Volumul de față* cuprinde o parte din ,,biblioteca vorbită” a lui Emilian Galaicu-Păun, fiind o materializare în plan fizic a rubricii sale, Carte la pachet, de la Radio Europa Liberă. Din peste 750 de titluri despre care autorul a vorbit în ultimii 15 ani, acesta selectează un sfert din ele pentru a fi incluse în Cărțile pe care le-am citit, cărțile care m-au scris. Mai precis, el se angajează în întocmirea unei liste scurte a celor mai bune cărți străine de beletristică din ultimii 10 ani, care au intrat pe piața de carte din România. La o primă vedere, demersul e redundant întrucât textele sale reprezintă copia fidelă a discursului de la radio, cu același caracter oral și limbaj simplu, natural, adresat oricărui tip de ascultător/cititor. De cealaltă parte, din perspectiva obiectivului personal de promovare a literaturii, cartea vine în completarea unui proces de marketing literar constant care lansează deviza scriitorului (Carte Diem) și sub formă scrisă.

Pe principiul existenței a două tipuri de cărți: ,,care puteau foarte bine să nu fie scrise (majoritatea) și cărți care nu puteau să nu fie scrise (o minoritate compactă, cum ar fi – nucleul dur al oricărei literaturi)”, avem de a face cu un volum care propune citirea la mâna a doua a celor mai buni autori străini din ultimii ani. Mai precis, avem un volum despre alte cărți povestite din ipostaza unui scriitor, care la origine e un cititor pasionat, curios și veșnic în căutare de alte povești, alte lumi. Primele pagini vin în justificarea ideii conform căreia universurile narative se inspiră și creează unul din celălalt: ,,îmi place să citesc mai ales cărți făcute din alte cărți”. Astfel, actul lecturii din prisma unui scriitor (și nu numai) va revela adesea idei, teme, personaje care i-au traversat gândurile sau viața la un moment dat. Dar dacă nu au fost el cel care să le scrie, au fost alții care au dat glas unor personaje, întâmplări, locuri care trebuiau lăsate în lume, ca într-un joc de loterie. De pildă, ,,dacă J.L Borges ar fi scris roman, cred că s-ar regăsi întru totul în Cimitirul din Praga, de Umberto Eco”. Dar observațiile prezentatorului Carte la pachet merg mai departe, adesea dublate de notații consternate cu privire la repartizarea premiilor literare: ,,Cum se face așadar că Umberto Eco nu a luat încă Premiul Nobel pentru literatură?!!” sau la modul în care unii scriitori duc mai departe mize ale altora: ,,Și chiar dacă n-a luat Premiul Nobel, Edith Wharton a trebui să se simtă ,,răzbunată” de canadiana Alice Munro, ,,maestra absolută a prozei contemporane”, distinsă în 2013 cu râvnitul trofeu”.

Este interesant de urmărit modul în care Emilian Galaicu Păun jonglează cu referințele literare și își ghidează cititorul spre alți autori care nu intră în cuprinsul volumului său. De exemplu, Leagănul respirației de Herta Mueller este asociat cu Povestirile din Kolâma ale lui Varlam Șalamov. La fel, autorul găsește legături între Taichi Yamada și Scott F. Fitzgerald, puncte comune ale lui Stefan Zweig cu Maupassant și Cehov. El are talentul de a spune mult în cuvinte puține, de a stârni curiozitate și a realiza discursuri succinte, dar bogate în informații și referințe critice. Realizează, totodată, trimiteri biografice grăitoare, precum cele la relația de dragoste dintre Paul Celan și Ingeborg Bachmann, când el se aruncă în Sena, iar ea piere într-un incendiu – imaginea lor e transpusă în elemente ale naturii, devenind ca apa și focul unul pentru celălalt. Galaicu Păun răscolește cartea, caută dincolo de ceea ce oferă ea la suprafață, indiferent că sunt istorii tragice ale autorilor sau formule de succes pe principiul ,,Anul și romanul” cum e în cazul Amélie Nothomb. 

Dincolo de aceste aspecte, meritul lui Emilian Galaicu-Păun este acela de a esențializa, de a surprinde cele mai savuroase replici, cele mai grăitoare momente care pot sintetiza un roman într-o pagină. De altfel, tehnica pe care o aplică în acest sens e explicată în momentul discursului asupra lui Roberto Bolaño și al romanului său, 2666 ,,fix 1100 de pagini, pe care ar fi o nebunie curată să încerc a le rezuma; voi lega însă între ele trei citate, în ideea că trei puncte formează un plan”. Logica selecției lui e una matematică, mizând pe trei puncte care să-i susțină ideea. De altfel, volumul Cărțile pe care le-am citit, cărțile care m-au scris poate fi privit ca o carte de matematică cu probleme rezolvate, căci dezvăluie, aproape de fiecare dată, puncte culminante, intrigi, secrete ale personajelor și răsturnări de situație. Maniera în care alege să facă asta stârnește însă interes, iar instinctul e acela de a căuta să citești imediat ceea ce îți recomandă. Adesea autorul alege să dea precis citatul care explică titlul unui roman, după cum se întâmplă în cazul Eleganța Ariciului, unde ,,Doamna Michel are eleganța ariciului; pe dinafară e plină de țepi, o adevărată fortăreață, dar am senzația că pe dinăuntru este la fel de rafinată ca și aricii, care sunt niște făpturi în chip înșelător indolente, cumplit de singuratice și teribil de elegante”.

Foarte interesant demersul acesta de promovare, dacă nu chiar de (re)conștientizare a existenței acestor cărți, despre care se știe, dar pe care dorește să le readucă în prim plan.  Fără îndoială, e o provocare să așezi într-un volum de 300 de pagini peste 200 de cărți ale unui deceniu, să le selectezi, treci prin sită, să faci notații pe seama lor și să livrezi un discurs echilibrat.  În aceeași măsură, avem și dovada pentru care este dificil să ai o singură carte preferată (ca răspuns la deja clișeica întrebare pe acest subiect). Varietatea universurilor narative, indiferent că este vorba de ficțiune, biografii, romane de idei, romane filosofice, epistolare, social-politice sau umoristice, lasă loc unor posibilități infinite de lumi din care e greu să alegi.

 Sedus de cărțile pe care le-a citit, Emilian Galaicu-Păun face o misiune personală din a le aduce acestora cât mai mulți lectori. Până la urmă, el este destul de modest în comentarii, preferând să mizeze pe citare, lăsând cărțile să vorbească de la sine, în timp ce îndreaptă reflectorul spre pagina menită să ofere cititorului doza suficientă de lectură, atât cât să-și dorească mai mult.

______________

* Emilian Galaicu Păun, Cărțile pe care le-am citit, cărțile care m-au scris, Colecția Colocvialia, Junimea, Iași, 2020.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 27-28]