Sorin Alexandrescu – schiță de portret (IV)

Marian Victor BUCIU

Prin(tre) Eliade şi Cioran

Sorin Alexandrescu revizitează şi revizuieşte modernitatea în primul rând ori mai ales prin Eliade şi Cioran. În Privind înapoi, modernitatea, 1999, secţiunea Eliade include şase texte (de trei ori cât pentru Cioran) de dimensiuni variabile, depăşind o sută de pagini. Ar putea da o monografie, cu viaţă şi operă. Se rezumă la aceste fragmente aproape sau chiar de-a dreptul ocazionale. Cât şi cum l-a citit nepotul vrednic pe unchiul celebru, fratele mamei sale, fără a face fie şi vreo aluzie la înrudirea lor de sânge? (Dar pe aceea de spirit o justifică elogios în totalitate!)1.

Dialectica fantasticului (din 1969), fixează ideea unităţii de personalitate lucidă şi modestă cu sine a lui Eliade. Ficţionarul joncţionează realul şi fantasticul, descoperă, pe cât posibil, faţa fantast(ic)ă, ascunsă, echivocă, misterioasă a realului (nu a realităţii). Romanul Domnişoara Christina, 1936, dezvăluie un „realism halucinant şi magic” (s. S. A.), dar şi un lirism ironic, urmărind metamorfoza umană în chip (meta)fizic, sub pretextul destinului erotic singular. Fantasticul este mintal, intelectual, iar de acolo, ca punct de plecare treptat certificat, se confundă cu existenţa deplină. Una totală, fără falii ori felii, o unică, absolută, (in)existenţă. Nu dezambiguizarea, ci mutarea limitelor ambiguităţii, iată ce se realizează. Eminentă (exceptând hipotextul, calificat parazitar, Luceafărului lui Eminescu) în coerenţa ei geometrică, aici, îi apare criticului arhitectura epică, numită tradiţional compoziţie. Având climaxul în a treia, ultima, întâlnire dintre Egor şi Christina. Aproape nici o urmă pe aici de naratologie. Insistenţa cade asupra personajului dedublat, spectral. Exemplar este cel al (in)existentei Christina, ilustrare umană a ipotezei amfibologice adeverite. Ambiguă începând de la datele biologice. Titlul precizează deja condiţia aceasta: nu îi arată doar numele, dar şi faptul că este domnişoară, frivolă şi fără apartenenţă de sex, constată criticul.  Ceva din metoda naratologică, mult mai activată în cartea masivă despre Faulkner, se aplică tot la personaje, care sunt intricate (Simina „devine chiar Christina”) şi dispuse în cercuri concentrice, tot aşa precum obiectele. Lectura este mult mai puţin personală, exceptând unele detalii scăpate altora, în Şarpele, nuvelele „indiene” Secretul doctorului Honigberger (în real la Bucureşti şi doar imaginar în Shambala), Nopţi la Serampore, impunând prin, azi de toţi cunoscută, dialectica sacru-profan, real-ireal: „fantastică este prezenţa neştiută a Sacrului, camuflată în Profan” (s. S. A.). Ultima nuvelă, considerată mai reuşită, are un sfârşit care neagă sacrul şi profanul evenimentelor. Cu atenţie ajunge reconstruită nuvela La Ţigănci. Ea este citită ca o premodernă alegorie a trecerii spre moarte, tradiţionalistă, chiar etnicistă, în substanţa ei populară şi religioasă (sacră), într-o viziune modernă, condusă de logica absurdului. Se descoperă totodată „vastitatea orizontului conotativ al textului”, fixarea unui fantastic propriu românesc, senin, vital, liric.

Pe strada Mântuleasa, pe la două şi un sfert, două şi jumătate, lectură nedatată, recunoaşte de la început că prin 1969, când scria prefaţa pentru culegerea La Ţigănci, dar şi când apărea monografia despre Faulkner, nu citise studii de naratologie de Barthes, Greimas, Genette. Nici nu-şi numeşte sursele dobândite. Autorevizuirea critică este recunoscută ca radicală. Criticul devine de la un timp altul, aşa cum omul îşi reînnoieşte celule, după cum s-a cercetat, tot la şapte ani. Ora schimbării modului de a citi nu apare la fel de fixă şi previzibilă. Autorevizuirea ajunge precizată de câte ori aceasta, de altfel, izbeşte la lectura lecturii: „între timp, mi-am schimbat nu numai concepţiile teoretice, dar şi interpretarea romanului eliadesc”. Îndepărtat de semiotică şi chiar de naratologie, de dialectica sacru-profan, vede în M. Eliade „un autor contradictoriu, profund ancorat în vremea sa”, despre care s-a scris, constată cu ironie critică, în monumentale şabloane. Dacă mai admite naratologia, o face precum P. Ricoeur, ca o cale spre hermeneutică. Luându-şi lucid seama la felul în care citeşte în timp, constată că rămân, ca pietrele, textele fascinante, teoriile şi metodele trec ca apa. Textul nuvelei de acum ajunge legat fedeleş, aş spune, de contextul istoric pe care-l reprezintă. O revenire la mimesis, la reprezentare, descoperă o nuvelă despre viaţa în totalitarism, unde contează nu scopul, ci modalitatea de a acţiona, una dilematică, teoretic urmărind alegerea între acţiunea intelectuală sau civică. Perspectivă care, să recunoaştem, nu rămâne strict conjuncturală, deşi circumscrisă, foarte larg, vieţii şi convieţuirii în istorie.

În 1987, în volumul Mircea Eliade e L’Italia, Naraţiunea contra semnificatului exemplifică naratologia hermeneutică în siajul lui P. Ricoeur prin nuvela, enigmatic întemeiată, La umbra unui crin. Interpretul rămâne prudent cu aplicaţia metodică. Unitar în totul, cum a constatat, precizează acum că „filosofia lui Eliade, de inspiraţie fenomenologică, nu se împacă deloc cu semiotica”. Pe care n-o reneagă însă pe deplin: „careul semiozei”, „excesul şi neîmplinirea semiotică”, nu sunt îndepărtate de sacrul, aici nenumit pentru a nu fi profanizat. Citirea contextuală şi nu doar textuală revine. Aici degajă ceea ce numeşte dezangajarea autorului, nesiguranţa sa, opacitatea prin citarea altora, oralitatea stilului.

Două observaţii generale. Cea dintâi: prozele atestă eludarea misterului, ele „au menirea de a împiedica această revelare (oricum sugerată) (…) de a demonstra cum şi de ce această revelaţie devine imposibilă”. A doua constată fatalitatea şi nostalgia (in)succesului: „Nuvelele lui Eliade povestesc despre insuccese prezente şi succese trecute.”

Tot într-un volum apărut în Italia, dar mult mai târziu, în 1998, a publicat Spre o examinare filosofică a operei lui Mircea Eliade. Interesul major devine acum legat de teoria şi interpretarea sensului. Iar „teoria lui Eliade despre sacru este o teorie a sensului”.  Filosofia lui Eliade este apropiată de fenomenologie, în urma unor Husserl şi Heidegger. Asemănarea de gândire, de concepte, între Eliade şi Heidegger, îi apare criticului „uluitoare”. Iată conceptele lor fundamentale, fiinţa, la Heidegger, sacrul, la Eliade: „Cele două concepte ar trebui, după mine, să revină mai des în discuţiile despre situaţia credinţei în vremea noastră şi despre posibilitatea însăşi de a întemeia etica sau o teorie a sensului pe astfel de categorii «slabe» în raport cu vechile dogme.” Adevărul, după Heidegger, aparţine celor puternici. Diferenţa este aceea că „omul laic trăieşte în fiinţare şi omul natural în profan, în timp ce poetul trăieşte în Fiinţă, după Heidegger, iar homo religiosus, după Eliade, în sacru”. Eliade cere credinţă într-un adevăr nenumit. Un creştinism slăbit, etic, păstrând diferenţa dintre sacru şi profan, analizează G. Vattimo, citat şi el aici.

Eliade preia teoria sacrului de la Rudolf Otto, numinosul definit prin „patru criterii: sentimentul din partea omului, de a fi dependent de forţe care îl depăşesc; teroarea (tremendum) pe care o resimte în faţa lor; mysterium-ul, sentimentul că se află în prezenţa a ceva cu totul diferit de el însuşi (das ganz Andere) şi fascinaţia, seducţia exercitată de această diferenţă.” Sacrul este obiectiv, crede Otto, nu o creaţie socială, cum consideră Durkheim. Plecând de la Julien Ries, S. Alexandrescu indică trei nivele ale religiosului: istoric, fenomenologic, hermeneutic. Toate existente la Eliade. Istoria esenţializată, depăşită, eternă este vizată de Eliade, şi nu istoria concretă. Iar de la esenţa istoricităţii ajunge la esenţa religiozităţii. Sacrul apare ca fiind real, profanul ajunge ireal, obiectual. Sacrul, primit „ca sacer şi sanctum totodată”, are o putere supranaturală. Ca la Heidegger, sacrul la Eliade rămâne indefinibil. Omul eliadesc nu devine credincios, el este numai religios, fără a fi nici ateu, nici teist, acest tip uman citeşte şi înţelege, atâta tot. Personajele nu ating adevărul, ceea ce le ilustrează profunda slăbiciune.

Interesul faţă de E. M. Cioran este mai restrâns şi târziu. Cele numai două eseuri despre el, urmând celor şase despre Eliade, sunt ulterioare marii schimbări politice a lumii noastre din 1990.  

Portretul gânditorului ca tânăr exilat începe şi sfârşeşte prin precizări metodice, distanţate de operă, de text. S. Alexandrescu a mai avertizat că revede modernitatea prin privirile lui Eliade şi Cioran. Nu doar stilul, dar şi metoda substituie omul însuşi şi opera sa, împreună sau, după caz, separat. În cazul lui Cioran, comentatorul devine atras de omul dezvăluit din ceea ce comunică el tuturor şi nu de ceea ce gândeşte acest autodeclarat privatdenker: „mă interesează drama lui Cioran, nu ideile sale”. Relatarea, reportajul interior, nu axiomatizarea unei existenţe. Şi nu-i este uşor comentatorului să scrie despre Cioran, autocomentatorul. Spre terminarea lucrării sale privitoare la autorul Căderii în timp, realizează că este stăpânit de o fatalitate a ideii şi a teoriei. „Cioran ar fi primul care să surâdă în faţa tuturor teoriilor schiţate aici.” Ratează astfel într-o măsură întâlnirea subiectului uman, pe care nu l-a cucerit, care nu i s-a supus. În eseul următor, va nota că „Sujet în franceză înseamnă atât subiect cât şi supus.” Dar, iată, nu mereu, nu oricum, supus. Ca atare, drama, nu semnificaţia şi nu contemplaţia. Nu închis, dar deschis mai ales în sine, omul pare aproape vanitos când stă, la cafeneaua Flore, lângă Sartre şi cei doi nu-şi vorbesc. Singuratic (dar Singuraticul este un mic roman semnat Ionesco), îşi supune izolarea prin scris.

Opera lui Cioran îi apare, aidoma celei a lui Eliade, surprinzător de omogenă. Dar diferită, ca dispoziţie a spiritului. Disperarea, secretul, utopia, rupturile compun cam totul. Disperarea îl separă pe Cioran de Eliade, nu că acesta n-ar cunoaşte-o, dar pentru că ar camufla-o în încredere. Nici secretul comun nu este acelaşi, cum şi utopiile ori rupturile rămân particulare. Cioran pare mai dintr-o bucată, nu un om sigilat de ambiguitate ca Eliade. Totuşi, Cioran îl determină pe comentatorul său de acum să-l găsească şi apoi să-l uite, să-i alunece şi să-l atragă în contradicţie. Începe prin a afirma peremptoriu că „Cioran nu are biografie”, iar pe parcurs, ispitit şi de demonul teoriei, constată că „o lectură «biografică» a scrierilor lui Cioran este într-adevăr legitimă”. Cu ori fără ghilimele, o câtime de biografic intră mereu în text. Melancolia, depresivitatea, morbideţea ori conştiinţa întoarcerii în spaţiul singular al morţii există deopotrivă, mereu, în scrisul şi trăirea sa.

Dacă Eliade ar substitui înşelător politicul cu religiosul (dar nu s-a spus despre ideologiile totalitare că sunt religii politice?), Cioran, rupt de miopia care nu l-a părăsit pe Eliade, lucid, autoscopic, n-a făcut o înlocuire, ci o excludere, opunând „ascetismul” (ghilimele pe care eu le pun sunt, cred, necesare) politicii. Şi-a apropriat şi apropiat un destin, el, cel care l-a numit „om fără destin” pe Eliade, pentru că s-a refugiat de politic în ştiinţa neutră, dezangajată ori angajată numai faţă de ea însăşi. El, Cioran, trăieşte în doi timp: unul de angajare, altul de dezangajare. Un articol al lui Cioran, Înşelarea prin acţiune, i se pare pasagerului cioranolog un testament politic. Înţelege utopia de a schimba istoria. Un negativist singular ar fi fost el în 1937, crede S. Alexandrescu, deşi mai era, nu mai puţin singular, şi E. Ionescu, semnatarul clarului Nu. În restul vieţii şi al scrisului, Ionesco s-a străduit să afirme, Cioran s-a chinuit să nege. Între altele şi, ceea ce reţine aici Alexandrescu, românescul. România nu atinge idealul lui Cioran, dar idealul lui Eliade, da, fără ca acesta să planetarizeze ori să împământenească ţara natală pretutindeni. S. Alexandrescu află prin Cioran că „drama exilatului nu este totuşi o fundătură”. Exilat dintr-un spaţiu şi dintr-o limbă, diminuându-i-se identitatea, surghiunitul descoperă un refugiu în universal. Paralela se schimbă pe parcurs, Eliade nu mai este confruntat cu Cioran, dar cu Ionescu. „Optând amândoi pentru categorii nonistorice – sacrul (Eliade) şi derizoriul (Ionescu) – ei găsesc, indirect, universalul dezrădăcinatului.”

Celălalt text, Cioran a doua zi după revoluţie, din1993, a apărut într-o carte în franceză la Amsterdam. Drama lui Cioran este redusă la o singură expresie, una de ruptură: „ruptura cu sinele”. Revoluţia nu i-o întrerupe, ea intrând, aidoma progresului ori utopiei, pentru totdeauna în zona rizibilului. S-ar deduce că Cioran este un antipolitic, de aceea drama lui continuă. S. Alexandrescu găseşte la filosoful german Peter Sloterdijk, între altele autorul Criticii raţiunii cinice (1983), un cuvânt apt să-l fixeze: kunism, o formă de cinism. Iată diferenţa termenilor: „Cinismul subliniază mijloacele de care dispune puterea, kunismul contestă sensul ultim, scopurile acestei puteri.” Iar acum personalizarea lor: „Deosebindu-se mult de Diogene, kunicul modern Cioran nu mai participă la o cultură comună cu Puterea.” Autorului care întoarce capul spre modernitatea străbătută, cum face Orfeu cu Euridice, Cioran îi apare drept un antimodern „inspirat de o eternitate fără transcendenţă şi de o înţelepciune în care credinţa nu s-a manifestat niciodată”. Antimetafizic şi deplin suspicios, antimodernul Cioran apare deopotrivă – în altă parte şi pentru S. Alexandrescu – în tipologia unui postmodern. Unul care, fiind antipolitic, a trăit deja post-politicul tocmai prin „ruptura cu sinele”, drama care îi conservă esenţa existenţei.

_______________

[1] Secret şi lucid, timid şi nesentimental, refuzând să-şi destăinuie credinţa sau necredinţa în Dumnezeu, trăind în exil coşmarul de a fi primit în triumf la Gara de Nord din Bucureşti, iată cum îl prezintă pe Eliade într-un interviu: „Mircea Eliade ajuta pe toată lumea, în spirit creştin”, interviu realizat de Marina Spalas, în Luceafărul, nr. 27, 7 decembrie 1994. (Im)personal, cu excepţia faptului că-i transcrie numele de botez şi-l leagă adânc de un „noi” cu centrul vidat de el, cel care a edificat „o filozofie a Centrului”, dar şi, în fine, exegetic, iată cum este necrologul intitulat Prăbuşirea Centrului (în revista din exil-diaspora Limite, noiembrie 1986), unde apare un Eliade aidoma personajelor sale („Mircea era simultan mit şi realitate”).

Iulian BĂICUȘ

In Honorem

Profesorul Sorin Alexandrescu, nepotul de soră al savantului româno-americane Mircea Eliade, s-a născut în București și a copilărit pe strada Mîntuleasa, cea care i-a inspirat lui Eliade subiectul uneia dintre povestirile sale fantastice cele mai cunoscute. Relația sa de prietenie cu unchiul său care avea să înceapă doar după ajungerea sa la Paris și după ce va lua calea exilului, se reflectă în întreaga sa operă, atît în eseurile dintre care o bună parte au fost reluate în antologia Privind înapoi, modernitatea1, cît și în monografia critică a anilor portughezi, în ultima sa carte, publicată la editura Humanitas, Mircea Eliade, dinspre Portugalia.

După ce a făcut parte din Cercul de Poetică și Stilistică al Facultății de Litere, alături de alți colegi de generație, Toma Pavel, Matei Călinescu, Sanda Golopenția et comp. care aveau să ajungă celebri, din această perioadă datează și analizele stilistice publicate în volum alături de Ion Rotaru, care aveau să atingă o vogă extraordinară abia după rămînerea autorului la Amsterdam, în Olanda, după ce va urma un doctorat în Franța cu celebru semiotician A.J. Greimas, va scrie și va publica atît cărți cît și articole în limbile franceză, engleză sau olandeză. Sorin Alexandrescu a lucrat la Universitatea din Amsterdam, pînă în momentul pensionării și revenirii în țară.

            Puțină lume știe, de pildă, că imediat după incendiul BCU domnia sa s-a alăturat unui grup de intelectuali sau de profesori universitari de la noi care au solicitat marilor biblioteci ale lumii să o ajute pe sora lor distrusă de tancuri în unul din cele mai urâte bibliociduri din istoria noastră recentă. În anii ’90 Sorin Alexandrescu va coordona o campanie europeană de colectare de cărți sau donații în bani pentru Biblioteca Centrală Universitară din București, fosta Bibliotecă a Fundațiilor Regale, cea în care studiase generația lui Noica, Cioran sau Mircea Eliade, reușind astfel să sensibilizeze marile universități sau biblioteci europene ca să ne ajute la refacerea clădirii, dar și a fondului de carte, BCU a devenit azi una din cele mai moderne biblioteci din Estul Europei.

            Aici se va alătura grupului de consilieri ai președintelui Emil Constantinescu și va lucra în echipa acestuia la Cotroceni, va ține cursuri la mai multe universități din România, inclusiv la București, la Facultatea de Litere sau la cea de Filozofie, personal am participat la cîteva serii de prelegeri despre Paul Ricoeur, Jacques Derrida sau Michel Foucault, și va deschide și conduce un centru de cercetare avansată, C.E.S.I., la care funcționează chiar în momentul acesta.

            Când eram student la Litere am întâlnit mulți profesori despre care pot spune că mi-au schimbat destinul iar profesorul Sorin Alexandrescu s-a numărat printre ei. Prima mea întâlnire cu domnia sa a fost prin intermediul unor cursuri facultative, pe teme ca deconstrucția lui Jacques Derrida și hermeneutica lui Paul Ricoeur, la care au participat și colegele mele mai mari, Simona Sora, care a devenit cronicar literar la revista Dilema și apoi la Dileme veche, Andreea Deciu, care a devenit profesor în SUA, publicând mai multe volume despre Ricoeur sau Romaniţa Constantinescu, cea care este profesor invitat la o universitate din Germania. Apoi așa cum am subliniat mai sus ar trebui să amintim Centrul European pentru Studiul Imaginii, CESI, cel pe care cu entuziasm l-a creat la Facultatea de Litere un soi de think tank care a dat mai multe generații de masteranzi și doctoranzi și a organizat mai multe conferințe, la care am participat întotdeauna cu plăcere și entuziasm.

Multe dintre ideile mele au fost influențate de cercetările domnului profesor Sorin Alexandrescu. Când predam Junimea în cursul de Marii clasici le povesteam studenților de la Facultatea de Litere că cei mai semnificativi teoreticieni ai Junimii în opinia mea sunt Tudor Vianu din capitolul inclus în Istoria literaturii române moderne2, prescurtat ILRM, și Sorin Alexandrescu, cu un studiu semiotic, inclus în volumul Privind înapoi, modernitatea, intitulat Junimea – discurs politic și discurs cultural, pornind de modelele din sociologia formelor simbolice a lui Pierre Bourdieux sau de Wissensssoziologie, fundată de Karl Manheim, adăugînd un pic de semiotică greimasiană, tabloul obținut fiind unul din cele mai exacte de la Tudor Vianu încoace, mai exact mă refer la capitolul consacrat descrierii Junimii din Istoria literaturii române moderne, scrisă în colaborare cu Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu.

            Portretul la minut al Junimii lui Titu Maiorescu iese din schemele clasice și devine un discurs despre putere și exercitarea ei, în siajul teoriilor foucauldiene, dar cele cîteva cercuri ale Junimii, în care strălucesc tehnocrații, gulerele albe cu doctorate în Occident și junimiștii mărunți, caracuda, vorbesc despre modul în care discursul ideologic se poate îngemăna cu cel cultural, fiind poate cel mai interesant discurs produs vreodată la noi pe această temă extrem de delicată Dacă analizăm capitolul de trăsături ale Junimii din Istoria literaturii române moderne. De asemenea nu putem studia acest curent literar dacă nu citim sau cităm memoriile de la Junimea ale lui Iacob Negruzzi sau G. Panu, primul notează cu acuratețe în vreme ce al doilea nu este chiar autentic, cîteodată scrie din auzite și povestește ședințe ale cenaclului la care nici nu a asistat, cum ar fi cea a lecturii nuvelei lui Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis.

Teza de doctorat despre William Faulkner

            Nu ar trebui să ne mire că profesorul Sorin Alexandrescu și-a dedicat primii ani ai carierei cercetării operei acestui mare scriitor realist american. S. Alexandrescu a debutat în volum în anul 1969 cu o foarte solidă monografie William Faulkner3, care pornea de la teza domniei sale de doctorat, un monument al criticii literare sau studiilor americane de la noi, peste care nimeni din cei care studiază opera marelui scriitor american, laureat al premiului Nobel pentru literatură nu va putea sări. Cercetarea absolut exhaustivă rezumă receptarea autorului, din anii 30 pînă la momentul scrierii ei, atît în S.UA. cât și peste Ocean, fiind cunoscut bine explicat de autorul monografiei faptul că statura atinsă de William Faulkner se datora mai mult modului în care opera acestuia fusese receptată la Paris decît gustului propriilor cititori din Statele Unite. Un volum în care domnia sa aplică multe din cunoștințele de stilistică publicate se numea Analize stilistice și literare4, la care a colaborat cu Ion Rotaru, acesta a fost interzis iar Ion Rotaru și-a publicat studiile într-un volum individual, dar textele lui Sorin Alexandrescu erau cele care contau cu adevărat.

  Un moment mai mult decât semnificativ al receptării lui William Faulkner este cel al monografiei lui Cleanth Brooks, unul din reprezentanții Școlii Americane de Critică intitulată New Criticism, citată de mai multe ori în text. Singurele studii care ar putea prelungi aceste capitole ale evoluției exegezei faulkneriene pînă în zilele noastre sunt cele ale lui Mircea Mihăieș, un bun eseist și un americanist de talent care a preluat iată, de curînd, ștafeta cercetării operei lui William Faulkner și să aducă bibliografia exegezei sale europene sau americane la zi. Nu aș dori să uit aici o a treia monografie, de data aceasta opera în limba engleză a unei angliste, Anca Peiu5, Faulkneriana: Back to (and Beyond) Yoknapatwpha, peste care nu am reușit să dau până azi.

Din câte se pare se pare că autorul pregătește acest volum de cîțiva ani, mărturie stau serialele de articole publicate în avanpremieră în diverse ziare sau reviste culturale. În această tradiție a studiilor faulkneriene, contextualizată pe parcursul a vreo patru decenii, perioada putînd fi la rîndul ei divizată în trei etape intermediare, autorul monografiei va lăsa frâu liber pasiunii pentru structuralism, cu care cartea era contemporană, ca un veritabil taxonom, va crea pentru opera lui William Faulkner un sistem de categorii foarte precise, fie pornind de la criterii ținînd de naratologie, acolo unde găsește în literatura de specialitate lucruri relevante S. Alexandrescu are tendința să le inventeze de unul singur, textul demonstrației este întrerupt de tabele și de scheme grafice, cu săgeți, obicei pe care autorul l-a păstrat chiar în eseurile despre exilul lui Emil Cioran sau proza lui Mircea Nedelciu, și pe care îl poți descoperi cu ușurință în studiile unor naratologi ca Wayne C. Booth sau Jaap Lintvelt, de altfel structura cărții impune atenția, capitolele prime vor epuiza exegeza faulkneriană și partea biografică, în vreme ce următoarele două capitole vor trasa granițele geografiei faulkneriene, punctul de reper ales fiind Yoknapatawpha, cuvînt indian ales de autorul american pentru a desemna imensul teritoriu ficțional construit chiar de el. Se pare că ideea i-ar fi venit prin intermediul unui vis în care primise o scrisoare care purta un timbru emis de poșta din Yoknapatawpha.

De fapt, este vorba de un soi de Comedie umană, transplantată peste Ocean, dezvoltată în nuvele, romane sau povestiri, dar, în care William Faulkner nu va face decît să exploreze uriașul bagaj de mituri, legende sau povești pe care le auzise din copilărie, construind un fabulos univers narativ, dar toate tipurile sale, constată S. Alexandrescu pot fi reduse la șapte arhetipuri, numerotate alfabetic, de la litera A la H, adică la Indianul Chickasaw, Aristocratul, Albul sărac, Omul de afaceri, Negrul, Yankeul, Intelectualul și Metisul. Ei alcătuiesc o tipologie foarte personalizată a personajelor, evident există și tipuri hibride dar acestea nu sunt chiar așa de atractive pentru criticul structuralist.

            Capitolul al patrulea al monografiei, intitulat Poetul tragic, conține un omagiu indirect adus lui Mircea Eliade, tragicul fiind examinat pe trei paliere diferite, cel arhaic, în care este amintită dualitatea dialecticii eliadiene a sacrului și profanului, cel grecesc, pornind de la un model structuralist celebru, cel al lui Claude Lévy-Strauss, autorul Antropologiei structurale, și cel biblic, creștin, în care valorile puritane, protestante sunt identificate cu cea mai mare atenție, de fapt în aceste trei serii de teorii Sorin Alexandrescu intră în pielea cercetătorului de arhetipuri, cea a practicianului de mitocritică, arhetipologie sau mitodologie, fiind un pionier al domeniului, dacă ne gîndim că eseul lui Gilbert Durand, intitulat Structurile antropologice ale imaginarului a apărut abia în 1979, adică zece ani mai târziu.

            Ca să prelungesc puțin discuția despre relația lui Mircea Eliade cu Faulkner aș spune doar că după ce va citi romanul acestuia Zgomotul și furia într-o traducere franceză savantul va rămîne puțin descumpănit declarînd în cîteva rînduri din Jurnalul său că el însușii practicase în tinerețe în romane asemenea tehnici narative, prelungind the stream of counsciousness în zona literaturii moderne, și că romanul nu i se părea deloc original. Dorința lui S. Alexandrescu de a studia universul acesta simbolic al ficționarului Faulkner vine oarecum în răspăr cu opinia unchiului, de altfel acesta nu și-a ascuns tristețea pentru că nepotul său nu i-a urmat traseul și a ales să studieze Lingvistica, Stilistica și Semiotica în locul Istoriei religiilor de care M. Eliade se ocupase cea mai mare parte a vieții sale.

            Ultimele trei capitole ale monografiei consacrate lui William Faulkner vizează partea de tehnici și procedee narative propriu-zise, în ele S. Alexandrescu va studia tehnica povestirii, modul în care autorul va aborda, va relata, sau își va organiza momentul epic, urmărind diverse categorii cum ar fi limitele observației directe, trecerile între două perspective narative diferite, aproximarea, comunicarea plus comentariu, raporturile dintre planul subiectiv și cel obiectiv, dintre real și fantastic, tehnica „fondu”, modul în care era utilizat și rolul jucat de limbaj, organizarea în simultaneitate sau în succesiune. Un rol important l-a jucat aici experiența de stilistician căpătată după frecventarea Cercului de Poetică și Stilistică, cei trei coordonatori fiind Mihai Pop, Al. Rosetti și T. Vianu.

            Din punctul de vedere al cititorului comun acesta pare să fie chiar partea cea mai aridă, cea mai tehnică a cărții, cea care se adresează exclusiv specialiștilor, dar care poate oferi mari surprize de analiză și de exegeză celor care se adîncesc în lectura ei, căci aidoma unor muște fosile închise în chihlimbar, anumite fragmente din diverse povestiri sau părți ale unor capitole din cele mai importante romane sau povestiri, Absalom, Absalom!, Lumină de august, Orașul, Casa cu coloane, Colina, Cătunul, Faunul de marmură, Nechemat în țărînă, Gambitul calului, Neînvișii, Palmierii sălbatici, Recviem pentru o călugăriță, Pogoară-te, Moise!, Sanctuar, Sartoris, Ursul, Zgomotul și furia, unele dintre acestea fiind traduse în limba română ceva mai tîrziu, în momentul scrierii acestui text William Faulkner fiind tradus aproape integral în românește.

            De un foarte real folos se dovedesc atît indexul cît și bogata rețea de anexe, fără de care cartea nu s-ar fi putut citi cu siguranță. Un coleg romanist de la o universitate maghiară se plîngea că, în general, cărțile criticilor literari din România sunt lipsite de indexul de nume final, și din acest motiv, aproape că devin chiar impracticabile, nu-s de nici un folos cercetătorilor fenomenului literar iar monografia lui Sorin Alexandrescu încalcă această tradiție, nefiind deloc dragă seriei destul de lungi de critici impresioniști autohtoni.

            Monografia William Faulkner rămâne un adevărat arc peste timp, un exemplu de teză de doctorat, un veritabil monument de erudiție și o construcție intelectuală de sine stătătoare și, în ciuda caracterului ei structuralist sau poate tocmai datorită acestei extreme limpezimi a demonstrației, caracteristică mai mult unui tratat de logică decît unei mostre ce aparține domeniului studiilor literare, va rămîne un studiu clasic și își va păstra prospețimea demonstrației multă vreme de-acum încolo. Nu este de mirare că volumul a fost tradus în limbile franceză și engleză. 

 Viziunea lui Sorin Alexandrescu a fost completată şi up-datată recent de cea a monografiei lui Mircea Mihăieş6, din Ce rămâne, William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknatpatawpha, care, în ciuda stilului destul de lejer şi eseistic al autorului, care recurge la trucuri ale postmodernismului sau lecturii deconstructiviste pentru a-şi seduce cititorii, dată fiind adversitatea acestora declarată pentru literatura lui William Faulkner, unul din cei mai comentaţi dar şi din cei mai puţin citiţi autori din literatura universală, cartea fiind organizată cronologic, de la cartea sa de debut, din 1926, Plata soldatului, la ultimii ani de viaţă, la romanul The Reivers, publicat chiar în anul 1962, după ce autorul primise prestigiosul premiu Nobel pentru literatură iar primele monografii importante începuseră să apară.

            Cred că William Faulkner e un autor norocos și mă bucur de existența celor două studii, mai ales că romanele și povestirile lui au constituit adesea delicioase lecturi pentru mine din adolescență pînă la maturitate și sper că și spre bătrînețe. William Faulkner este, fără nici un dubiu, unul din cei mai importanți prozatori ai literaturii universale din secolul trecut, căruia i-au fost consacrate deja numeroase studii critice, chiar în limba română există azi două monografii, una scrisă în anii 60 de Sorin Alexandrescu, tributară spiritului triumfător al structuralismului, care domina piața ideilor literare, care vine, vine, vine, calcă totul în picioare, vorba poetului, și cealaltă ceva mai nouă, a lui Mircea Mihăieș, americanist de profesie dar mai apropiat de zona deconstrucției deriddeane și de post-structuralism, când vine vorba de monografii ale operei unui scriitor atît de complex, căci William Faulkner, un autor al Sudului american, este un soi de Honoré de Balzac iar în majoritatea romanelor, poeziilor, pieselor de teatru, povestirilor sau nuvelelor sale s-a chinuit să redea acest ținut mitic american, inventînd un spațiu ficțional după denumirea unui timbru pe care l-a visat, emis de Poșta Yoknopatawpha. Numele acesta are evidente rezonanțe indiene. Iar harta acestui ținut ficțional  pe care a desenat-o el însuși o va adăuga la sfîrșitul romanului Absalom, Absalom!

            Pare ciudat, dar voga literară nu și-a căpătat-o în Statele Unite, unde va publica două romane, Plata soldatului și Țânțarii, susținut fiind de un foarte bun prozator de proză scurtă, Sherwood Anderson, ci la Paris, după ce va semna un contract de exclusivitate cu editura franceză Gallimard, care l-a adus în centrul atenției, romanul care l-a propulsat pe firmament fiind Zgomotul și furia, în traducere franceză Le bruit et le fureur, în care preluând de la James Joyce celebrul procedeu al fluxului conștiinței, autorul va intra se va situa în avangarda romanului, fiind lăudat printre alții de foarte mulți critici literari sau filosofi francezi, de pildă Jean-Paul Sartre declara deschis că a fost puternic marcat de lectura acestui roman, pe care îl considera unul din izvoarele studiilor proprii despre existențialism.

            Într-unul dintre capitolele cărții pătrundem în mintea lui Benjamin Compson, un tînăr de doar 33 de ani, poreclit Benji, care este retardat mintal, dar în acest capitol vocile narative se amestecă, nici nu-ți poți da seama cine este persoana aceasta narativă, perspectiva fiind una absolut schizoidă. Criticii literari americani nu au rămas nici ei indiferenți la universul acesta faulknerian, mai ales cei din zona Noii Critici, printre cei care și-au declarat entuziasmul necondiționat figurau și Cleanth Brooks sau Michael Millgate. Acest entuziasm l-a condus spre obținerea celui mai important premiu literar din carieră, Premiul Nobel pentru literatură, în anul 1949, o recunoaștere a universalității operei sale. 

Nu-mi amintesc exact care a fost primul roman al lui William Faulkner cu care mi-am început lecturile faulkneriene, cred că este vorba de trilogia în care autorul urmărește creșterea și descreșterea clanului Snopes, este vorba despre cele trei romane traduse în limba română de Eugen Barbu și Andrei Ion Deleanu, Cătunul, Casa cu coloane, în acest titlu este și o reminiscență a unui alt titlu celebru din literatura americană, Casa cu șapte frontoane a lui Natahaniel Hawthorne, și Orașul, un puternic filon realist străbate toate aceste volume stabilind cadrul sau granițele unei lumi ficționale, cea centrată în jurul familiei Snopes, dînd literaturii americane o importantă trilogie narativă, volumele apărînd în ordine în anii 1940, 1957, 1959, deși sumarul cărții fusese conceput în anul 1925. Primul volum este centrat în jurul lui Ab Snopes, un erou care va fonda acest clan, cu un portret prezentat ceva mai amănunțit într-un alt roman, Neînfrînții, din care ne mai sunt descrise Moșia Franțuzului sau orașul Jefferson, iar în Casa cu coloane personajul este Flem Snopes, care va fi distrus în finalul trilogiei de rudele sale, Linda Snopes sau Mink Snopes.

            Ulterior aveam să călătoresc și prin alte zone ale ținutului acesta imaginar, există și un critic român, Radu Lupan, distins americanist care le-a parcurs per pedes apostolorum, prin Sudul american, și anume prin orașul Jefferson din Lumină de august, una din capodoperele faulkneriene, unde era să mă îndrăgostesc de eroina principală, Lena Grove, am admirat mai apoi aristocrația americană sudistă din Sartoris, sau Steaguri în țărână, cum avea să se numească textul romanului final, am făcut un popas în O parabolă, un roman pentru care a fost recompensat cu un premiu Pulitzer, din cele două obținute în carieră, un roman de război din primul Război Mondial, în care eroul principal este caporalul Stephan, un general american care comandă o armată de 3000 de soldați americani, un roman cu foarte multe simboluri religioase, dar mi-am mai petrecut ceva timp în lumea ficțională creată de William Faulkner citind povestirea care dă titlul volumului Ursul, în care asistăm la scenariul tipic al ceremonialului inițierii unui adolescent care este fascinat de șamanul San Fathers, și de obiceiurile indienilor din tribul Chickasaw, și care a fost comparat de N. Manolescu cu Ochi de urs, nuvela lui Mihail Sadoveanu, deși cele două sunt, totuși, foarte diferite ca tematică. Printre romanele lui William Faulkner care mi-au mai plăcut se numără și Faunul de marmură, Pogoară-te, Moise!, Nechemat în țărînă, Gambitul calului, dar și piesa de teatru Recviem pentru o călugăriță.

            Nici povestirile sau nuvele lui William Faulkner nu-s chiar de lepădat, mă refer la cele din volumele Un trandafir pentru Emily, Nuvelele regăsite sau cele din volumul Ursul, și la volumul de povestiri Absalom! Absalom!, unele din acestea fiind niște mici bijuterii ale prozei scurte americane, putînd intra însă în orice antologie a acestui tip de proză din lume. Mircea Eliade avea și el să reia lecturile din William Faulkner în epoca de maturitate comparând volumul Zgomotul și furia cu romanele lui de tinerețe, deși în acel roman apare Benji, un personaj unic nu numai în literatura americană ci și în cea universală.

Despre Mircea Eliade

Două dintre romanele de tinereţe cele mai controversate ale lui Mircea  Eliade rămîn textele destul de schematice ale Huliganilor şi Întoarcerii din rai. Sorin Alexandrescu  le considera un semnal important al schimbării prin care trecea societatea românească în anii 30: „Vorbind despre huliganii săi, îi defineşte prin pasiunea pe care o au de a dezbate idei, a trăi şi chiar a muri pentru ele. Huliganii lui Eliade nu sînt nişte brute agresive, eventual antisemite. Imoralismul lor nu vine (atît) din acţiunile lor sociale, ci (mai degrabă) din atitudinile pe care le au în viaţa personală, şi din luările de poziţie în dezbateri”. Mircea Eliade într-un eseu preluase termenul de romane de idei de la Aldous Huxley și se întreba, într-un mic eseu, dacă pot exista romane lipsite de idei, ajungând la concluzia că acestea de fapt nu prea există.

 Sorin Alexandrescu citează mai apoi un comentariu al Monicăi Lovinescu care nu considera că imoralismul eroilor săi ar descinde direct din eroii cărţilor lui André Gide căci Mircea Eliade însuşi îşi plasa eroii în interviul acordat lui Claude-Henri Roquet  într-o serie care începea cu cîteva personaje din Renaştere, şi ar putea continua cu intelectualii problematizanţi din romanele lui Aldous Huxley, cu anarhiştii lui Fiodor Dostoievski sau cu noocraţii din dramele lui Camil Petrescu. Sorin Alexandrescu consideră, de asemenea, că revolta etică a lui Mircea Eliade este un fenomen perfect compatibil cu imoralismul filosofiei lui Friedrich Nietzsche. Pentru că acest studiu nu-şi propune să studieze tipurile de influenţe nefiind un studiu de comparatism literar am putea folosi, împrumutînd-o din ecologie, relaţia de simbioză. André Gide şi Mircea Eliade trăiesc într-o simbioză aproape perfectă, textele ultimului preiau, întotdeauna într-un mod creator, motivele şi materia gidiană iar acuzaţia de imitaţie servilă a celebrului scriitor francez formulată de G. Călinescu devine, în acest caz, nefondată.

            Așa cum am menționat deja domnul profesor Sorin Alexandrescu a debutat în grupul de studenţi strânşi în jurul lui Tudor Vianu care organizase le Litere un cerc de stilistică, alături de Mihai Zamfir, Mihaela Mancaş sau Liliana Ruxăndoiu, apoi după plecarea din ţară a devenit discipol al lui Greimas, un faimos semiotician european. De la structuralism nepotul lui Mircea Eliade ajunge la semiotică şi la literary theory, şansă unică pentru că se putea ocupa chiar cu analiza povestirilor scrise de unchiul său, care anunţase de câteva ori studii teoretice aprofundate pe tema fantasticului dar nu am cunoştinţă ca Distrugerea fantasticului sau un alt studiu, pe care ar fi trebuit să-l prezinte la o reuniune despre fantastic ce urma să aibă loc la Cérisy ar fi fost terminate. Oricum în epoca interbelică interesul pentru fantastic era destul de ridicat, dacă nu ar trebui să cităm decât un singur studiu al lui Ion Biberi , Dialectica fantasticului, evident studiul lui Sorin Alexandrescu despre proza lui Mircea Eliade nu face decât să reia titlul acestui studiu mai vechi. Sunt nevoit să subscriu la părerea lui Mircea Eliade şi să declar povestirea aceasta mica lui capodoperă literară una din nuvelele arhetipale ale întregii literaturi române din toate timpurile. În construcţia ei nimic, niciun element nu este inutil, e perfectă ca o fugă de Bach, ca să preiau comparaţia cu muzica clasică pe care o făcea Virgil Ierunca în numărul consacrat lui Mircea Eliade din Cahiers de L’ Herne.

            În anii săi olandezi S. Alexandrescu a publicat mai multe studii despre literatura română, așa cum spuneam, un eseu despre Dialectica fantasticului, tradus în Privind înapoi, modernitatea, titlul acesta relua printr-un intertext titlul unui alt eseu publicat în Revista Fundațiilor Regale de Ion Biberi în perioada interbelică, despre povestirile fantastice ale lui Mircea Eliade, apoi Pe strada Mîntuleasa, pe la două și un sfert, două și jumătate, Spre o examinare filosofică a operei lui Mircea Eliade, Narațiunea contra semnificantului, și cele mai autobiografice texte, un interviu, intitulat „Mircea Eliade ajuta pe toată lumea în spirit creștin” și un fantastic  necrolog al savantului, Prăbușirea Centrului

             În anul 2002 cînd profesorul S. Alexandrescu a fost sărbătorit printr-un colocviu organizat de Facultatea de Litere a Universității Tomis din Constanța, acesta a citit un text în care povestea un vis din copilărie, în care eroul principal era chiar Mircea Eliade, unchiul pe care îl va cunoaște abia după ce va trece de granița dintre adolescență și maturitate, adică la exact 31 de ani și care va avea un rol paideic în biografia sa spirituală, după cum va declara în interviul acordat Marinei Spalas și publicat în 1994 în revista Luceafărul.

În toate aceste texte semioticianul și fostul structuralist, care aidoma lui Toma Pavel, migrase între timp odată cu Occidentul spre post-structuralism, va mixa analiza literară cu evocarea personalității unchiului său, dar opera cea mai completă, un omagiu indirect adus personalității lui Mircea Eliade va fi cartea Mircea Eliade, dinspre Portugalia, în care un punct median al existenței sale, experiența de atașat cultural la Legația Română din Lisabona, este studiat meticulos, în urma unei înțelegeri cu Florin Țurcanu, istoricul care recuperase Jurnalul portughez din Fondul Mircea Eliade al Bibliotecii Universității din Chicago și cu Mihai Zamfir, nimeni altul decît traducătorul în limba română al articolelor publicate de M. Eliade în limba portugheză în revista Acçāo.

            Monografii lui Mircea Eliade cei mai importanți s-au ocupat deja de întreaga lui biografie mă refer la Linscott Ricketts sau la Florin Țurcanu, dar nu exista un asemenea studiu care să se rezume doar la cîțiva ani, mai ales că detaliile din Jurnalul portughez, atît prin dimensiunea lor biografică cît și prin cea politică, S. Alexandrescu face trimiteri permanente și disocieri și dezleagă multe mistere din jurul relației dintre Mircea Eliade și liderii politici ai epocii, domnia sa declară că nu a dorit să scrie un companion book pentru o ediție în două volume, Jurnalul portughez și alte scrieri7, editată la Humanitas, unde a mai apărut și monografia sau biografia lui Mircea Eliade scrisă de Florin Țurcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, incluzînd aici și diverse memorii diplomatice pe care le trimitea în țară, unul viza chiar viața privată a fostului rege Carol al doilea care ceruse azil politic aici, de altfel va muri în vila lui de la Estoril, iar osemintele lui au rămas în cripta regilor portughezi, pînă la repatrierea lor definitivă în anul 2003 când a fost reînhumat în Mănăstirea Curtea de Argeș, unde se odihneau și regele Carol I și regele Ferdinand.

 În eseul critic intitulat Mircea Eliade, dinspre Portugalia8, asistăm la un structuralism îmblînzit, singurul tabel din text fiind cel în care sunt trecute în revistă cele zece nivele ale autobiograficului din opera lui Mircea Eliade, care răsună în canon cu tabelul similar din opera unui talentat naratolog francez, Phillipe Lejeune  care a scris studiul Pactul autobiograficului,  dar sunt și destul digresiuni inserate în notele de subsol, pornind de la distincțiile absolut, cu precizarea că textele însele ale studiilor lui S. Alexandrescu despre Eliade pot fi încadrate pe unul din aceste zece nivele.

            Nu aș vrea să insist, am făcut-o cu un alt prilej în volumul meu, Mircea Eliade, literator și mitodolog9, aș dori doar să exemplific printr-un singur detaliu care ține de amintire din istoria secretă a familiei Eliade, faptul că, la un moment dat, Sorin Alexandrescu povestește un amănunt ascuns din biografia savantului, se pare că acesta i-ar fi cerut, în virtutea unei teorii absurde asupra primatului creației asupra procreației, expusă în romanul Nuntă în cer, primei sale soții, Nina Mareș, căsătorită Eliade, să facă un raclaj clandestin care i-ar fi produs, de fapt, un cancer ovarian de la care i s-a tras chiar moartea. Autorul cărții va compara sacrificiul Ninei Mareș cu cel al soției din legenda Meșterului Manole, Ana, susținând ideea că opera lui Mircea Eliade se va ridica pe temeiul dat de acest sacrificiu. Evident, este un text cu un caracter polemic manifest la adresa unei alte cărți celebre, care a produs o vie emoție și la noi, studiul Alexandrei Laignel-Lavastine10,Cioran, Eliade, Ionesco, Uitarea istoriei, tradus în românește de Irina Mavrodin.

            Dacă în Paradoxul român autorul se lăsa în brațele sirenelor istoriei încercînd ceea ce mai făcuse în cazul Junimii, despre care am vorbit mai sus, nu revenim aici. Tot un eseu care a provocat o reacție, de data aceasta fiind vorba de un răspuns, cam neconvingător, în capitolul din Istoria critică ce i-a fost consacrat parcă special pentru a marca această ieșire polemică, de criticul Nicolae Manolescu, este mai veche, formulată între alții și de Monica Spiridon, și anume că în vreme ce Doricul și Ionicul au un contur naratologic foarte clar Corinticul definește doar un anume tip de scriitură, care nu poate fi supus unei scheme sau unui pattern tipologic. Astfel, romanele interbelice și contemporane nu pot fi concepute în afara fie a coexistenței dintre doric și corintic, dacă ne referim la perspectiva auctorială, fie la cea dintre ionic și corintic dacă ne referim la perspectivele multiple.

            Autorul paradigmatic ales este Marcel Proust, deși aș spune chiar că în romanul acestuia se întîlnesc toate trei registrele, doric, ionic și corintic, mă refer la meditațiile asupra morții sau asupra modului în care pune la lucru metafora, fie ea și cea ek-frastică, nu doar două, doric și ionic, cum crede S. Alexandrescu. Răspunsul lui N. Manolescu, pro causa sua, mai mult ne pune pe gînduri decît ne lămurește, el spune că modelul său nu se referă strict la canonul literar ci la cel social, dar își atribuie o viziune de stînga, asupra evoluției romanului, dîndu-i exemplu pe C.D. Zeletin sau pe Pierre Bourdieu, deși cred că originile teoriei sale sunt marxiste, se simte în mod clar influența ideilor lui Lukacs, cum am avut ocazia să demonstrez cu un alt prilej. În ceea ce privește pledoaria lui Sorin Alexandrescu pentru dispariția canonului estetic ea este respinsă cu totul în postfața Istoriei critice, intitulată bloomian Elegie pentru canon, motivul esențial fiind o atotputernicie a generațiilor de critici literari postmaiorescieni, unul dintre reprezentanți fiind chiar N. Manolescu, cel care va sări în ajutorul înaintașului său, căruia i-a consacrat o monografie separată, cu multe observații interesante.

            În volumul de meditații critice asupra istoriei moderne a României, intitulat Paradoxul român11, îmi vine în minte definiția unui binecunoscut istoric interbelic Gheorghe I. Brătianu, mort în Gulagul comunist, care considera că acest popor este deopotrivă o enigmă și un miracol istoric,  autorul va intra în pielea istoricului, și cu uneltele împrumutate, după cum explică în prefața cărții, de la colegii săi sociologi, semioticieni, naratologi, sunt citați Greimas, Barthes, Bremond, Prince, Jauss sau Genette, dar și pornind de la jocurile de limbaj ale lui Ludwig Wittgenstein și de la exemplul deconstrucției miturilor din cărțile profesorului de istorie Lucian Boia, unul dintre istoricii mei preferați, dat fiind interesul meu pentru mitanaliză și arhetipologie, construind unul din cele mai interesante discursuri despre viața politică românească, mă gîndesc că l-am putea chiar compara cu Istoria contemporană a lui Titu Maiorescu, cel care își propusese să alcătuiască o istorie a parlamentarismului românesc în epoca regelui Carol I.

            Titlul acestei cărți, Paradoxul român, mi-a adus în minte un alt titlu celebru cel al istoricului Gheorghe I. Brătianu, căzut victimă prigoanei comuniste, care se întreba dacă poporul român nu este unul supus logicii miracolelor. Capitolele cărții nu fac decît să puncteze momentele cele mai importante ale istoriei moderne a României, de la formarea României Mari, la o analiză a democrației interbelice, cu punctele ei de vulnerabilitate, dar și cu cuceririle ei democratice, apoi o fișă istorico-biografică a doi eroi majori, regele Carol al doilea și mareșalul Ion Antonescu, o analiză a fenomenului legionar, extrem de nuanțată și de obiectivă iar ultimul capitol este consacrat chiar istoriei de aproape un secol lungime a Partidului Național Țărănesc, pe care autorul îl va frecventa, devenind chiar membru al nou înființatului P.N.Ț.-C.D., ca element de culoare extern la un moment dat profesorul a fost chiar cooptat de președintele Emil Constantinescu în funcția de consilier cultural pe perioada mandatului său de președinte. Din păcate, lupta pentru putere și intrigi care nu au nimic în comun cu trecutul glorios al acestui partid, care continua la noi tradiția conservatorismului junimist, au condus la ruperea lui și la scoaterea în afara scenei politice majore, deși figuri marcante cum au fost cele ale lui Corneliu Coposu, Ion Rațiu sau Ion Diaconescu l-au readus o perioadă de timp, relativ scurtă, în atenția alegătorilor.

            După moartea celor doi mari lideri politici, Corneliu Coposu și Ion Rațiu, partidul a fost sfâșiat de luptele dintre facțiuni luptă care l-a eliminat pur și simplu din jocurile politice majore și îl țin departe de Parlament. Adrian Marino, de asemenea un intelectual cu înclinații țărăniste, a lăsat în memoriile sale publicate recent, sub titlul Viața unui om singur, o extraordinară radiografie a evoluției acestui partid în perioada 1990-2000, peste care nimeni nu poate trece cu vederea cînd va scrie o istorie contemporană a României, după cum nu poate să ignore Paradoxul român, un model asupra modului în care Istoria poate fi rescrisă cu ajutorul unor concepte sau simulări culturale. Istoria noastră a tuturor rămîne un fenomen condiționat cultural, o sinteză interesantă asupra impactului pe care l-au avut studiile foucauldiene asupra istoricilor găsiți în eseul lui Paul Veyne12, Cum se scrie istoria.

            Cartea deși tratează un material bibliografic impresionant, nu o face în maniera unui istoric, cea mai interesantă istorie modernă fiind scrisă de un englez, profesorul Denis Deletant, ci o va trata din perspectiva unei viziuni absolut moderne, cu rădăcini în deconstructivismul teoretizat de Jacques Derrida, apariția fenomenului legionar fiind tratată mai mult în raport cu un ansamblu de mituri naționale, abil speculate de cercurile antisemite sau naționaliste, care au culminat prin acest apel permanent la ură și violență rasială, deschizînd poate un capitol negru al istoriei noastre contemporane, cel mai urît episod al ei.

            Pe parcursul textului autorul va interglosa la infinit pe marginea miopiei politice a lui Mircea Eliade, încercînd să nuanțeze niște lucruri extrem de clare și să polemizeze cu un politolog Dan Pavel, vezi și cazul conex al articolelor lusitane și al portretului extrem de favorabil trasat dictatorului Salazar, care îi determină pe cititori să aibă o reacție inversă, de îndepărtare, cred că autorul ar fi putut să pună o surdină sentimentelor familiale și să lase ca acest caz de adeziune ideologică greșită să fie judecat de ceilalți arbitri ai jocului public contemporan. În rest cartea se citește cu pasiune, te ține cu sufletul la gură, ca un roman polițist de serie neagră, polar, cum îi spun francezii, autorul știe să-și dozeze extrem de bine, să nareze istoria, un exemplul similar dar adresat unei alte categorii de vîrstă este istoria românilor povestită celor mici scrisă de Neagu Djuvara, după modelul romanului lui Jostein, Lumea Sofiei, în care filosofia se transformă într-un basm spus unei fetițe.

            În culegerea de studii La modernite à l’Est13, autorul a adunat de data aceasta în limba franceză 13 studii consacrate literaturii române, printre cele mai interesante se numără și cîteva prefețe, una care deschidea o antologie a poeților de limbă română din Republica Moldova, o alta consacrată analizei prozei scurte a lui Mircea Nedelciu, reluată ca studiu introductiv într-o ediție a editurii Paralela 45, și de ce nu o analiză a unui roman al lui Dumitru Țepeneag, Nunțile necesare, din care nu lipsesc nici cunoscutele tabele sau elemente grafice la care recurg adesea semioticienii sau naratologii, și care coboară analiza la cele mai mărunte detalii. 

______________

[1] Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, București, 1999

2 Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971

3 Sorin Alexandrescu, William Faulkner, Editura Pentru Literatura Universală, 1967

4 Sorin Alexandrescu, Ion Rotaru, Analize literare și stilistice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967

5 Anca Peiu, Faulkneriana: Back to (and Beyond) Yoknapatwpha, Editura A.C.Beck, București, 2019

6 Mircea Mihăieș, Ce rămâne, William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknatpatawpha, Iași, Polirom, 2006

7 Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, studii introductive de Sorin Alexandrescu, Florin Ţurcanu si Mihai Zamfir, Editura Humanitas, 2006

8 Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade, dinspre Portugalia, Editura Humanitas, 2006

9 Iulian Băicuș, Mircea Eliade, literator și mitodolog, Editura Universității din București, 2009

10 Alexandrei Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco, Uitarea istoriei, traducere de Irina Mavrodin, Editura Est, 2004

11 Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Editura Univers, București, 1998

12 Paul Veyne, Cum se scrie istoria, traducere de Maria Carpov,  Editura Meridiane, București, 1999

13 Sorin Alexandrescu, La modernite à l’Est, 13 aperçus sur la littèrature roumaine, Editura Paralela 45, Pitești, 1999

Bibliografie

  1. Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, București, 1999
  2. Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971
  3.   Sorin Alexandrescu, William Faulkner, Editura Pentru Literatura Universală, 1967
  4.   Sorin Alexandrescu, Ion Rotaru, Analize literare și stilistice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967,
  5.   Anca Peiu, Faulkneriana: Back to (and Beyond) Yoknapatwpha, Editura A.C.Beck, București, 2019
  6. Mircea Mihăieș, Ce rămâne, William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknatpatawpha, Iași, Polirom, 2006
  7.   Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, studii introductive de Sorin Alexandrescu, Florin Turcanu si Mihai Zamfir, Editura Humanitas, 2006
  8.   Sorin Alexandrescu,Mircea Eliade, dinspre Portugalia, Editura Humanitas, 2006
  9. Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Editura Univers, București, 1998
  10. Alexandrei Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco, Uitarea istoriei, traducere de Irina Mavrodin, Editura Est, 2004
  11. Paul Veyne, Cum se scrie istoria, traducere de Maria Carpov, Editura Meridiane, București, 1999
  12. Sorin Alexandrescu, La modernite à l’Est, 13 aperçus sur la littèrature roumaine, Editura Paralela 45, Pitești, 1999

Andreea RĂSUCEANU

Eliade, dinspre Portugalia

Între cărțile lui Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade, dinspre Portugalia (Humanitas, 2006) rămâne o apariție esențială pentru exegeza filozofului religiilor, care propune un insight în anii tulburi ai experienței portugheze, marcat de drame personale și de un context politic dificil, și în același timp o reevaluare a memorialisticii  lui Eliade, dintr-un unghi original, care o așază în centrul operei sale. Jurnalul portughez a constituit pentru cititori o întâlnire cu un Eliade mai puțin cunoscut cititorilor, aflat la o cumpănă a vieţii: prea tânăr ca să nu mai cunoască neliniştea şi prea bătrân pentru a mai arăta acelaşi entuziasm care îi marca operele de tinereţe. Un Eliade frământat, steril din punct de vedere intelectual, măcinat de suferinţe majore, cauzate fie de poziţia sa incomodă de ataşat cultural sub guvernul Antonescu, fie de boala și moartea soţiei sale Nina, aflat în imposibilitatea întoarcerii în țară, încercând din răsputeri să supravieţuiască durerii prin scris, mergând deseori până la o încăpăţânare uşor identificabilă cu cinismul ori egoismul – departe de figura senină, învăluită în fumul de pipă, pe care Sorin Alexandrescu o consideră emblematică pentru  Eliade. Cartea lui Sorin Alexandrescu  fixează, în sintagme particularizatoare, memorabile, categorii estetice, delimitează  elementele de naratologie specifice  ficţiunii eliadeşti, semnalează stări sufleteşti şi sentimente dovedind fineţe psihologică, dar şi afecțiune față de omul Eliade, o înţelegere „dinăuntru”, pune în legătură mecanisme interioare cu activitatea intensă de diplomat cultural și de scriitor a acestuia. De pildă, autorul îl numeşte pe Eliade „Ianus bifrons” (cu referire la ceea ce Ortega Y Gasset numea incredibila capacitate a acestuia de a fi totodată filozof mistic şi om de ştiinţă), vorbeşte despre „timpul ecou” în ficţiune, despre „magma textuală originară” (pe care o reprezintă memorialistica, o idee care merită o analiză aprofundată), iar în ceea ce priveşte existenţa intimă a lui Eliade descoperă un „complex manolic” ce îi guvernează acestuia viaţa în perioada portugheză. Structura cărţii lui Sorin Alexandrescu propune (precum opera lui Eliade din perioada portugheză) două mari categorii – „Ziaristică şi istorie” şi „Jurnalul portughez”. Cartea analizează mai întâi articolele publicate de Eliade în Accao, precum şi cele două studii ale sale, primul despre românism, al doilea despre Salazar şi revoluţia portugheză. În cea de-a doua parte, autorul identifică mai multe tipuri de jurnal în memoriile portugheze eliadeşti – cel profesional, cel politic şi cel personal, realizează o incitantă paralelă între Eliade şi Gasset (pe care acesta îl întâlnise în mai multe rânduri la Lisabona) şi fixează, totodată, rolul memorialisticii în cadrul întregii opere eliadeşti, oferindu-i o poziţie centrală.  Cel de-al treilea Eliade este cel al memoriilor, considerate de Sorin Alexandrescu drept „magma textuală orginară”, din care s-au desprins treptat toate ideile din opera sa ştiinţifică, precum şi plot-urile din proza ori dramaturgia lui Eliade. Autorul identifică mai multe niveluri ale memorialisticii, de la notaţiile regulate şi nepervertite de vreo intervenţie „din afară” (nivelul zero), continuând cu nivelul unu – reprezentat de textul corectat sau fracturat („sulemenit”, cum îl numeşte Eliade) trecând prin mai multe tipuri de codificare şi sfârşind cu nivelul şase, cel al ficţiunii propriu-zise. Autorul consideră că al treilea Eliade, memorialistul, autorul de corespondenţă, este cel puţin egal ca valoare celorlalţi doi – filozoful religiilor şi prozatorul: „Acest Eliade este un autor cu o lume a lui, cu ticurile şi temele, cu stilul, intuiţiile şi naivităţile lui, diferite de cele manifestate în celelalte două lumi, deşi adesea interferente cu ele”. Mai mult, spune Sorin Alexandrescu, registrul discursiv al celui de-al treilea Eliade este unul extrem de variat, conţinând elemente de naratologie şi stil adecvate fiecărui nivel. Cu alte cuvinte, autorul îndeamnă la o întoarcere la textele memorialistice, adică la sursele gândirii eliadeşti, nepervertite, la notaţiile sale cele mai brute, mai directe – altfel spus, o întoarcere la autenticitate, categoria estetică predilectă şi reprezentativă pentru Eliade. Important aici este că Sorin Alexandrescu repune în legătură memorialistica sa cu scrierile  literare şi ştiinţifice, amintind că opera lui trebuie citită ca un tot. Dacă mari autori occidentali, precum Goethe, supravieţuiesc printr-una sau două opere – Faust şi Suferinţele tânărului Werther, Eliade este el însuşi conştient şi o afirmă în Jurnal, că valoarea operei sale constă în totalitatea sa, şi nu în unele scrieri izolate. Astfel, autorul propune interpretarea operei lui Eliade într-o nouă cheie, care să-l repună pe filozoful religiilor şi prozatorul în legătură cu memorialistul, adică cel ce consemnează cele mai intime gânduri şi idei, care fac şi „materialul brut” al operei eliadeşti ulterioare. Sinceritatea confesiunii, codurile de camuflare care intervin în cadrul ei, intervenţiile exterioare în exprimarea trăirilor, toate acestea sunt luate în discuţie – în ce măsură mărturisirea poate fi cu adevărat sinceră, dependent sau nu de voinţa autorului, care, în urma unei cenzuri interioare inconştient aplicate, poate, la rândul său, să pervertească adevărurile, să deformeze lucrurile, camuflându-le îndărătul cuvintelor. Sinceritatea memorialistului nu poate fi decât relativă, conchide Sorin Alexandrescu, iar ea începe cu siguranţă dincolo de pragul expresiei, al artificiilor de stil. Un alt capitol care aduce o viziune inovatoare asupra scrierilor eliadeşti este „Jurnalul personal”. Aici autorul vorbeşte despre „proza confesivă cu rezonanţă tragică” , analizând cu multă fineţe contextul existenţial în care Eliade îşi consemnează jurnalul perioadei portugheze. Cu credinţa că Eliade scrie pentru că numai actul confesiunii îl poate elibera de vinovăţia resimţită faţă de soţia sa Nina, dar şi de obsesiile nou-născute, pe fondul situaţiei din ţară, acutizate de sentimentul unei imposibile întoarceri, Sorin Alexandrescu analizează cu multă abilitate această latură a Jurnalului portughez: un Eliade răvășit de durere, îndoit, bântuit de crize de melancolie şi nevroze, trăind în permanent dezechilibru psihic, al cărui unic refugiu a devenit redactarea Prolegomenelor, şi acesta un gest mecanic, reflex, menit a-l sustrage temporalităţii şi a-l elibera fragmentar de o existenţă cu mult prea apăsătoare. În cea mai reuşită parte a cărţii sale, Sorin Alexandrescu vede în aceste frământări  ale lui Eliade încercarea iniţierii unui scenariu  existenţial, a învestirii cu sens, un fel de lecţie a libertăţii: „Am putea vorbi aici  de un efort de modelare a unei vieţi pline de contingenţe într-o biografie cu sens, un dens pe care Eliade îl concepe, la fel ca în filozofia sa, precum un scenariu iniţiatic prin care moartea devine viaţă”. Cu alte cuvinte, autorul identifică aici aplicarea propriu-zisă, punerea în practică a teoriilor eliadeşti din opera ştiinţifică dar şi din cea literară – întâmplările ce par a sta sub imperiul hazardului, ca şi dramele personale ce par arbitrare şi nedrepte sunt ordonate într-un scenariu iniţiatic, organizate în funcţie de o logică intimă, personală care le conferă sens (suprasens, spune autorul), transformându-le în material al destinului. Eliade „construieşte un sens transcendent vieţii sale pentru a se apăra de alunecarea într-un abis al contingenţei în care nu-l putea aştepta decât „întunecarea minţii”. Prin urmare, rolul transfigurării lumii şi învestirea cu sens a lucrurilor, descoperirea dimensiunii lor sacre, precum şi integrarea lor într-un sistem simbolic de sine stătător nu rămân doar simple teorii ale unui filozof al religiilor, apanaj al personajelor sale literare, ele se convertesc în existenţă obiectivă, în viaţa reală, palpabilă, a teoreticianului. Poate acesta este mesajul esenţial al Jurnalului portughez, intuit corect de Sorin Alexandrescu, în legătură cu acel complex manolic pe care autorul îl descoperă la Eliade. El vorbeşte despre sentimentul zădărniciei resimțit de Eliade, care asistă la dărâmarea peste noapte a ceea ce construia peste zi – o serie de proiecte începute nu cunosc nici o finalitate: romanul Apocalips, de pildă, neterminat niciodată, Prolegomenele la care lucra cu îndârjire, întreaga muncă intelectuală, continuă dar fără final. Cum singurul sens pe care îl mai atribuia Eliade vieţii era încheierea operei sale, în mod firesc aceste tergiversări independente de el îi conferă un sentiment de nesiguranţă, amplificat într-o criză de identitate cu efecte răvăşitoare. „Ensimismamiento, con Mircea Eliade y Ortega Y Gasset” , ultimul capitol al cărţii, urmăreşte corespondențele dintre vieţile celor doi gânditori.  Gasset îl numeşte pe Eliade un autor „orfeizant” – mai mult din intuiţie, el neavând acces la operele lui Eliade scrise în limba română, şi subliniază surprinzătoarea dublă calitate a acestuia: de mistic, dar şi om de ştiinţă. La rândul său, Eliade vorbeşte despre români ca despre poporul „aproape de Orfeu”, dar şi cu privirile întoarse către Occident. Sorin Alexandrescu porneşte de la ideea că ambii gânditori trăiesc „existenţa  ca naufragiu”, după o metaforă aparţinând lui Gasset, deşi pentru acesta Istoria reprezintă valoarea absolută, în timp ce pentru Eliade însuşi scopul existenţei este salvarea „de sub teroarea istoriei” prin mit şi arhetip.  Sorin Alexandrescu deschidea, în 2006, prin această carte mai multe, importante, perspective de lectură a operei, dar și a existenței lui Eliade din anii portughezi.

Ioana CISTELECAN

Maestrul păpușar faulknerian

Cartea pe care o publică Sorin Alexandrescu în 1969, chiar înainte de a părăsi țara și de a se stabili în Olanda (William Faulkner, Editura pentru Literatură Universală, București) îl devoalează nu doar în pozele consacrate de critic, istoric literar și teoretician, ci și în cea de narator, regizor al propriului discurs, de lector pasionat, cercetător devotat, un soi de maestru păpușar care manevrează cu stoicism și persuasiune ițele textului, moșind o altă poveste fascinantă, asemenea unui profesor ce se adresează discipolilor cu atenție la detaliile care fac diferența, transformând o poveste ce pare complicată, greu de digerat pentru cititorul comod, fărâmițat în cotidian, într-una șarmantă, convingătoare, edificatoare.

Dintru bun început, Sorin Alexandrescu stabilește paradigma propriului demers: orizontul de așteptare, bagajul de informații al lectorului modern, portretul acestuia cu deschideri și închideri, ipostaza criticului cu expectanțe, iluzii și deziluzii/ limitări; de altfel, întreaga monografie în discuție caută să puncteze riguros și seducător în aceeași măsură plusurile și deopotrivă minusurile oricărui item, direcție, pattern aprofundat în text, plasîndu-și astfel argumentarea și totodată aplicațiile contextuale între plurivalență, pe de o parte și fragmentarism obvios, pe de altă parte, avertizându-și cititorul în mod repetat asupra capcanelor, stereotipiilor, spațiilor comune pe care le și deconstruiește/ demitizează constant. („Sistemul, cosmosul operei, se naște, însă, totdeauna, din întîlnirea operei cu un anumit critic, și nu poate fi, de aceea, definitiv și universal. (…) Inevitabil, criticul va oscila dramatic între planul istoric al abordării operei și planul absolut (…).”; „Scriitorul care a mărturisit că a creat „un cosmos al lui”, analogic și egal cu cel balzacian, dar mai ales cu cel real, a demonstrat, în modul cel mai acut, cred, dintre scriitorii veacului nostru, că adîncimea și ambiguitatea cosmosului „său” desfid abilitatea oricărui critic.”) Explicitându-și necesitatea și oportunitatea cercetării în cazul lui W. Faulkner, nu doar ab initio, ci și pe parcursul discursului său, Sorin Alexandrescu subliniază minusurile și progresia receptării critice a autorului radiografiat, inserând și demolând paradoxuri, articulând o rețetă de succes în interpretarea modernă faulkneriană. Autorul, de-a lungul întregului său  demers, își va asuma în manieră obvioasă strategia, o va limpezi din nou și din nou, va păstra contactul direct, nemediat, cu lectorul, zgândărindu-i curiozitatea, provocându-l să nu abandoneze traseul analitic, împărtășindu-i acestuia din revelațiile trăite de sine însuși în calitate de cercetător, dar mai ales în calitatea sa de lector devotat textului și cosmosului faulknerian.

Studiul, nu doar voluminos, ci mai ales generos sub toate aspectele analizei, contextualizării și argumentării, se clădește cărămidă peste cărămidă, capitol după capitol, unul mai revigorant și mai surprinzător ca precedentul; nu numai epopeea Yoknapatawpha, ca spațiu al poveștii, ca ciclu, ca univers infinit de valențe, ci și ceea ce se ascunde îndărătul acestuia la o primă lectură; nu doar o tipologie înțepenită în clasic, în tradițional a personajelor faulkneriene, ci o ecografie a tuturor coordonatelor și a tuturor constantelor ce schițează organic implicațiile și semnificațiile arhitecturii propuse, cu incursiuni atât înspre esență, înspre înăuntru, cât și către înafară, către ambianță, către marginal/ excepție:  indianul, aristocratul, albul sărac, omul de afaceri, negrul, yankeul, intelectualul şi metisul vocalizează nu doar particularizări ale caracterelor, ci și narațiuni de sine stătătoare, extrapolări și așezări circumstanțiale surprinzătoare („Tipul A (indienii) este singurul în sistem care nu contractează nici o disjuncție, indiferent de atitudinea celorlalte tipuri (…), colaborînd prietenește cu cei întîlniți (…), dar este lipsit de contacte prea numeroase (…), datorită dezastrului istoric”; „Liniaritatea evenimentelor este adesea contrazisă prin intercalarea unor episoade sau fraze izolate, care informează publicul (sau direct cititorul)despre evenimente mult ulterioare ori despre evenimente trecute.”; „Evocarea noastră a urmat astfel evoluția și configurarea treptată a unei cronici, prin semnalarea evenimentelor mai importante din fiecare etapă a sa. În locul istoriei, întîlnim legenda (…)”); coordonata existențială și deopotrivă estetică a tragicului, a arhaicului, a sacrului, a profanului, a destinului, a răului social – toate acestea explodează înaintea ochilor cititorului într-o frenezie de culori nuanțate, ele nefiind abandonate în staza lor stearpă de concepte, ci comportând o poveste a lor, în egală măsură uimitoare, epatantă. Lectorul monografiei complexe semnate de Sorin Alexandrescu descoperă formule și cvasi-ecuații, scheme textuale și contextuale menite să-l lămurească, să-i facă universul faulknerian digerabil, dar în speță cuceritor. Cheile de interpretare oferite de exeget publicului său creează o lume faulkneriană analitică multiplicabilă la infinit. De la bun început, Sorin Alexandrescu își are ca punct de plecare în călătorie intenția de a identifica în evoluția lecturii sale o gamă de osaturi secretizate oarecum, articulând sisteme și subsisteme ce vin să susțină întru totul mărturisirea lui Faulkner, și anume: „O carte este viaţa secretă a autorului, sumbrul său frate geamăn…”; opera hermeneutică respiră astfel ca un cosmos secret pronunțat de și rezultat din tocmai această lume secretă a scriitorului cercetat.

Punctând metodic minusuri și plusuri, expectanțe și realități, prezențe și absențe, suișuri și coborâșuri, polivalențe și limite, gratitudini și ingratitudini vis-a-vis de cosmosul faulknerian și de receptarea acestuia în progresia sa, studiul lui Sorin Alexandrescu țese inspirat și persuasiv un meta-text, un meta-limbaj, o poveste dincolo de povestea inițială, una complexă și înmiit revigorantă.

[Vatra, nr. 10-11/2020, pp. 85-97]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.