Sorin Alexandrescu – schiță de portret (V)

Alexandru MATEI

Sorin Alexandrescu, prin Tudor Vianu

     În 1938, cel mai cunoscut critic literar român, cel mai spectaculos, George Călinescu ține un curs despre poezie la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Vorbim despre perioada în care Paul Valéry preda poetica la Collège de France, dar, la fel de bine, despre mijlocul unui moment apăsător al tensiunilor ideologice și politice din Europa, care precedă al Doilea Război Mondial. Tudor Vianu publicase în 1937 un volum intitulat Filosofie și poezie, iar în 1942 are să publice Introducere în teoria valorilor. În 1958, în timp ce epoca stalinistă din România, devenită republică populară, nu se sfârșise încă, Vianu revine asupra acestei perioade a vieții sale intelectuale. Își amintește că, în timpul Congresului de filosofie de la Paris din 1937 (Congresul ”Descartes”), prezentase studiul intitulat Origine și validitate a valorilor, „în care punctul de vedere psihologic nu era abandonat”, în care se baza pe fenomenologia conștiinței a lui Franz Brentano. Adaugă: „scriam într-un stil fenomenologic, căutând esențialul”1. Știind că scria o „istorie a ideii de geniu” când a murit, în 1964, avem o imagine foarte succintă, dar destul de exactă, a felului în care Vianu „rezista prin cultură”, în vremurile tulburi în care i-a fost dat să trăiască.

     În ceea ce-l privește pe Călinescu, și el pare fascinat de imagina geniului, pe care-i departe să o abordeze la fel ca Adrian Tudurachi, ca „produs de fabrică” (vezi cartea lui Fabrica de geniu din 2016 de la Institutul European, Iași). „Majoritatea esteticenilor au semnalat o trăsătură specifică emoției artistice, anume că aceasta nu e trezită decât de opere, adică de produse de geniu”2. Am ales acest citat, scos tot dintr-o scriere interbelică, pentru că exprimă și el o „viziune a lumii” valabilă încă – valabilă din nou – după sfârșitul epocii staliniste, în jurul anului 1964.

     De ce să-l traduci Călinescu în franceză în 1972? În primul rând, pentru a putea afirma – în franceză, limbă centrală, mondială încă – existența preocupărilor literare într-o țară europeană marginală: Călinescu ar aduce cu sine, în studiul literaturii din întreaga lume, „une remarquable contribution à la clarification de certains problèmes d’esthétique littéraire, contribution nullement inférieure à celles antérieurement apportées notamment par Benedetto Croce”, scrie Al. Piru în Prefața acestei antologii. Elevul lui Călinescu manifestă nevoia de a măsura contribuția maestrului prin raportul cu marele critic italian care l-a influențat. Călinescu nu îi este inferior lui Croce, spune Piru, iată de ce socotim că e bine să îi traducem textele în franceză.

     Dar intenția noastră nu este să documentăm o marginalitate culturală evidentă, pe care Piru o reclamă în mod implicit. Nici să glosăm termenul „estetician” care, în limba română, desemnează un intelectual umanist specialist în arte și adeptul unei abordări singulare a obiectelor artistice. Devin importante, odată cu prima citare a cursului de poezie a lui Călinescu, noțiunile utilizate: „emoție artistică”, „operă”, „geniu” într-o singură frază, și grija instituției literare românești, în plin regim socialist, de a difuza un discurs care le propune unei lumi occidentale în care conceptele teoriei literare erau diferite. Printre ele, apare și termenul de „valoare”, pe care-l folosește în celebra, pentru noi, Prefață la Istoria literaturii române de la origini și până în prezent, din 1941.

      Aici va folosi pentru prima dată în acest text noțiunea grea de istoricitate, întâlnită deja în scrierile lui Tudor Vianu, și anume „valoare”. „Fenomenele artistice nu apar ca atare decât dacă un spirit talentat le conferă calitate artistică. Acestea sunt valori3. Rolul – sarcina –  criticului literar (sub acest nume ar trebui cuprinși toți cei care se ocupă de literatură) este de a stabili valori estetice. Odată pus între ghilimele, ca pentru a sugera că e vorba de un termen de care toată lumea face același uz – indiferent de sensul conceptual – valoarea revine adesea fără ghilimele ca explicație teleologică. „Valoarea estetică” este, după Călinescu, un ”absolut” imposibil de pătruns altfel decât prin efortul unei singure conștiințe înzestrate pentru o astfel de înțelegere: cu alte cuvinte, o singură persoană, așadar de excepție. Vianu avea aceeași părere despre valorile estetice:  „Valorile estetice sunt scopurile absolute ale conștiinței”4. Călinescu nu mai folosește cuvântul „geniu”, dar este evident că este vorba despre un subiect căruia i-a fost „dată” o putere spirituală cu totul specială ce îi permite să înțeleagă – și să impună – „valoarea estetică”.

     Introducerea teoretică a Prefeței Istoriei… se oprește aici, fiind urmată de o metodologie practică care explică organizarea materialului. Drept concluzie, Călinescu afirmă importanța unei astfel de „opere” (prin acest termen se referă, în fond, la cartea sa) pentru afirmarea națională a României pe scena culturii occidentale. În ciuda vicisitudinilor istorice, această istorie a literaturii române ar trebui să demonstreze existența „valorilor” românești (o „literatură strălucitoare”) în cadrul unui organism („o singură și indivizibilă” literatură), și, cu atât mai mult, să justifice „umanitatea” românilor: „nasc și în Moldova oameni”. Pentru Călinescu și pentru Vianu, a fi om, în Europa, nu este, în primul rând, un fapt biologic, social sau chiar antropologic: numai subiectivarea estetică îndrituiește o ființă să se cheme om.

     Aici se termină interbelicul, vine războiul, și după el și o mică pauză de reorganizare, stalinismul.  Din 1948, a fost instituit un nou regim cultural, printre altele cu cerința de a sprijini pe noi baze politice și conceptuale toată activitatea literară: naționalismele autohtone devin imposibile (nu și cel sovietic/ rusesc, dar asta-i o altă chestiune), în timp ce cercetările estetice românești sunt debranșate de la sursele vest-europene. Timp de cincisprezece ani, ocupația sovietică deviază în mod decisiv cursul preocupărilor literare oficiale. Menținerea legăturii cu gândirea literară a interbelicului, în acești ani, este meritul aproape exclusiv al activității lui Tudor Vianu. Vianu nu face înainte de toate critică literară, ci mai degrabă studii literare care ar putea fi încadrate în rubrici diferite: poetică, stilistică, estetică, într-un cuvânt, Literaturwissenschaft. Deși Vianu, apoi Călinescu dispar în 1964, preocupările mai „științifice” ale primului i-au asigurat un spațiu de cercetare mai puțin constrâns politic, în acord cu tendința unei culturi sovietice preocupate de asigurarea unor baze „științifice” și cuantificabile în toate demersurile cognitive întreprinse, mai ales odată ce ideea de competiție pașnică între sistemul capitalist și cel comunist fusese lansată de Hrușciov în timpul celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist Sovietic din 1956. „Postura științifică” a lui Vianu este consolidată de asemenea de neprevăzutul istoric: deși puțin dispus să-și pună prestigiul în slujba propagandei, Vianu își dă seama că regimului îi e greu să se dispenseze de o personalitate culturală de calibrul lui. Este repartizat în 1954 la Institutul de Lingvistică, unde lucrează mai întâi cu lingviști. Abia în 1961 adună în jurul lui un „Cerc de Poetică și Stilistică”, iar studiile sale despre „limba poetică” sunt validate de intelectualii regimului, precum Nicolae Tertulian. Citindu-i autobiografia intelectuală, publicată în 1958, înțelegem de asemenea că adeziunile sale intelectuale aveau, oricât de bizar ar părea, două puncte comune cu atitudinea „realist socialistă” în România: raționalismul (respingerea lui Spengler, Nietzsche, Bergson) și un anume moralism, în sensul de a găsi firesc să împarți cultura în „serios” și „neserios”. 

     Tudor Vianu asigură continuitatea între o instituție literară românească „democratică”, de dinainte de 1945, marcată de o anumită filosofie estetică post-romantică, și o nouă instituție literară cu care are în comun cel puțin două puncte: pretenția raționalistă și transcendența valorilor (ambele aflate la baza ideii de „om nou”, chiar dacă cele două conținuturi diferă). După 1963, tutela sovietică slăbește, literatura română se vede liberă să se miște în limitele unui regim politic tot mai suveranist, și se retrage din nou pe traiectoria urmată înainte de 1945.

Cu puțin înainte de moartea lui Vianu, o plenară, organizată în martie 1964 de către Uniunea Scriitorilor din România, cu titlul „Probleme ale literaturii contemporane în țările occidentale”, consfințește dezghețul cultural: ca un fel de mea culpa, manifestarea are în centru trei rapoarte serioase, despre starea literaturilor occidentale după 1948, care nu doar că dau liber receptării românești a acesteia, ci relansează un program de traduceri care, în următoarele decenii, va aduce în limba română un număr masiv de titluri esențiale din literatura și din studiile literare occidentale. În timpul lucrărilor, Vianu recurge la o retorică ecumenică care anunță un fel de „pace perpetuă”, culturală, între vest și est. Propune considerarea „literaturii occidentale” ca un tot în mișcare și identificarea principalelor schimbări începând cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cu scopul de a-l educa pe intelectualul socialist. După ce remarcă simultan aspecte decadente, dar și tendințe de modernizare în literatura occidentală, Vianu crede că întrezărește în „literatura occidentală” interese și atitudini comune cu cele ale intelectualului din Est: „cred că trăsătura cea mai generală a literaturii occidentale, astăzi, este gravitatea5”. În est, ca și în vest, scriitorii continuă să fie conștiința vie a epocii noastre, spune Vianu. O istorie comună a adus laolaltă scriitori din ambele tabere, în așa fel încât ignoranța reciprocă dăunează ambelor părți. În calitate de stilist, Vianu atrage atenția în egală măsură asupra problemelor de exprimare, manifestate prin schimbările stilistice din literatura occidentală contemporană, punctând în trecere o chestiune dezbătută îndelung în același an, 1964: realismul, ca problemă ideologică și stilistică.

Merită zăbovit asupra discursului lui Tudor Vianu, cu ocazia acestui eveniment din 1964, din două motive: mai întâi, Vianu argumentează pentru un armistițiu de durată între est și vest, servindu-se de umanismul pe care îl revendică regimurile socialiste și de marea stimă pe care o acordă literaturii. Respectul regimurilor socialiste pentru literatură pare deja retro, de vreme ce schimbări economico-sociale majore, dar și politice, avuseseră deja loc în Statele Unite, Canada și aveau loc într-o parte a Europei de Vest, care duseseră la o relativizare a rolului literaturii ca tezaur de valori. Acest discurs din 1964 al lui Vianu nu diferă cu mult de cel autobiografic din 1958. Vianu militează deci pentru fraternitatea dintre scriitorii de pe toate meridianele, într-o logică astăzi evidentă la PEN Club, de pildă. În al doilea rând, Vianu își declară convingerile ca un intelectual umanist universalist: „nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin”6. Cu acest crez al lui Terențiu, Vianu își încheie discursul, dar fără să dezvăluie însă sursa citatului.

Om: ființă excepțională, genială, căruia nu-i merită numele decât aceia dintre semenii noștri biologici care tind spre vârful portretului ideal. Vianu și Călinescu au, la sfârșitul deceniului stalinist, o viziune comună despre literatură ca valoare de demonstrat, înțeles și promovat. Deși unul vine mai degrabă dintr-o direcție mai puțin sistematică în ceea ce privește abordarea axiologică a lumii, Croce, pe când celălalt este partizan mai fidel al evoluțiilor în domeniile estetic și filologic germane, cei doi pot să fie considerați moștenitori ai „filosofiei transcendentale a valorilor”, inaugurată în Germania de Wilhelm Windelbrand. De altfel, se știe cât de mult admira Croce pe filosoful german, ambii cititori ai lui Vico7 (Gordana Jovanovic 2017: 76). Rădăcina filosofică a „valorii” ca piatră de temelie a construcției și apărării unui „canon estetic” în România trebuie să fie urmărită de-a lungul mișcării neo-kantiene germane pe care Heidegger, într-unul din primele sale cursuri, ținut la Universitatea din Freiburg o critica de pe poziții fenomenologice: filosofia valorilor este acuzată de pretenția sa nefondată la transcendental. Filosofia transcendentală a valorilor ne apare, în versiunea lui Heidegger, ca o urmare logică a modernității kantiene, în versiune idealistă. Presupunerea sa crucială pare să provină din „moartea lui Dumnezeu”: în absența religiei, fundamentul ultim al argumentului rămâne o exigență (metafizică) morală.

Nu mi-aș asuma sarcina serioasă și dificilă de a urmări căile influenței pe care acest neo-kantianism (de la Baden sau Heidelberg) le-a exercitat asupra scrierilor de critică literară din România în perioada interbelică. Or, cunoașterea acestor origini ni se pare importantă din două motive: în primul rând, pentru a înțelege rolul pe care îl are utilizarea noțiunii în cadrul construcției discursive a unui canon literar și, în consecință, a unei culturi în sensul occidental al cuvântului. „Valoarea” justifică un interes, o tradiție și practici pe care expansiunea științelor exacte le respingea, dar acest raport pe care Dilthey – și apoi, dintr-o altă perspectivă, Snow, într-o conferință în 1959 – l-au făcut celebru, între științele spiritului și științele naturii, se pierde treptat, după al Doilea Război Mondial, ajungând ca astăzi să fie socotit un atavism modern nociv (vezi, de pildă, traiectoriile lui Michel Serres și Bruno Latour). În plus, este evident că faptele culturale, odată ce sunt înzestrate cu „valoare”, sunt mobilizate în luptele pentru supremație în perioada în care statul devenise deja principalul furnizor de pace și ordine în lumea occidentală. Dar însuși sensul de „fapt cultural”, într-o asemenea luptă de influență, se schimbă în secolul XX: planul Marshall dezvăluia deja acest lucru deja în anii 1940.

În România socialistă, acești termeni, „cultură” și „valoare”, aveau încă o importanță decisivă, cu atât mai mult cu cât prezidau o panoplie conceptuală metafizică și politică în același timp al cărei esențialism încerca să „reziste” șuvoiului distrugător al istoriei. Pe baza lui, tineri intelectuali încercau să refacă un canon distrus, să reconstruiască ziduri dărâmate.

      Unul dintre ei, foarte tânăr, este Sorin Alexandrescu, asistent universitar la Facultatea de Litere a Universității din București începând din 1966, deși este înscris cu acest titlu în revista Călăuza bibliotecarului din 19648. Primele sale articole vorbesc, de altfel, despre literatura română contemporană, și majoritatea apar într-o revistă reapărută după o lungă tăcere, destinată acum să adăpostească producțiile literare ale tinerei generații socialiste: Luceafărul. Scrie în 1963 despre poezia contemporană (Alexandrescu 1963a, 1963b), dar este inserată între aceste prime articole o clarificare a unei bibliografii Faulkner (cu anglistul Alexandru Duțu – Alexandrescu 1962), scriitorul despre opera căruia urma să publice o carte în română în 1969.

Odată cu dezghețul, în 1964, Alexandrescu are din ce în ce mai multe apariții în presa culturală: portrete literare apar în revista Călăuza bibliotecarului, despre Titus Popovici, Marin Preda, Geo Bogza, Tudor Arghezi (toți fiind niște scriitori excepționali care au trecut prin purgatoriul anilor 1950). Din 1964 se înlănțuie prefețele și studiile despre autori străini : în 1964, prefața la Elsa Triolet, Sufletul – suntem abia la începutul dezghețului; George Eliot, A.J. Cronin, George Meredith (pe care-l și traduce), Stephen Crane, Samuel Butler și John Updike. Toate aceste texte apar în decursul a patru ani.

Sorin Alexandrescu are astfel ocazia să formuleze critici reținute, dar hotărâte, din punct de vedere estetic – observațiile de stil se numără printre ele – despre realismul socialist; mai mult, chiar: scriind despre Elsa Triolet, pune în paralel două etici: pe a autoarei și pe cea a existențialiștilor (Camus), într-o perioadă când Sartre și Camus erau abia în curs de reabilitare. Alături de Toma Pavel și Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu alege să nu înceapă o carieră de critic literarà part entière(articole publicate săptămânal, adesea în mai multe reviste, cum făceau colegii lui). Laolaltă, Sorin Alexandrescu, Toma Pavel și Virgil Nemoianu publică puțin peste zece articole în presa românească înainte de 1965, căci ei nu par să aspire la o carieră de critic literar. În ciuda câtorva comentarii critice despre scriitori români, fac cercetări deopotrivă mai ample și de actualitate: Pavel se afirmă ca stilist; Virgil Nemoianu, anglist, publică și mai puțin (ambii, prieteni fiind, publică împreună câteva studii). În timpul carierei lor academice în Statele Unite, Pavel și Nemoianu vor fi mai degrabă critici cu scrierile la modă din perioada structuralismului și post-structuralismului, la care nu vor adera niciodată. În plus, ei nu vor reveni niciodată la mizele literaturii române.

            În 1967, anul în care apare un mic studiu despre Structuralism de Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu introduce pentru cititorul român cartea lui René Wellek și Austin Warren, Teoria literară (Theory of literature în engleză, apărută în 1948). Studiul său cu titlul „O sinteză a teoriei literare moderne” dă glas unei poziții critice fără precedent în România: sinteza celor doi W este văzută, pe bună dreptate, ca un crez estetic vizibil conservator și, prin urmare, demodat. Se schițează, la Alexandrescu, o abordare sociologică a discursului teoretic despre literatură, o abordare pe care autorul nu o va aduce niciodată la dimensiunile și consecințele care ar fi făcut din ea o marcă de operă. Dar ceea ce este poate cel mai uimitor e că această abordare pare să vină de nicăieri Niciunul dintre articolele tânărului Alexandrescu nu lasă să se întrevadă vreo legătură cu sociologia românească a vremii, este adevărat, într-o ușoară schimbare după deceniul stalinist.

Sorin Alexandrescu trebuia să fie, la vremea respectivă, pe deplin conștient de decalajul care separa mizele teoriei literare în România și în vest, în aceea că, în Occident, critica literară evaluativă devenea deja, încet-încet, jurnalism cultural, iar specialistul în literatură nu se mai ocupa de ierarhii la zi: „Dispariția criticii normative duce (…)  la dispariția criticii evaluative, sau cel puțin a modului ei tradițional de funcționare.”9. Chiar și în ediția a treia, după care se efectuase traducerea din 1963, lucrarea celor doi W a prins deja „culoare de epocă”, în ciuda calităților incontestabile10 (Alexandrescu, 1967 :8). În legătură cu ea, Alexandrescu vorbește chiar despre „structuralism organic” (p.9), care reunește Gestaltismul (Walzel, Ingarden), Noua Critică anglo-americană și formalismul „rus”. În România, influența criticii germane, trecută prin Vianu în primul rând, era de așa natură încât termenul „structură” nu era un OZN, dar nici nu mai trimitea la Genette-Barthes sau la Lévi-Strauss-Althusser-Foucault. Florian Pennanech remarcă într-un articol ce informează despre legăturile dintre „noua critică” și stilistica lui Spitzer: „Ainsi peut-on esquisser une typologie sommaire de la réception de Spitzer dans la Nouvelle Critique : Barthes l’ignore, les représentants de la critique thématique l’utilisent pour asseoir leur herméneutique sur la solidité de l’étude formelle (…)”11. Trecerea de la un structuralism organic, ce intră în paradigma filosofiei valorii, deci de la antropologia kantiană, la un structuralism post-umanist, foarte bine cunoscut în zilele noastre, este un traseu pe care Sorin Alexandrescu se pregătea să-l facă nu doar din fascinație pentru scheme și din prudență ideologică.

Despre discuția privitoare la înțelegerea pe care Sorin Alexandrescu o dă, aici și mai târziu, termenului structural – care în românește nu are șansa de a se despica în două vocabule, structural și structurel, prima referitoare la metoda structural, a doua nespecifică – am mai scris și nu vreau să reiau. Sorin Alexandrescu are de ales, să spunem așa, între un discurs nu o dată inventiv, dar ale cărui presupoziții veneau de demult, și al cărui rol politic îl depășea în orice circumstanță pe cel de „cunoaștere” și un discurs al științelor umane care intra în România destul de abrupt, fără să însoțească (încă) aici peristaltismul cultural care, în Vest, participa la revoluția cibernetică/informatică/comunicațională. Ar fi pasionantă povestea avatarurilor valorii, de la conceptul metafizic criticat de Heidegger, la cel structuralist și științific în care „valoarea” devine o noțiune topologică, o variabilă, așa cum ne spune de altfel lingvistica (știința-pilot).

E ca și cum, de fapt, Sorin Alexandrescu ar fi avut, la un moment dat, de ales din opera vianiană fie să-i continue dimensiunea universalist-romantică, care viza mereu, hegelian, sinteza, fie să-i preia curiozitatea, dorința de a ști, metoda. Pe scurt, fie ceea ce am numit „moralism”, fie ceea ce am numit „raționalism”. De bunăseamă, cele două nu sunt nici exclusive și nici pure. La drept vorbind, ele se contaminează una pe cealaltă. Tudor Vianu asigurase, cât putuse de bine, traversarea unui deșert, iar la capătul ei, dispăruse, și nimeni n-ar putea spune acum nici dacă – suntem în plin contrafactual – ar fi rămas sau nu în țară, ar fi devenit sau nu adeptul structuralismul „moale”, francez, sau nu.

Probabil că, la ultima întrebare, răspunsul e nu. Ținem minte diferendul Lyotard-Habermas din anii 1980, și cred că Vianu n-ar fi putut fi niciodată de partea lui Lyotard (deși nu pot fi sigur, evident). Sorin Alexandrescu a evoluat, de-a lungul deceniilor, mai ales pe linia raționalistă trasată de Tudor Vianu (desigur, alte influențe și-au spus cuvântul, treptat). Spre deosebire de ceilalți discipoli vianieni care s-au afirmat peste hotare, Sorin Alexandrescu a rămas pe de o parte mai atașat de cultura română, pe de alta a devenit și un critic de artă. Dar a rămas, mereu, sceptic la „nou”, într-un fel, un „anti-modern”, în măsura în care noul ca nou e trecător, dispare, nu apucă nici să fie „raționalizat”, nici „moralizat”. Reevaluarea modernității culturale românești i se datorează, în mare măsură, în anii ’90 (nu mai vorbesc de crearea CESI, o excelentă instituție de cercetare, eu însumi am fost post-doctorand acolo). Îndrăznesc însă să cred că Sorin Alexandrescu a rămas, în esență (dacă se mai poate vorbi despre esență, azi) un vianian.

_____________

[1] Vianu, Tudor, “Idei trăite”, Viața Românească, 4, 1958, 105.

2 Calinescu, G, Etudes de poétique, București, Univers, p.5 (o antologie de texte traduse în franceză de  C. Boranescu-Lahovary).

3 Calinescu, G, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucuresti, Minerva, 1982, p. 4

4 Vianu, Tudor, Introducere în teoria valorilor întemeiată pe observaţia conştiinţei, Cugetarea, Bucuresti, 1942, p.120.

5 Vianu, Tudor, Intervenția la Lucările Plenarei lărgite a Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor

Gazeta literara 14/2 aprilie.

6 Art.cit.

7 Jovanovic, Gordana. “Vico – from idealism to cultural psychology. Revising the Past for the  Future”, in Tateo, Luca (ed), Giambattista Vico and the New Psychological Science, London, Routledge, 2017.

8 Stan, Adriana. Posteritatea lui Tudor Vianu. Alternativele criticii româneşti postbelice, Editura Muzeul Literaturii Romane, Bucureşti (ebook, 2015).

9 Alexandrescu, Sorin. “O sinteza a teoriei literare moderne”, in René Wellek, Austin Warren,

Teoria literaturii, Bucuresti, Editura pentru Literatura Universala, 1967, p. 7.

10 Idem, p.8.

11 Pennanech, Florian.  “Stylistique et critique littéraire. La réception de Leo Spitzer par la nouvelle critique française”, dans Florian Judith Wulf et Laurence Bougault (dir.), Stylistiques ?, Rennes: Presses Universitaires de Rennes, 2010, paragraphe 21, http://books.openedition.org/pur/40052#bodyftn29.

Marius MIHEŢ

Un inclasabil. Recuperarea întregului

Aventura formării intelectuale. Între țări

Destulă vreme, Sorin Alexandrescu a fost numai nepotul lui Mircea Eliade. Însă cariera filologică s-a derulat departe de influența celebrului frate al mamei. Ocolul, însă, l-a adus întrucâtva mai aproape de istoricul religiilor. În facultate, el nu mărturisește despre ruda aflată în străinătate; în același timp, tatăl, Magistrat la Înalta Curte de Justiție, atârna la fel de periculos în dosarul studentului. De teama impunerii unor sentințe amorale, părintele demisionează și practică tot felul de munci mărunte. Cred că destinul istoric al tânărului Sorin Alexandrescu a fost, cu toate acestea, norocos. De timpuriu, învață diplomația socială și necesitatea discreției.

Mai târziu, își dă seama că întreaga copilărie era protejată ca de-o cupolă de sticlă a părinților, care îi ascund prigoana și cât de ușor se putea prăbuși familia. Când e îndeajuns de copt, tatăl magistrat îl familiarizează cu câte ceva din realitatea imediată: între care și răul ce se insinua în magistratură încă de la Carol al II-lea și din timpul guvernului Tătărescu, fără a sucomba. De fapt, tatăl pledează pentru demnitate: pentru el, la fel ca rezistența magistraților din `37, nu existau concesii (între 1947-1948). Educația părinților – și un cod al onoarei, aparte – nu le permitea să critice fățiș democrația interbelică, nici să evalueze destinul admirativ al unchiului exilat.

Sorin Alexandrescu crede că lipsea interbelicului ceea ce nu avem nici astăzi: curajul de-a ne privi în oglindă cu exigență și onestitate. Relativ târziu va observa că democrația interbelică era asimilată subversiv, în plin totalitarism. Iar odată înțeleasă, cel „trezit” în exil nu avea cum s-o folosească spre binele celor din jur. Cu alte cuvinte, biografia lui Sorin Alexandrescu, ca a multor intelectuali ai vremii, aduce cu situarea în contratimp și problematizarea în paradox. Însușindu-le, conceptele filtrează apoi nostalgia și, mai ales, noțiunea-obsesie a exilaților: întoarcerea. Chiar nemărturisită, aș zice că a existat dintotdeauna o solidaritate în revelație a intelectualilor exilați. Una față de trecutul de dinainte de totalitarism și a supraviețuirii în afara gulagului. 

Dar să revenim la reperele biografice. Pentru fiu, providențială va fi relația cu Tudor Vianu, de aceea tânărul îmbrățișează estetica și stilistica în dauna criticii literare – îndepărtat, e-adevărat, și de gesticulația ori cabotinajul lui Călinescu. În schimb, verva lui Alexandru Rosetti îl câștigă prin „Cercul de stilistică și poetică” din cadrul facultății. Chiar fără carnet de partid, tânărul cu dosarul periculos va fi ajutat de Decanul Rosetti să fie angajat. De acum datează fobia pentru ideologii. Despre cum un sistem poate judeca irațional orice destin stau mărturie tatăl și unchiul. Între două modele celebre, fiul și nepotul trebuie să ignore, să ascundă și să caute alternative.

Format în apropierea lui Tudor Vianu, ca toți colegii de generație (Mihai Nasta, Toma Pavel, Virgil Nemoianu, Mihai Zamfir, Pavel Ruxăndoiu, Sanda Golopenția și alții), tânărul Sorin Alexandrescu poate scrie despre orice: de la critică literară, stilistică, istorie literară, biblioteconomie, comparativism, la naratologie și lingvistică. Sedus de structuralism și semiotică – care ofereau o mai largă libertate în anii șaizeci decât critica literară – cercetătorul se dovedește și eficient: publică (cu Mihai Nasta) antologia de 700 de pagini Poetică și stilistică (1972), tom ce urma monografiei, de asemenea masivă, despre Faulkner, din 1969. În alte cuvinte, la 35 de ani, Sorin Alexandrescu era deja un nume respectat, cu studii critice extinse, prefețe și ediții serioase, promovând structuralismul și oferind o monografie canonică. De ce nu rămâne în zona criticii de întâmpinare? După ani, mărturisește că nu apăreau cărți valoroase și că n-ar fi putut să se sustragă ideologiei (ce impunea anumite volume). Dinspre lingvistică ajunge în literatură, de aceea studiile amintite au totodată fundații teoretice remarcabile.

Să nu uităm că practicanții structuralismului din țară riscau de două ori: întâi, direcția se împotrivea ideologiei oficiale, iar în plan secund, ea ataca critica oportunistă și nu numai. Cert e că nicio confruntare de idei n-ar fi avantajat fragila tendință de sincronizare europeană. Nu la suprafață. În interiorul dezbaterilor, da, prestigiul tăcut al structuralismului în România câștigase destui admiratori. Era însă prea puțin.

Ajutat de impresionantul CV, va fi recomandat de Paul Zumthor (cunoscut personal la o conferință) – șeful Departamentului de Franceză-Română de la Universitatea din Amsterdam – pentru Lectoratul românesc din Olanda. Numai că, nefiind membru de partid, se amână plecarea cu doi ani. Astfel, începând cu 1969, vreme de 32 de ani, el va lucra din străinătate la desăvârșirea profesională. Se întoarce în țară de două ori: în 1974 și la începutul lui 1989, pentru a fi aproape de mama bolnavă. După câteva zile, abia întors în Olanda, află că mama murise. În locul lui, la înmormântare, merge chiar ambasadorul Olandei, Coen Stork. Și toate se întâmplă cu cetățenia olandeză câștigată, încă din 1985.

Trebuie însă amintit un episod, cel din 1968, premergător exilului. La treizeci de ani, el se găsește cu o bursă la Urbino, pentru a urma niște cursuri de vară. Câteva luni mai târziu, va călători la Roma pentru a se întâlni cu Cristinel și Mircea Eliade, fără să se fi cunoscut până atunci – decât prin intermediul cărților. Amintirile despre celebrul unchi sunt antologice. Scriind despre Eliade, Sorin Alexandrescu încetează să portretizeze un individ. El interpretează un guru, maestru, tată idealizat, un dublu proiectat undeva în zenit; în orice caz, admirația lui nu se poate compara decât cu mărturiile ucenicilor față de înțelepții care le-au ținut loc de lume.

Eliade e unica lui vulnerabilitate. În toate, Sorin Alexandrescu se conturează drept o fire echilibrată, greu de convins să parcurgă idei cu care nu rezonează; adeseori, e atât de fixat în sisteme personalizate, încât riscă să piardă întregul. Dar avem atât de puțini eseiști impetuoși! N-ați observat că, oricât s-ar diversifica elita noastră intelectuală, citim parcă același discurs? Tot mai lipsiți de vervă și maculați în fantasme? E o simplă constatare admirativă la un portret empatic.

Datorită lui, lectoratul românesc din Olanda a supraviețuit unor timpuri în care cu greu se pot numi centre performante de romaniști. Concomitent cu activitatea didactică și științifică, de promovare a limbii și literaturii române, Sorin Alexandrescu activează civic; în acesta sens va înființa Roemenië Comité, un fel de PEN mic, dar cu planuri ambițioase.

În climatul de normalitate ce invita la performanță continuă, lectorul român se alătură grupului de cercetări al lituanianului A.-J. Greimas de la Paris și participă la seminarele profesorului, la școlile de vară și la conferințele franceze. Va publica numeroase studii în volume colective, alături de numele mari ale vremii, între care Maranda, Bremond și Barthes. Așa încât, lectorul român din Olanda începe să predea semiotică de respirație vie, europeană. Învață – și însușește – distanțările de fenomenologie ale poststructuraliștilor. Din observator și ucenic al excepției, el se implică sistematic, căutând, până astăzi, să-și regleze propriul sistem.

Nu e nevoie de experiență să admiri dexteritatea pedagogică a lui Sorin Alexandrescu. El poate să treacă din cursurile de învățare practică a limbii române direct în teorii semiotice și de poetică prezentate în olandeză. Meritele îi sunt curând recunoscute de universitarii olandezi din Amsterdam, Groningen și Nijmegen. Organizează și înființează mai multe entități, între care Dutch Society of Semiotics, ISELK și altele. Însă ceea ce revine cu oarecare agresivitate, chiar și în mediile intelectuale franceze, era poziționarea ideologică, exact zona nevralgică de care se străduise să scape mereu. Acum alege neutralitatea, căci se află la interferența condițiilor și identităților: un exilat român care predă în Olanda și participă asiduu la manifestările poststructuraliștilor francezi. Știe foarte bine că biografia românească se pierde și intelectualul devine unul european. Însă luptă pentru catedra de română din Amsterdam. Din nefericire, după plecarea lui, ea mai rezistă puțină vreme.

Se va implica încă de la primele manifestări anticomuniste din decembrie 1989. Relatează de la fața locului pentru ziarele olandeze. Profesorul întors reporter participă la refacerea fondului de carte distrus al BCU. Întoarcerea e, firește, a unui euforic occidentalizat, riscând, ceva mai târziu, și o poziție de Consilier pentru cultură în Administrația Emil Constantinescu. Reia, totodată, activitatea la Universitatea bucureșteană. Nici acum energia lui cunoscută n-are răgaz. Va înființa celebrul, azi, Centru de Excelență în Studiul Imaginii (CESI, 2001, împreună cu Laura Mesina). Între două țări și mai multe universități se va pensiona la Amsterdam (2002).

Ideea lui pedagogică întâlnea viziunea profesională: anume, convingerea fermă că numai teoria occidentală aplicată culturii române ne poate aduce cu un pas înainte. Cred că și-ar fi dorit intelectuali mai implicați în viața Cetății, în felul sprijinit inițial de mișcarea Gdansk la Budapesta sau, în orice caz, voia să vadă mai multă unitate între grupurile sociale sprijinite de intelectuali. În actualitate, Sorin Alexandrescu este un sceptic. Crede că ne-am blocat într-un prezent din care trecutul și viitorul se văd perimate. Dar, așa cum dovedesc textele cele mai recente, el crede în construcția unei societăți ce nu mai are nevoie de fantasme ca să supraviețuiască.           

M-a frapat când am citit ce spune el despre faptul că nimeni nu este un singur om, că în fiecare sunt mai mulți oameni. Numai că, oricâte metode și îndeletniciri ar aborda, el însuși se situează în zona individului deplin, ca să nu folosesc cuvinte grele; dar, în fine, un om-care-și-a-recuperat-întregul, ca să zic așa. De la descendentul unor familii periculoase pentru regim, devreme obișnuit cu  seismele genealogice, cu povara de copil al totalitarismului, la orfanul exilat și așa mai departe, toate aceste identități mai mult sau mai puțin convingătoare au alcătuit întregul de astăzi. Fragmentele unui destin cu vârste cât se poate de paradoxale. Probabil că de aceea nici nu se recomandă într-o singură, unică ipostază. Undeva în ierarhia identificărilor e unchiul, Marele Unchi, privit ca inclasabil. Nu mă îndoiesc că așa e și Sorin Alexandrescu: un om care și-a recuperat întregul și a făcut totul pentru a deveni, la rândul lui, un inclasabil.

Determinări și aproximări

Teoria lui înseamnă în primul rând abordarea vizualului în polemica cu textul, pentru că imaginea și cuvintele, crede el, au fundamente discursive diferite. Astăzi se vede cel mai bine că pariul lui a fost corect. Nimeni nu poate aborda cu pretenție un domeniu cultural fără trimiteri la teatru și film. Iar fără interpretare, Sorin Alexandrescu nu se poate manifesta. Aș zice chiar că interpretarea ca sistem de putere a devenit o parte esențială din ființa lui intelectuală.

Să nu uităm nici că tânărul universitar ateriza într-o cultură democratică fără a se fi desprins cu totul de România. Dimpotrivă. Taman când studiile prindeau rădăcini și fixau coordonate clare, el descoperă interpretarea altei lumi. Dar mai ales o societate în care se face în timp real performanță semiotică. Nu mă îndoiesc că cercetătorul a trăit și un șoc cultural. Sau mai multe. Dincolo de limbă și diferențele culturale, cât la nivel conceptual. Una e să scrii despre Faulkner și structuraliști și alta să treci prin elita franceză și filosofia unui Rorty, într-o copleșitoare simultaneitate. Sistemele din spatele textului și imaginii alcătuiau un Graal pentru exilatul Sorin Alexandrescu.

De aceea, nefericirea lui vine din faptul că, dacă înainte vreme eram sincroni cu teoriile, deși trăiam izolați, acum, în libertate, ne-am deconectat. Atracția lui a rămas pe linia semioticii discursului, a studiilor românești și a proceselor culturale vizuale, cum singur le precizează. Gânditorul se lasă acaparat de sensuri și simboluri, vorbește degajat despre prezent în termenii lui W. Benjamin, întrebându-se dacă nu cumva aura e comparabilă cu sacrul lui Rudolf Otto sau cu cel eliadesc. Ba observă că echilibristica temporală din Bunavestire a lui Carlo Crivelli este una politică, cu jocuri complexe de roluri ale personajelor prinse în tablou. Sorin Alexandrescu poate scrie cărți întregi despre tablouri și nu oricum, ci cu exuberanță analitică, găsind fisuri baroce în interpretări și deschizând o sumedenie de recontextualizări.

Preocupările lui legate de modernitate și modernisme îl așază într-o contradictorie reorganizare intelectuală. După experiența personală, el pricepe altfel oamenii de cultură români care s-au exilat și au marcat mai multe culturi deodată. De pildă, îi cuantifică, riguros teoretic, pe Cioran și Eliade drept principii de opoziție într-o tradiție a receptării ce afirma mai degrabă depărtarea de cultura română, nicidecum adâncirea în interiorul ei. Drama evacuării individului din istorie înseamnă rescrierea propriului destin.

Scriind despre cei doi intelectuali, Sorin Alexandrescu ajunge, finalmente, la redecorarea propriei interiorități, iar exilul său complicat se deslușește. Probabil că distanțările de metode l-au apropiat și mai mult de miezul lor. Așa cum crede, de exemplu, că ești postmodern despărțindu-te de nebunia modernă, însă păstrând zestrea intactă.

Structura intelectuală a lui Sorin Alexandrescu se manifestă printr-un ecumenism al metodelor. Cine citește cu atenție studiile lui observă că toate distanțările sunt în sine apropieri și reinterpretări. Sistemul interferențelor dintre poetică, semiotică și deconstrucție topite în filosofia științei are în scrierile lui atingeri enciclopedice. Ne însoțește adeseori senzația că poate interpreta un subiect trecând dintr-o metodă în alta fără a ajunge la un verdict definitiv. Ca și cum ar trebui, după o lege interioară autoimpusă, să-și încheie un ciclu de interpretare caleidoscopică numai pentru a inaugura, tranșant, problema în cauză. Nu cred apoi că aș greși prea mult spunând că Sorin Alexandrescu transferă nuanțele în matca unică, previzibilă, a unei identificări culturale; sau, în alte privințe, tot generale, în matca unui discurs cultural. În cel din urmă se adună, aluvionar, genuri narative istoriografice, oglindind o realitate din care triumfă relația dintre acțiune și text – deopotrivă sistemică și alunecoasă.

Cercetător al incongruențelor, arheolog înarmat cu echipamente semiotice și de naratologie autoscopică, Sorin Alexandrescu scrie cu disciplina creatorilor de sens. Revendică fantezie discursivă și intuiție estetizantă, după cum se mișcă cu lejeritate în retorica montajului alternativ. În propriul labirint de sens e un fericit. Evadând, el vede deodată peisajul Istoriei difuze, față de care labirintul naratologic pare un simplu obiectiv, nicidecum Centrul identificării. De-acum începe aventura istoriografică, pledând la suprafața discursului pentru un sens totalizator, iar în interiorul lui – pentru un sentiment.

În vremurile din urmă, el se desparte de naratolog. Nu cu totul, evident. Dar nu mai e sigur că putem vorbi despre cultură ca super-narațiune, precum Greimas. Convingerea lui însuflețește nostalgicul ce-și caută substituirea în trecut. Ca ultim domeniu al existenței, istoria i se înfățișează pe mai multe planuri, căci nu poate fi altceva decât „dramă reală”. Iar cea din urmă se cade eliberată prin despărțirea de „cușca de cristal a narațiunii”. Dincolo de toate, Sorin Alexandrescu cercetează ca să se elibereze, înțelege să-și identifice drama de ieri cu prezentul, adună simultaneitățile gândind la potrivirea propriul puzzle. Cioran spunea odată că e tot mai sigur că oamenii sunt obiecte. Probabil că Sorin Alexandrescu ar miza pe oameni ca narațiuni. Acum, el își este propria narațiune. Un paradox, firește, probabil emblema întregii aventuri intelectuale pe care a semnat-o.

Nina CORCINSCHI

Sorin Alexandrescu și Basarabia

„Această rană, Basarabia” este titlul unui capitol din cartea lui Sorin Alexandrescu Identitate în ruptură. Mentalități românești postbelice. Traduceri de Mirela Adăscăliţei, Sorin Alexandrescu și Şerban Anghelescu, Editura Univers, 2000. Pentru istoricul mentalităților, specialistul în românistică, convins de „absoluta necesitate a autonomiei studiilor românești”, preocupat de paradoxurile culturii române, de discontinuitățile și desincronizările acesteia în raport cu alte culturi, Basarabia reprezintă una dintre marile rupturi în identitatea românească. Problema Basarabiei ține de ceea ce Sorin Alexandrescu numește „paradoxul apartenenței” geografice și istorice la civilizația românească și la cea slavă, văzută, și în perspectiva lipsei unui interes sistemic major față de problemele ei din partea centrului național, ca o rană deschisă. Influența slavă asupra culturii Basarabiei e de neocolit și de neignorat dacă dorim să determinăm modul în care și-a definit acest spațiu românesc prioritățile și și-a articulat o identitate culturală care se arată a fi pe cât de românească, pe atât de hibridă și de contradictorie. „O multiplă diferențiere și o multiplă apropiere” sunt, în opinia autorului cărții, strategiile supraviețuirii identitare a românilor situați „în spațiul îngust rămas liber între state și culturi puternice, uneori opresive”. Centrul imperial a determinat în Basarabia, dar și în alte provincii românești, o reacție bicefală de apropiere și îndepărtare, de asimilare a alterității (în scopul supraviețuirii) și de diferențiere, în scopul conservării tradiției naționale. „Iată de ce a fi şi a rămâne român este marea temă a unei culturi care a trebuit întotdeauna să se gândească pe sine în termenii, uneori constrângători, ai supravieţuirii”, scrie Sorin Alexandrescu. În acest fel s-a constituit acea românitate basarabeană de margine, locală, plămădită de tensiunile a două civilizații, cea românească a lui idem și cea slavă, a lui alter – amenințătoare și dizolvantă. Încă în interbelicul românesc, Nicolae Costenco vorbea de imperativul trezirii „din somnul blajin, asiatic, ce ne copleşeşte”.  Narațiunile identității s-au construit la granița acestor poli, modelând mentalitatea culturală și motivând cronotopi artistici specifici. Andrei Țurcanu în volumul Critice. Arheul Marginii și alte narațiuni (Cartier, 2020) definește această românitate de margine prin conceptul „arheul marginii”. Definiția criticului pune accentul pe o sociologie a literaturii și culturii, pe articulările artistice ale istoriei, ale cotidianului și pe manifestările de mentalitate. „Arheul național și, ca specificitate de spiritus loci al Basarabiei, Arheul Marginii rămâne criteriul axiologic, ontologic de raportare multiplă și conexiune a noastră cu lumea și cu timpul, proba de rezistență a artisticului”, scrie el în prefața cărții. Deși mizează pe profunzimi naționale, pe resuscitarea adâncurilor identitare, arheul marginii nu este limitativ și restrictiv, este expresia naționalului deschis spre europenitate.

Și Sorin Alexandrescu în studiile sale, și Andrei Țurcanu în volumul Critice. Arheul Marginii și alte narațiuni analizează dilema raportului tradiționalitate-europenitate în metabolismul cultural al provinciilor românești. Acestea, fiind nevoite să conviețuiască în zone distincte, la interferența dintre reperul identitar și presiunea străină, au folosit tradiția ca mijlocul și marca supraviețuirii. „Aparent indiferentă la schimbările de suprafaţă, viaţa spirituală «autentică» a naţiunii se desfăşura, imperturbabilă, în adâncuri”, afirmație confirmată pe deplin și de realitățile Basarabiei supusă unor programe draconice de deznaționalizare de ocupația țaristă și sovietică. Iată de ce, crede S. Alexandrescu, cultura română a supraviețuit în pofida unor atacuri și constrângeri, mai brutale sau mai camuflate, exterioare. Occidentalizarea culturii române s-a produs prin arderea etapelor, nu prin succesiune, ci prin simultaneitate, anumite curente literare, fiind reprezentate nu de autori, ci de texte. Scriitori moderniști, inclusiv cei de avangardă, nu s-au putut lipsi de filonul tradiționalist, de datoria morală de-a fi fideli substratului tradiționalist, resimțit ca unul identitar. Concluzia autorului este tranșantă: „De aceea nu ezit să numesc, prin analogie, folclorul românesc şi ideologia pe care se sprijină, adevăratul clasicism românesc, fundament al formelor culturale ulterioare.”

Raportul modernismului cu tradiționalismul este marcat prin desincronizări și discontinuități pe ambele maluri ale Prutului. Dincolo de rupturile și pseudomorfozele de mentalitate și de cultură, rezultate din constrângerile administrației rusești, Andrei Țurcanu descoperă și un alt paradox al românității basarabene. Basarabia a dat culturii și spiritualității române câteva nume notorii – B.-P. Hasdeu, Constantin Stere, Paul Goma, Antonie Plămădeală. E „seria de aur a singuraticilor basarabeni”. În România, aceștia se manifestă printr-un maximalism etic și de creativitate absolut, „tălăzuirile stihiale ale caracterului lor inflexibil, românismul lor profund şi necorupt, regăsindu-se într-o nestăvilită voinţă de creaţie şi adevăr”, venind ca „o replică «exilului interior» de acasă”, dar şi  răzbunând „deziluziile refugiului într-o Românie unde Patria ideală nu se regăseşte”.

În dorința de simultaneizare cu valorile occidentale, crede Sorin Alexandrescu, cultura română cunoaște încă o „discontinuitate pe orizontală”. Spre sfârșitul sec. XIX-lea, goana de sincronicitate împinge în derizoriu moștenirea tradiționalistă, provocând o scindare între modelul socio-economic modern și cel cultural atașat trecutului. „Marea ruptură are loc, aşadar, între stat şi cultură, între politic şi cultural, între sincronizarea cu orice preţ cu valorile occidentale şi balastul unui trecut încă iubit şi respectat, între fuga înainte şi fuga în trecut.” Raportată la situația Basarabiei, această idee ar putea oferi niște soluții de strategie și tactică pentru politica de reunificare națională. Sorin Alexandrescu găsește exemplară temperarea și evitarea posibilelor agravări conflictuale a discrepanțelor de mentalitate, de statut social și de apartenență etnică de la 1918 de către politicienii basarabeni. Într-un subcapitol destinat acestui subiect citim: „«Fazarea» unirii de către Sfatul Ţării în patru declaraţii înseamnă o integrare treptată şi prudentă în România, menită fără îndoială să liniştească temerile tocmai ale acestor din urmă locuitori «nepatrioţi» ai Basarabiei. O incontestabilă dovadă de maturitate politică a Sfatului Ţării”. Ar fi o linie de conduită de urmat și pentru politicile actuale de reunificare „boicotate” mereu de zgomotele unor grupuscule politice vocale.

Înțelegerea statutului culturii române în lume necesită o contextualizare, o cercetare a jaloanelor istorice, sociale, economice, care i-au determinat structura și formele. Astfel, situației din Basarabiei i se pot găsi soluții doar dacă nu ignorăm mixajul complicat pe care l-a creat aici imixtiunea slavă. O eventuală unire a României cu Basarabia nu trebuie să mizeze pe factorul sentimental, ci pe strategii de ordin habitual, cultural, de civilizație care să apropie populația alogenă de ofertele românești, să o integreze în programele de consolidare  democratică și europeană. „Totdeauna am crezut și am dorit reunificarea României cu Basarabia, dar nu o reunificare oricum care să ducă la repetarea unor greșeli din trecut, ba nici chiar la impresia că se fac iar greșeli. În amândouă statele, doar o democrație stabilă și o administrație responsabilă pot lucra cu folos la construirea unei țări noi, cu ambele picioare – ca să zic așa – ancorate stabil în Europa (…)”, mărturisea Sorin Alexandrescu într-un interviu cu Vitalie Ciobanu, publicat în revista Contrafort. E o abordare responsabilă a problemelor politice și culturale ale Basarabiei, față de care Sorin Alexandrescu a manifestat mereu o considerație plină de generozitate. El este cel care i-a lansat în Occident pe poeții optzeciști basarabeni, în Une anthologie de la poésie moldave – ediție bilingvă, franceză-engleză (Ed. L’Esprit des péninsules, Paris, 1996). În acest volum, pe care l-a alcătuit și prefațat, încadrează poezia basarabeană în mod firesc în spațiul cultural românesc și european. E un spațiu căruia Basarabia și cultura basarabeană îi aparține prin dreptul istoric firesc, dar și prin trendul tot mai accentuat de reunificare națională și integrare europeană.

[Vatra, nr. 10-11/2020, pp. 97-105]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.