III. SCURT DOSAR DE RECEPTARE A LITERATURII PENTRU COPII
Florin BICAN
De ce iubim Olguțele
În „Cuvântul către cititori” din încheierea celui de-al doilea volum al seriei Olguțelor, Alex Moldovan* mărturisește că la originea poveștii sale se află gândul de a scrie o carte pe care i-ar fi plăcut s-o citească la vârsta protagonistei (doisprezece ani). O astfel de abordare soluționează elegant disputa iscată de ceva vreme în rândul criticilor și istoricilor literaturii pentru copii, care nu reușesc să cadă la pace în privința „poziției copilului” în literatura inspirată/generată de el: e construct al adulților sau constructor al lumii sale? Încercând să arbitreze această dispută, David Rudd1 propune conceptul de hibriditate, care încapsulează, spune el, deopotrivă statutul copilului și pe cel al adultului, într-o lume cu granițe poroase separând flexibil zone predispuse să se amușine și să se fagociteze reciproc, într-un perpetuu echilibru dinamic.
În loc de a clama „minoratul” literaturii pentru copii, ar trebui să ne îngrijoreze minoratul metadiscursurilor dedicate ei
1. Fără să am la dispoziție suficiente date statistice – studii de piață, planuri editoriale, cifre de vânzări ș.a.m.d. – constat că, în ultimii zece ani, editurile românești au început să se deschidă, tot mai mult, și către literatura autohtonă pentru copii (sau „pentru copii și tineret”, cum i se spunea pe vremuri). Și nu mă refer doar la reeditările de vechi best sellers, ci și la apariții mai recente, din anii 2000-2020 (ilustrate de, între alții, Stelian Țurlea, Petre Crăciun, Adina Popescu, Lavinia Braniște, Ioana Nicolaie, T.O. Bobe sau, de ce nu, Mircea Cărtărescu în Enciclopedia zmeilor). Sigur, traducerile continuă să domine autoritar, după ce în deceniile comuniste datele politicilor editoriale autohtone duseseră la o înflorire fără precedent a genului în literatura română; nu-i mai puțin adevărat însă că revirimentul interesului autorilor români pentru acest tip de literatură, coroborat cu acela el editurilor pentru publicarea lor, se află într-o creștere vizibilă, chiar dacă – pentru moment – mult sub cel al producțiile S.F. sau polițiste. Au apărut și tot mai multe colecții de profil, între care unele s-au impus (Arthur de la Art, Corint Junior de la Corint, Litera Junior de la Litera, Literatura pentru copii – centrate mai ales pe basme – de la Polirom, colecții similare la Humanitas, Paralela 45 ș.a.). Există și numeroase vlog-uri de succes, unde copiii se află pe post de comentatori. Însă, contrar a ceea ce s-ar putea crede, literatura în speță este unul dintre cele mai dificile genuri, unde nu prea poți să falsezi fără să se simtă. Pentru a-i face pe micii cititori („naivi” prin excelență, dar greu de păcălit) să creadă în poveștile pe care le spui trebuie ca tu însuți, scriitorul/scriitoarea, să crezi în ele. Fițele pentru galeria academică sau pentru publicul de nișă nu-și au rostul. Din acest motiv (și din multe altele) înclin să cred că pentru scriitorii români de azi e destul de greu să abordeze competitiv acest tip de literatură; chiar mă tem că, pentru mulți dintre cei care o desconsideră și (în consecință) o evită, strugurii sunt prea acri…
Sorin Alexandrescu revizitează şi revizuieşte modernitatea în primul rând ori mai ales prin Eliade şi Cioran. În Privind înapoi, modernitatea, 1999, secţiunea Eliade include şase texte (de trei ori cât pentru Cioran) de dimensiuni variabile, depăşind o sută de pagini. Ar putea da o monografie, cu viaţă şi operă. Se rezumă la aceste fragmente aproape sau chiar de-a dreptul ocazionale. Cât şi cum l-a citit nepotul vrednic pe unchiul celebru, fratele mamei sale, fără a face fie şi vreo aluzie la înrudirea lor de sânge? (Dar pe aceea de spirit o justifică elogios în totalitate!)1.
revistavatra.org 