichsrat vertretenen Königreiche und Länder und die Länder der heiligen ungarischen Stephanskrone, dezmembrată de-aici încolo în patru ani, la capătul Marelui Război ce stă să înceapă în mai puţin de-o lună, odată cu publicarea proclamaţiei bătrânului monarh Franz-Joseph I de Habsburg, care-a început prin a înăbuşi „Primăvara popoarelor” de la 1848 şi va sfârşi prin a-i săpa groapa Lumii Vechi – noroc că are să moară fără să afle că şi-a pierdut Imperiul, tras la fund împreună cu altele trei, German, Rus şi Otoman –, Către popoarele mele. Mai puţin al împăratului, unul dintre acestea, mai mult al lui Dumnezeu, găsind în burgul din Carpaţi dacă nu un nou Tărâm al Făgăduinţei, cel puţin un port primitor încât să se aşeze aici cu traiul, şi chiar să organizeze, în 1908, o Conferinţă care să proclame plebeea idiş, chiar limba exilului, limbă a poporului lui Israel, în dauna ebraicii, limba sacră. Niciuna maternă pentru Personne Nage, încă nenăscut, dar pomenit deja a doua oară, da-ar Domnul ca odată cu cea de-a treia strigare să se şi întrupeze, căci oraşul nu duce lipsă de tinere fete în floare pentru care „sângele apă nu se face” nu-i o vorbă aruncată în vânt, ci calea, adevărul şi viaţa trasate cu fir roşu de la primul ciclu – via dezvirginarea; de ce şi-ar dori cineva să nască fecioară, de vreme ce se cunoaşte cum a sfârşit pruncul Mariei şi ce cuvinte i-a aruncat de pe cruce?! – la cristelniţă, iar în cazul urmaşelor Leei & Raşelei, şi mai departe, de la prima scaldă a nou-născutului la tăierea împrejur. Departe de a face din Czernowitz un port la Marea Roşie, prezenţa feminină se simte în aer la cote variind în anumite zile – mulţam că nu s-a inventat încă o „poliţie a menstruaţiilor”, spre cuantificarea potenţialului fertil al unei naţiuni, dar ziua aceea nu-i chiar atât de departe, „decreţeii” stau mărturie, cu zecile de mii, tocmai în ţara în care fătul refuză în ruptul capului să vină pe lume, vorba ceea: „Mai-nainte de-a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l oprească” – de la discret la sufocant, un nas fin ar putea să reconstituie arhitectura olfactivă a urbei, dominată de sinagogă, după care vin alte biserici – ortodoxe, catolice şi unite –, dar şi puţinele case de rugăciuni, asta fără a mai pune la socoteală teatrele & sălile de concerte, nu în ultimul rând saloanele private, unde toate aceste izuri şi mirosuri se amestecă în ciuda apartenenţei rasiale. Printre fiinţele ce-şi împletesc dâra de feminitate reînnoită lunar în goblenul multicolor al etniilor conlocuitoare – în ultimă instanţă, neamurile se împart în cele care se trag din tată-n fiu, cum scrie la Carte, şi cele unde genele se transmit de la mamă la fiică – se numără şi Friedericke, în floarea vârstei, al cărei „Sch-” de la începutul numelui încheiat subit în „-er” o face dacă nu chiar de-un sânge cu Arthur Schopenhauer, cel puţin de-o limbă, den leisen, den deutschen, den schmerzlichen2.

Ţinutul în stare să dea lumii un cântec ca Hava Nagila este plăcut în ochii lui Dumnezeu – şi cum să nu fie, dacă în primele silabe, „Ha-va”, YHWH desluşeşte propriul Său nume; în marea Lui înţelepciune, va face astfel încât să se nască – deja în Cernăuţi, la doi ani de la înfiinţarea Ţării Mari –, din părinţi aparţinând poporului Său, un băieţel căruia maică-sa, vorbitoare nativă de germană, să-i dea numele acelui evreu convertit, şi care la rându-i va converti alte seminţii, Paul, iar taică-su, în Vatersprache a lui de sionist convins, Pessach – pe care dintr-acestea două şi-l va alege ca semnătură? –, şi unul, şi altul trecute în registrul sinagogii în dreptul datei de 23 noiembrie 1920. Întâmplarea de a fi văzut lumina zilei anume în oraşul de la poalele Carpaţilor, să fie o binecuvântare pentru copilul crescut în Legea tatălui, dar vorbind acasă „limba aceasta nemţească care e a mea – et qui reste, douloureusement, mienne”3, Muttersprache, trăind printre ai săi, dar amestecându-se cu semenii de altă credinţă, sau o răsplată – nu după faptă, ci înainte de – pentru urbea căreia omul de litere – anagramate, literele numelui, întorcându-se, la sugestia soţiei lui Alfred-Margul Sperber, Ietty, într-un nom de plume plăcut auzului uşor de memorat – de mai târziu îi va conferi, o dată pentru totdeauna, ses lettres de noblesse? Nu că nu le-ar fi avut deja, încă pe când se numea Czernowitz, unde fusese înscris direct în clasa a treia la National-Hauptschule, în 1860 (primele două făcându-le la moşia familială din Ipoteşti, în particular), viitorul poet naţional al românilor – nemaipomenit, cum germana potenţează cultura celorlalte naţiuni! –, apoi dat la K.u.K. Ober-Gymnazium, tot aici, unde va rămâne până în 1863, cu o revenire meteorică în mai ’64, când o întinde cu o trupă de teatru ambulantă la Braşov ca sufleur. Fără să-i fi călcat pe urme – ar fi fost şi dificil, la peste şase decenii distanţă –, copilul părinţilor săi, copil unic (spre deosebire de primul, al şaptelea din unsprezece fraţi şi surori), este dat în 1927 la o şcoala evreiască, „Safah Ivriah”, ceremonia de Bar Mitsva îl prinde la gimnaziul ortodox, pentru a absolvi, în ’38, Liceul „Marele Voievod Mihai”; de scris însă, va face-o pre limba mamei – „chiar dacă limba este germana şi poetul iudeu”, Ca-Cel-de-a-Zis, în cunoştinţă de cauză, să fie oare aceeaşi limbă, după toate câte li s-au întâmplat vorbitorilor acesteia de alte etnii? –; frumos din partea Cernăuţilor să-şi întoarcă astfel datoria de onoare faţă de Czernowitz, care este, hotărât lucru, nu acolo, ci atunci. Nici unul dintre ei n-are de unde să ştie că destinul li se va mai încrucişa o dată, la Viena – primul, fiind mort de mult şi îngropat la cimitirul Bellu, cu onoruri, nu şi numele-i, adus cândva din condei de Iosif Vulcan, ca să sune mai româneşte, iar acum pe buzele tuturor; ultimul, fiindcă n-a apucat încă să trăiască nici o poveste de dragoste până la capăt, abia dacă a atins-o cu vârful buzelor pe Ruth, chiar prima pe listă – „Du sollst zu Ruth, zu Mirjam und Noemi sagen:/ Seht, ich schlaf bei ihr!”4 – în „mica Vienă” de la gurile Prutului. Dar despre asta, la vremea respectivă – o armă cu bătaie lungă, timpul, al cărei recul lasă bătături, fie că ţinteşti viitorul, „Du sollst zum Aug der Fremden sagen: Sei das Wasser!”5, fie că iei în cătare trecutul, „Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?”, şi într-un caz, şi în altul ca să dai ochii cu o femeie, în care să întrezăreşti, pe-o clipă, das Ewig-Weibliche, întoarce-s-ar într-un semn de carte, de pus între fil(l)e(s), spre aducere-aminte, ori de câte ori „Toucher et jouer” a explodat în „Jouir!”:

Quartett vienez

Eminescu

& Veronica/

Paul Celan

& Ingeborg

Bachmann –

la Viena

amorurile

izbucnesc

năprasnic

şi duc fie

la ospiciu,

fie într-o

mănăstire.

Cine scapă

să-şi lege,

cravată la

gât, Sena/

să-şi pună,

cenuşă pe

cap, Roma.

Nu Cernăuţii lui Hava Nagila însă – oraş în care Congresul Mondial din 1908 proclama supremaţia idişului, căci „evreii sunt un singur popor, limba lor este idiş”; or, Pessach învăţase ebraica, la insistenţa tatălui, care-l şi vedea plecat în Palestina visurilor sale de sionist, unde el unul nu va ajunge niciodată – părăsea tânărul de nici 18 ani, în toamna lui ’38, pentru a studia medicina la Tours, în Franţa; şi nici Czernowitz-ul mamei n-avea să-l regăsească în ’39, când se înscria la Facultatea de Litere a Universităţii fondate în 1875. Între timp, Ţara Mare basculase pe dreapta, după instaurarea dictaturii regale în ’38 – numai tânăr de 18 ani apt de serviciul militar să nu fii în acel ’38, regiunea Sudeţi cedată Germaniei, Austria transformată în Anschluss… Şi tocmai atunci eşti şi tânăr, şi poet (cine nu-i, la 18 ani?!), şi iudeu (nu atât de două mii de ani, cât de la asasinarea Căpitanului încoace) – şi nu poezia este cea care te va excepta de la chemarea sub arme, ci chiar evreitatea devenită de pe-o zi pe alta un stigmat. Cuvintele nu-i pot ţine locul, oricât s-ar încrede în ele – braţele lui Ruth, şi poate chiar coapsele, dar despre asta nu se cuvine să se vorbească în gura mare, de l-ar pune între paranteze, într-un gest protector, chemat să-l ferească de rele (de muscă, y compris); locul însuşi abia dacă se ţine să nu treacă dintr-o ţară în alta, cu oameni cu tot, dintr-una care nu mai este egală cu sine însăşi în fruntariile de la 1918, într-alta în care n-a mai fost. O! catargele de piatră6 ale clopotniţelor şi turlelor de biserică; o! pânzele de var, în culori pastelate, ale faţadelor Jugendstil; o! puntea de caldarâm a urbei lansate la apă cinci secole în urmă, acum coborând o ultimă oară, pe Prut în jos, de-a lungul celor peste 900 km, cum o făcuse în toţi aceşti ultimi ani, gata să-şi sărbătorească cea de-a 21-a ieşire la mare, dar pomenindu-se brusc într-o butelie – velier în miniatură, cu toate pânzele sus, pe care uterul de sticlă organică al regimului de ocupaţie se va căzni să-l toarne în chip de Броненосец «Потемкин» –, o sticlă cu mesaj aruncată la ţărm, şi ce ţărm? ţărmul Puterii Neţărmurite! Şi atunci ce-i rămâne tânărului vorbitor a patru limbi – Muttersprache, Vatersprache, româna şi franceză, alea moarte, greaca veche şi latina, nu se pun la socoteală – decât să înveţe şi rusa, şi încă într-un an al Înstrăinării, cu oraş cu tot, Черновцы, cât alţii în cei şapte de-acasă, noroc că literele chirilice nu-i vin doar pe blindatele noilor autorităţi sau încolonate în marş în slogane mobilizatoare, ci şi odată cu Puşkin, Lermontov, Gogol, Dostoievski, Tolstoi şi toată artileria grea, buchisiţi în original. Este ca şi cum, pe lângă cele două braţe cu care-şi cuprinde iubita, i-ar fi crescut o mână cu cinci degete-graiuri – germana-policar, ebraica-index, româna-mijlociu, franceza-inelar şi rusa-benjamin, pe care nu va mai apuca totuşi s-o cunoască „la degetul mic” –; oricâte figuri are să facă de-acum înainte (traducând din germană în română, de amorul artei, şi din rusă în română, pentru o pâine; sau altoind franceza, apoi rusa, spre a-şi marca prezenţa, pe germană), ca să pocnească, una din două va fi mereu solicitată, că-i germana, că-i româna. Şi doar cu Ruth, nu se mai satură s-o exerseze, fără alte cuvinte, limba din gură – a lui într-a ei, a ei într-a lui, ale lor îngemănate, dintr-una în alta. (Ca să-şi intre în (ro)mână, aşternuse pe hârtie din fuga condeiului – dovadă, chiar sugativa care a păstrat textul, după ce-a tamponat pagina scrisă cu cerneală albastră, cu litere lipsă pe alocuri, şi care se cuvine citit în oglindă – acest billet doux imaginar pentru Ruth, sau cine-o fi fost destinatara, anticipând cu circa un lustru cette belle saison des calembours: „Dacă bărbaţii au gărgăuni în cap, femeile de ce n-ar face gărgăriţe? Ori de câte ori tinerii îndrăgostiţi stau tâmplă lângă tâmplă, gărgăunii din capul bărbatului intră tiptil pe urechea femeii, să le facă o vizită galantă gărgăriţelor. Dar nici gărgăriţele nu stau locului, ci se pornesc şi ele să-i cunoască pe gărgăuni. Şi uite-aşa, capul bărbaţilor este împuiat de gărgăriţe, iar mintea femeilor stă numai şi numai la gărgăuni. Şi tocmai atunci vine vremea vijelioasă a împerecherilor, c-o fi în capul bărbatului, c-o fi în mintea femeii, fără osebire; de-odată vezi pe stradă bărbaţi cu capul în nori, brusc întâlneşti femei cu ochii daţi peste cap, din fericire nu-i apucă pe toţi de-odată, şi nici nu durează mult. Vraja ţine cât ţine, liniile electrice de tensiune înaltă zumzăie de energia sexuală transmisă pe toate căile, unde şi unde se calcă pe bec, din când în când ard nişte siguranţe, apoi toată povestea se încheie subit în două replici, din care tocmai gărgăunii/gărgăriţele strălucesc prin absenţă, după ce că tot ele le-au provocat: «Nu f[…] capul!» vs «Ce te […]ţi cu mintea», după care totul se reia de la capăt, şi aşa, şi tot aşa.” De unde să ştie tânărul amorez că, în mai puţin de un an-doi, consângeni de-ai săi vor fi aliniaţi, câte 10-12 într-un rând, în pieţele oraşelor estice de curând ocupate de trupele Wehrmacht-ului, iar câte-un ofiţer SS va trage cu pistolul lipit de tâmpla primului, de la un capăt sau altul al şirului, glonţul urmând să-şi fac drum prin craniile celorlalţi, ca şi cum i-ar înşira, la zvântat, pe-o sfoară de sânge.) Nici bărbatul de la gura altei femei, nici poetul de la ţâţa limbii materne, opreliştile formale se întorc în tot atâtea ispite în carne şi oase – cine ar mai sta să le numere, buzele foiletate dintr-un sărut în altul, când nici de capătul celor învăţate pe de rost nu poţi să dai; şi nu c-o străină gură va rosti (Paul), oprindu-se înainte să conştientizeze (Pessach) – acel gen de premoniţie proprie unor Mari Visători – că tocmai şi-a întrezărit destinul: „Apa ochilor tăi, apă iertată”7.

Nu prea există mărturii scrise – personale sau ale apropiaţilor – din acel an al Înstrăinării, scrisul însuşi e o înstrăinare de sine, şi doar arareori o apropriere a eului – ce să mai vorbim de rescrierea vieţii unui poet de către un altul, şi încă de altă limbă –, se ştie doar că tot ce-a fost să se întâmple n-are nevoie de cuvinte de prisos, spre a-şi afirma existenţa, la fel cum ceea ce n-a fost să fie caută zadarnic vorbe într-ales, ca să umple golul neîmplinirii. Tânărul încă nu s-a făcut remarcat prin nimic în rândurile alor săi, preocupaţi mai cu seamă să se piardă în marea masă a popoarelor înfrăţite ce i-au primit, fără să se fi cerut vreodată, cu braţele deschise, şi totuşi cineva are să se raporteze la el, jumătate de secol mai târziu, spre a-şi marca diferenţa. Atât că, pentru a face acest lucru, va fi nevoie de-un al treilea, în faţa căruia să ia distanţă, iar acesta va fi chiar G.-P. – a nu se confunda cu G. P., odată întoarsă pagina, mortul nu revine de la groapă –, cratima face diferenţa, încât i-ar putea ţine de nume; de bună seamă, de vreme ce tot există un personaj derivat de la o literă, ultima, a numelui, …n, de ce nu s-ar merge până-n pânzele albe pe calea auto-deriziunii, semnându-se printr-o cratimă, -, mai neînsemnată până şi decât linia de pauză dintre paranteze, cu anul naşterii – anul morţii. (Aşadar, în anul acela, la peste jumătate de veac de la acel 28 iunie ’40 al Înstrăinării, – tocmai publicase o cronică amplă la ditamai volumul lui Paul Mihnea, Coroana de coroane, Editura Hyperion, 1992 – şi dat fiindcă era o carte de sonete (pentru un plus de exactitate, o coroană de sonete), şi cronica lui – era… în chip de sonet, fiecare alineat începând cu un vers propriu – aşadar 14 alineate, 14 versuri care, odată adunate pe final, formau un sonet critic dantesc:

Sonetul – mythe de l’éternel retour,

Corabie reconstruită-n larg.

Legat în sine însuşi de catarg,

Poetul face lumii înconjur.

Dar ce se vede e un simplu arc

Din cvadratura cercului. Obscur

Joc de răsfrângeri; alt stâlp, alt contur –

În sine însăşi mistuită, d’Arc.

Pe mări, odată mistice, de-acu

’Nainte ce se vede-i déjà vu:

În sine însăşi nava mai pluteşte

Pe căile parcurse altădată.

Şi marea se retrage-n vâsle, toată…

…Vâslele-o scapă, marea, printre deşte.

Paul Mihnea îl căutase la ziar, nu atât ca să-i mulţumească – făcea parte din acea specie aleasă de artişti-anahoreţi care consideră că-i fericesc, prin însăşi prezenţa lor, pe ceilalţi muritori –, cât să-l înhame la carul său de glorie, dar nu dăduse de el, şi atunci întâmplarea a făcut ceea ce le-a fost peste mână oamenilor. Într-o seară de august, – cobora la pas pe bulevardul Cosmonauţilor din capitală, când fu oprit în dreptul Maternităţii de-un unchiaş mâncat de molii, care începu să-i vorbească, graseind copios, fără baremi să i se fi recomandat, de parcă se ştiau de când lumea sau cel puţin era de la sine înţeles că tânărul trebuia să-l cunoască. După primele câteva cuvinte, îl recunoscu pe autorul Coroanei de coroane (poetul pronunţa „Corrrona de corrrone”), recitând un sonet „în oglindă” la cronica-sonet, ca pentru a nu-i rămâne dator, după care trecu din mers la Platanul lui Paul Valéry, în tălmăcirea sa, şi ar fi urmat negreşit Cimitirul marin, dacă nevastă-sa, rămasă până atunci în umbră, nu l-ar fi întrerupt, amintindu-i că trebuie să meargă acasă să-şi ia pastilele. Nu degeaba însă se glumea în lumea literară din Ch-ăul anilor ’70 – ’80: „Să dea Dumnezeu să-ţi povestească Paul Mihnea ce i-a spus Pavel Darie!” (acesta din urmă, redactor la Editura Literatura Artistică, era groaza autorilor autohtoni, obligaţi să-l asculte o zi întreagă dacă au avut ghinionul să treacă pe la redacţie de dimineaţă), Paul Mihnea se ambală, şi iată-l deja recitând în germană ceva de Rainer Maria Rilke, apoi în franceză (cu greşeli!) din Paul Verlaine, şi din nou din creaţia proprie, omul era de-a dreptul transportat, bătrâna lui arătându-se tot mai nervoasă şi aruncându-i lui – priviri incriminatorii, chipurile de unde te-ai luat pe capul nostru, în timp ce P[oeta] M[agnus] îi scruta orice manifestare de admiraţie, doar-doar i se vor aprinde luminiţele din ochi. Când văzu că nu şi nu, scoase asul din mânecă: „La Cernăuţi, am fost coleg de liceu cu Paul, cu un an mai mare – dar tot pe mine mă iubeau mai mult, căci el scria pe teme sociale, pe când eu făceam poezie pură. Eu eram Poetul…”, iar efectul a fost imediat. Bătrânul spusese „Paul”, nu atât pentru a-şi marca familiaritatea cu ilustrul său camarad din perioada cernăuţeană, cât spre a-l testa pe – dacă ştie despre cine-ar fi vorba sau îşi răceşte gura degeaba. După expresia feţei lui -, era limpede că ştie, şi chiar i-a citit în ochi acea uimire imposibil de mimat ce exprimă o surpriză peste margini; în mod cert, tânărul nu era nici primul, şi nici ultimul căruia îi flutura pe sub nas dacă nu prietenia, cel puţin colegialitatea sa cu „Paul”, şi totuşi – s-a simţit ales, ca şi cum odată cu admiterea în careul cu aşi – Paul Valéry, Paul Verlaine, „colegul Paul” şi Paul Mihnea, „Eu-eram-Poetul” în persoană –, tocmai fusese investit cavaler, sigur că da, al Tristei Figuri de Stil. Omul nu mai contenea din vorbit, cuvintele ieşindu-i pe gură în chip de lungi panglici foşnitoare, încercând să-l învăluie, şi atunci – a încetat să-l asculte, uitându-i-se însă în gură, tot mai fascinat – Paul Mihnea, alias Pinhas Schilman, avea limba albastră, de parcă şi-ar fi scris versurile cu creion chimic, îmbălându-l de fiecare dată, dacă nu cumva pur şi simplu era vorba de mucegai, nici măcar unul nobil, căci numai a patină de bronz sunător nu semăna, şi nici vorbitorul a Gură de Aur. În cele din urmă, uncheşul îl graţie, lăsându-l să plece spre casă, nu înainte de a-i aminti ca printre altele că-n fiecare seară, înainte de cină, el iese pe bulevardul Cosmonauţilor, la o mică plimbare – ceea ce însemna că, începând cu a doua zi, se aştepta să-l şi caute spre a peripatetiza o oră-două împreună. (Despre acelaşi Paul Mihnea gurile rele ziceau că, având mare grijă să-şi cultive cititorul său, ajunsese să-l şi cunoască îndeaproape, iar când acesta dispăru, se plângea oricui era gata să-l asculte: „Mi-a murrrit cititorrrrul!”) Nu l-a mai căutat, ba chiar a evitat cu tot dinadinsul Ora-şi-Locul, şi totuşi istoria a avut grijă să-i mai intersecteze o ultimă oară, pe data de 31 august 1994, la uşa medicului de sector al clinicii nr. 2, unde merseră cu părinţii să ridice certificatul de deces al bunicii sale – abia ajunşi, a dat ochii cu soţia lui Paul Mihnea, în haine cernite, venită şi ea după certificatul de deces al soţului său, dispărut în aceeaşi Zi a Limbii Române, şi care s-a prefăcut a nu-l recunoaşte. Şi cu asta, iată, s-a întors pagina, s-a închis paranteza). Mama tot nu avea ochi decât pentru Paul al ei; tatăl încă mai visa să-l vadă pe Pessach al poporului ales plecat în Palestina, iar ca să i se împlinească visul ar fi fost în stare să-l taie zilnic împrejur, manu propria; în ce-l priveşte pe Fiu (unul la doi – în care dintre ei se va fi aruncat, încât le scapă şi unuia, şi altuia?!) – Paul sau Pessach, numele sunt ca apa, fie că ne dăm pe faţă cu ele, fie că ne spălăm, unii altora, picioarele –, tocmai i se arată „o faţă legată la ochi cu năframa neagră-a vederii”8 – premoniţie a doliului? viziune întunecată a anilor ce aveau să vină? sau expresie a fatalismului iudaic? după cum stă mărturie amintirea lui Ninon Ausländer, fiica avocatului Jakob Ausländer, tot ea viitoarea soţie a lui Hermann Hesse: „Eram prizonieri, fără a vedea zidurile închisorii; priveam prin sticlă, dar observam asta abia când ieşeam la aer curat şi dădeam capul de realitate până când îl însângeram. Dar de cele mai multe ori nici că voiam să ieşim la aer, căci preferam să stăm închişi între zidurile casei”9.

Puse în paranteze, vremurile bune de altădată când Czernowitz se definea prin „oameni şi cărţi” trăind în armonie; dintr-odată, oamenii din Черновцы s-au subţiat, şi numeric, şi calitativ – un prim val de arestări, în iulie 1940, urmat de colonizarea ţinutului de către cetăţenii Puterii Neţărmurite aduşi de-aiurea –, cărţile au fost în parte ascunse, în parte ridicate de ofiţerii NKVD, în parte închise (în absenţa celor care să le citească), iar unele nescrise. Or, se ştie că distrugerea unei ţări nu începe cu rapturile teritoriale, la fel cum nici dispariţia unei naţiuni de la abolirea libertăţilor politice, ci prin pierderea pentru totdeauna a cărţilor ce ar fi putut fi scrise, a operelor ce ar fi fost compuse, a picturilor ce-ar fi umplut galeriile de artă, nu în ultimul rând a oamenilor care s-ar fi definit prin cărţile scrise & citite într-un loc anume, acolo unde „oamenii-şi-cărţile” fac un tot întreg inextricabil, după cum stau mărturie cuvintele unei femei din partea locului, poeta Rose Ausländer: „De ce scriu? (…) din motivul că m-am născut la Cernăuţi, la Cernăuţi lumea a venit la mine. Este un spaţiu special. Sunt oameni speciali. Poveştile şi legendele zburau în aer, noi respiram cu legende…”. Ceea ce se clădise, în materie de civilizaţie – acel „es war eine Gegend, in der Menschen und Bucher lebten”10 despre care s-a făcut vorbire –, secole de-a rândul, acum se degrada cu o viteză înspăimântătoare, ca şi cum din tot ce-a însemnat prezenţă domnească, apoi imperială, iar în anii din urmă şi regală, nu trebuia să rămână piatră pe piatră. Короче, chiar dacă minoritari ca număr de vorbitori, rusa se auzea pretutindeni, lozincile scrise pe pancarte roşii şi-au făcut apariţia, masiv, la defilările oamenilor muncii din 7 Noiembrie ’40 şi 1 Mai ’41, germana însă era încă tolerată – ba chiar se zice că „cel care, la malurile Prutului sau ale Sucevei, simte chemarea poeziei – şi o simt aici destul de mulţi, chemaţi şi nechemaţi –, se exprimă în limba germană” (Karl Emil Franzos, tot el însă va arunca, primul, piatra: „După ce ai fost condamnat la câţiva ani de Cernăuţi, poţi fi apoi graţiat la Innsbruck.”), altfel spus, „tot pe nemţeşte, adică fără doină şi troscot”11 –, mai puţin româna, care, cum a fost o cenuşăreasă, aşa şi a rămas, balul n-a durat decât puţin peste două decenii şi ea abia dacă a ajuns să facă un tur de vals, în braţele lui Mircea Streinul, liderul Mişcării „Iconar”, în ceasul al doisprezecelea. Încă puţin, şi locul cărţilor îl vor lua foile volante, după ce că oamenii deveniseră, pe-un cap – şi cei văzând lumina zilei în Imperiul Cezaro-Crăiesc, şi cei veniţi pe lume în Regat –, din supuşi ai Majestăţilor Sale, cetăţeni ai Republicii Literelor scrise cu Majuscule. НЭП, ГОЭЛРО́, ВЧК СНК РСФСР, ДОСААФ, РАПП, ВЛКСМ, ОБХСС, ЦК КПСС, НКВД12 – tot atâtea baraje de beton armat zăgăzuind curgerea firească a limbii spre a-i preface energia în curent electric, fără de care, zice-se, nu-i cu putinţă socialismul. Sucit, gâtul retoricii, sugrumată vorbirea directă. Şi dacă ar fi doar majusculele aruncându-şi umbra lor sinistră, de turnuri de control împrejmuite cu sârmă ghimpată, asupra cuvântătoarelor, dar iată-le ieşind la înaintare şi abrevierile, ГенСек, ШкРаб, ПартОрг, ГУЛаг, СмерШ13 ş.a.m.d., care mai de care mai dezumanizante, veghind cu străşnicie la crearea „omului nou”. După, noile prenume, şi ele compuse & abreviate în spiritul epocii marilor transformări: Vladlen (Vladimir Lenin) şi Revmira (Революция Мира), Marlen (Marx + Lenin), Мэлор (Маркс + Энгельс + Ленин – организаторы  революции) şi – iată o adevărată capodoperă miciurinistă, cinste cui a născocit-o (dar ce inimă de părinte trebuie să fi avut, ca să-ţi numeşti astfel progenitura?!) – Dazdraperma (Да здравствует Первое Мая). Şi majusculele, şi abrevierile, şi încrucişările onomastice sunt însă o nimic toată pe lângă corcirea limbii, fie ca urmare a luptei de clasă – ceea ce se traduce prin violarea, de către argatul de ieri, a stăpâne sale aristocrate de altădată, acum la adăpost de orice răspundere –, fie în spiritul şi litera internaţionalismului proletar, odată cu împreunarea unor graiuri locale, nici măcar seduse, ci ridicându-şi ţărăneşte poalele în cap – „Cămaşă de borangic/ dedesubt mai mult nimic”, vorba cântecului – cu «великий могучий русский язык». Locuitorii reuniţi ai celor câteva comunităţi din Czernowitz – Cernăuţi – Черновцы (zar dat de-a dura, iar odată cu el, şi norocul schimbător al locuitorilor de diferite etnii, ieşind când una, când alta deasupra) nu-şi amintesc să mai fi auzit o vorbire la fel de pocită ca cea a unor băştinaşi venind din stânga Nistrului, poluându-le fonic în zilele de piaţă atmosfera oraşului cu „şanti” a lor; ceea ce nu au de unde să ştie este că tocmai cei care puseseră vârtos osul la hibridizarea graiului – Ca-Cel-de-a-Zis: «Я должен жить дыша и большевея/ Работать речь…»14 (şi la ce i-a folosit, de vreme ce-a fost ridicat şi dus, pierzându-i-se urma într-un lagăr de muncă din Vladivostok?!); fiecare limbă cu Schibboleth-ul ei, pentru neamul nevoii acesta era „Fierbe ceapa în ceaun”, basarabenii spuneau: „Şerbi şeapa în şeaun”, şi şantiştii: „Sierbi siapa în siaun” –, aşa-zişii „scriitori ai primelor cincinale” din RASSM, vor fi împuşcaţi pe-un cap în ’37-’38, învinuiţi că ar «ынгунуешэ лимба молдовеняскэ ку кувинте ши термене салоне-бургезе ромынешть, ау ынтродус алфавиту латин неынцелес пентру трудиторий Молдовей»15, mai şi jucându-se tontoroiul pe oasele lor: «Трекынд ын ану 1938 ла шрифту русеск, ам ешит кутоту де суб ынрыуриря культурий буржуазниче-фашисте, стрэинэ ноуэ, пе каре душманий нородулуй вре сэ не-о леже, ши аму не апротьием кутоту май стрынс де культура нородулуй русеск, украйнян ши алтор нороаде фрэцешть а Униуний Советиче. Ной ку аяста фашем ынкэ май маре унире ши ындеобштире ку ашел нород приетенос, каре не-а слобозит де суб жугу буржуазией ши, каре аре суте де ань ын дисфэшураря культуралэ, яр аз есте шел май прогресив ын луме»16. Nici cât semnele de punctuaţie, oamenii, care să facă diferenţa dintre «казнить нельзя, помиловать» şi «казнить, нельзя помиловать»17, adeverindu-se o dată în plus că «Язык мой – враг мой»18 nu-i o vorbă aruncată pe vânt, iar fiecare pasăre pre limba ei piere. Toate acestea nu-l ating pe Paul Pessach, şi nici pe părinţii tânărului – maică-sa încă încrezătoare în destinul pecetluit al fiului ei, tatăl deja lămurit cu privire la sionismul îndoielnic al primului său născut –; va fi suficientă o singură propoziţie, din doar cinci cuvinte ale Mareşalului strânse într-un pumn zdrobitor, şi aia venind de cealaltă parte a frontierei în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 – „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!” –, ca să li se dea viaţa peste cap.

S-a ordonat Prut, s-a forţat Nistru; dacă tot se întregise c-o Transilvanie, în ’18, de ce n-ar pune mână Ţara Mare, în ’41, şi pe Tranϟϟinistria, unde să-i calce-n picioare, la adăpost de orice răspundere, pe toţi cei neîngăduiţi de-acum înainte pe faţa pământului. Aici, firul naraţiunii s-ar fi putut rupe, înainte chiar să aducă a urzeală de pânză epică; noroc de un mic industriaş român, pe nume Valentin Alexandrescu, care s-a oferit să-i ascundă pe alde Antschel, împreună cu alte zeci de familii evreieşti din Cernăuţi, în fabrica sa. Atât că Friedericke se simte mai Schrager ca niciodată, aparţinând unei mari Deutsche Kulturnation, pe când Paul al ei – Pessach al lui Leo, totuna! – nu-i decât fiul unei Judenmutter, el trebuie ferit de urgie – acum c-a fost ridicată la rang de politică naţională acea rumanische Judentodtschlagenkunst 19–, aşa că-şi convinge băiatul să se dea la fund, promiţându-i că ea şi tatăl lui i se vor alătura cât de curând. Nici măcar nu-şi iau rămas-bun, timpul însă lucrează împotriva lor – deja pe 10 octombrie se înfiinţează ghetoul din Cernăuţi, pe 13 se încep deportările evreilor din Bucovina de Nord –; la întoarcerea acasă, Paul Pessach nu-şi mai regăseşte părinţii, trimişi într-un lagăr de muncă din Tranϟϟinistria, unde li se va pierde urma în toamna lui ’42. Acum chiar că s-au despărţit apele: pentru unii, Prutul se varsă în Cerneală Albastră – pentru alţii, Nistru şi Bug au ieşire la Marea Roşie. Şi cu asta, Terre-à-Mer se-ntoarce în Terre-à-Mère (in absentia, şi tocmai d’aia: amère)! Ca să-i poată scrie, în 9 ianuarie 1967, prietenului său din tinereţe Petre Solomon – „J’étais dans la rue, il faisait froid et, comme cela m’arrive de temps en temps, je cherchais un peu mon nord (qui, décidement, est un peu à l’est)” –, Personne Nage trebuie să mânuiască vârtos hârleţul, între 1942 şi 1944 – „doi ani de când nu mai simt anotimpurile şi florile, şi nici nopţile şi schimbările…”20– într-un lagăr de muncă de lângă Bacău, învăţând să conjuge din mers, la persoana întâi plural: „Schaufeln”21.

_______

* fragment din romanul Personne nage (titlu provizoriu), în lucru.

1. „Eram pe stradă, era frig şi, cum mi se întâmplă din când în când, îmi căutam oarecum nordul (care, hotărât lucru, e cam spre est)”, fragment din scrisoarea lui Paul Celan către Petre Solomon, din data de 9 ianuarie 1967.

2. Versul final al poemului Vecinătatea mormintelor de Paul Celan: „[acea rimă] domoală, nemţească, dureroasă” (traducere de George State).

3. Scrisoare către Petre Solomon din 8 martie 1962.

4. Vers din poemul lui Paul Celan In Aegypten („Cuvine-se spre Ruth şi Miriam şi Noemi tu să spui:/ Priviţi, cu ea mă culc! ”, în traducerea lui George State).

5. Vers din poemul lui Paul Celan In Aegypten ( „Cuvine-se spre ochiul străinei tu să spui: Fii apa”, în traducerea lui George State).

6. Începutul penultimului vers din poemul lui Paul Celan Cântec de solstiţiu în traducerea lui George State.

7. Versul final al poemului neterminat „[Iarba ochilor tăi…]”, ultimul scris în română.

8. Vers din Poem pentru umbra Marianei de Paul Celan.

9. Apud Gisela Kleine, Ninon und Hermann Hesse. Leben als Dialog, Sigmaringen, 1985, p. 35.

10. (germană) „un ţinut în care trăiau oameni şi cărţi”, Paul Celan,  Der Meridian.

11. Scrisoare a lui Paul Celan redactată în limba română, din 18 iulie 1957.

12. (rusă) abrevieri ale denumirilor unor instituţii sovietice, majoritatea de forţă sau chiar represive.

13. (rusă) Secretar General, Lucrător şcolar, Organizaţie de partid, Direcţia Generală a Lagărelor, Moarte Spionilor. 

14. (rusă) „Eu trebuie să trăiesc respirând şi bolşevizându-mă/ Să-mi lucrez limba…”, Oсип Мандельштам, Стансы, mai-iunie 1935, din «Воронежские тетради».

15. Хотэрыря Комитетулуй Ымплинитор Централ а РАСС Молдовенешть «Деспре трешеря скрисулуй молдовенеск дела алфавиту латин ла алфавиту рус». 1938, 19 май

16. Editorial de I.D. Cioban, ideologul moldovenismului din acele vremi, în Молдова социалистэ, din 23.X.1939.

17. (rusă) „Executarea nu graţierea”.

18. (rusă) „Limba mea – duşmanul meu”.

19. (germană) arta românească de a-i snopi în bătaie pe evrei.

20. Scrisoare către Ruth, din 28 martie 1943; vezi Petre Solomon, Paul Celan. Dimensiunea românească, Kriterion, 1987.

21. (germană) „Săpăm”.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 8-10]