Radu Sergiu Ruba – Poeme

Un sfânt

Am un sfânt.

Nu-l ştie nimeni.

Îi port de grijă

Ca măcar să fie cineva

Care să se roage şi la el.

S-a jertfit aiurea

Dintr-un da sau nu.

S-a strigat la ei:

Cine o ia către stânga?

Toţi au mers într-acolo.

Doar el a rămas aşa

cu capu-ntors în altă parte.

Voia s-ajungă  la un unchi bătrân

Să-i facă focul.

n-a mai ajuns.

l-au bănuit plin de credinţă

 l-au prins

judecat

l-au spart apoi şi-mprăştiat.

Nu se ştie unde e-ngropat

Ori dacă l-or fi îngropat vreodată.

m-am întâlnit într-o seară cu o umbră de a lui

se ţinea sfioasă după mine

oprindu-se când mă opream şi eu

pornind la drum odată cu mine.

Văzând pesemne că mă tem de ea

Că-mi fac semnul crucii

Mi s-a-nclinat.

Am rămas nedespărţiţi.

Nedespărţiţi

Căci dacă umbra asta-mi stă prin preajmă

Stăpânul ei trebuie că stă în lumină

taie soarele în două

Făcând şi minuni cu pata-i de-ntuneric

Mai ascunzând  din adevăruri

Astupând şi din răni.

Iar ca nor

Mă desparte plouând îndelung

De ultima ruşine

Când tot cădeam în genunchi

Când mă târam pe pământ

Şi nu găseam icoană să m-audă.

***

Se-ntreabă poeţii

Se-ntreabă poeţii

Şi n-o fac numai la beţie

Ci şi pe lumină

Se-ntreabă

 iar mirarea asta a lor

Ajunge până la mine

Că de ce m-oi fi încurcat eu cu poezia!

Nu că nu m-ar primi între ei

Mă primesc

n-au dat pe nimeni afară

dar la viaţa complicată pe care-o duc

ca să nu folosească alte cuvinte

ceva mai bun de făcut

nu mi-am?…

Iar întrebarea asta retezată

Nici nu s-ar fi pus

Dacă la mijloc n-ar fi fost  femeia aceea

Cu părul ei de-ntuneric

Gâtul lung

Cu ochii aurii

i-a înnebunit pe toţi.

S-au bătut pentru ea la festivaluri

i-au dedicat cărţi întregi

i-au scandat ode de pe autobuzele în mers

mulţi s-au lăsat de băut.

Mi-au descris-o şi mie

mi-au povestit-o, ziceau ei,

Că dacă n-am norocul să o văd

Cu pletele ca umbra caldă

Cu ochii aurii

Măcar să mi-o închipui cât de cât.

Dar nici eu n-am putut să m-abţin

Am scris despre ea un poem

Despre închipuirea aceea adică

Şi-ndată din poem

 Supurând

A răzbătut o rană deschisă.

Era…

Greu de spus ce era

Rânjită

O veche muşcătură de câine

pe gâtul ei de liană.

Nu o văzuse nimeni pân-atunci.

Iar plăgile astea se zice că migrează pe ascuns

De la unul la altul

Doar între cei care le au demult.

Şi ies în lume când unul din ei

Muindu-şi degetul în rana altuia

Se-apucă să scrie ceva

 Cu un fel de sânge.

***

Scrisul şi cititul

Mata, începe şoferul

Iar eu aştept să încasez întrebarea,

Care pot ca să te-ntreb acuma,

Matale,

De exemplu,

 ştii să scrii?

Nu, îi răspund nerăbdător să ajung acasă

Unde lăsasem baltă un poem,

Nu, nu ştiu.

Nu te-a învăţat nimeni?

Ai dracu’, dom’le,

Care, acuma mă scuzaţi,

dacă sînteţi

 Aşa…

Nu s-a ocupat de niciun fel?

Dar-ar dracii-n capu’ lor să dea

Că se ţine numa de…

Şi urmă obşţeasca înşiruire,

Vorbea ca televizorul:

De politică, de şpagă, de curve, de chefuri,

De vile şi de avorturi.

Avea ceva dintr-un popă la predică,

Vedea în mine un om credincios.

Da’, continuă taximetristul,

Nici de citit nu ştii?

Ba ştiu,

Îl tulburai eu,

Ştiu într-un fel.

Îşi drese vocea şi,

Fără să vrea,

Apăsă uşor pe frână.

Adicătelea cum?

Dacă nu ştii să scrii,

De ce ştii să citeşti? 

Ştiu, zic, pentru că, de exemplu,

Dacă mata te apuci să-mi citeşti ziarul,

Eu pricep ce scrie acolo.

Aha, cu ajutorul meu va să zică, poţi!

Al meu, corect!

 Bine, acuma,

Şi urechile matale au aici o treabă, nu?

Pot şi cu ajutorul altora,

adaug timid.

Păi, eu nu m-am legat de alţii!

E clar că poţi şi cu alţii,

Dar dacă n-am fi noi?

Că matale de capul tău,

Iartă-mă că ţi-o spun,

Nu poţi deloc.

Ei, dacă n-aţi fi dumneavoastră,

Se-nţelege că n-aş putea citi nimic.

Acu’, dac-ai zis de mine,

Rămâne cu mine,

Ce mai!

Ziarul ţi-l citesc când vrei.

Coti la dreapta şi se mai miră de una:

Atunci cum de vorbeşti aşa de…

Cum să zic?

Sună bine ce spui!

Da’ pot să dau tot eu răspunsul

Că, uite, mi-am dat seama:

Păi, de la mult ce ţi s-a citit ziarul,

De-acolo ţi se trage,

Spune dacă mint!

Uite, am ajuns acasă la matale,

Unsprezece lei te costă!

Lasă dracu’ leul ăla,

Îmi dai zece şi gata

Că tăinuirăm şi noi acuma,

Cititul,

Scrisul,

Ziarul,

Lucru mare!

Atâta mi-a adus poemul acesta,

Un leu,

Mare cât mirarea aceea.

***

Pe vechile urme

Mai trec din când în când pe acolo.

Am condus mulţi ani din clădirea aceea

 O bucată de lume.

Bucata mea nu era mare

Dar se întindea pe unde nu te-aşteptai

Ieşea la iveală din boli ascunse

Din vedenii

Din convertiri şi abjurări.

Era o lume slab zâmbitoare.

Mă duc pe acolo

Clădirea e la locul ei

Anonimă

Doar ferestrele sale

Au priviri încruntate

Te fac să ţii minte  ceasul zilei.

Am cârmuit bucata de lume

s-au descotorosit încet de mine

au rămas vreo doi în locul meu

îi găsesc mereu aflaţi în vorbă.

Nici nu intru bine

Îi salut

Că ei şi sar la nişte visuri

Din care însă nu pricep nimic.

Că au de mers

Dar totodată de venit

Că mai  întâi să se numere între ei

Să-i scadă pe cei din dreapta

Dar să adauge şi umbrele din stânga

Că să tacă treizeci şi doi

Câd plâng primii şapte

Că totul să ţină o sută trei minute.

Îi aştept să termine ştiinţa asta

Ca să le pot spune că le-am adus

Că le dăruiesc

Că le las moştenire.

Dar ei nu:

Îi mai au de adunat pe cei din sud

Cu alţii care poate vor veni…

Dar poate nu

 Şi atunci opt uşi să fie bătute în cuie.

Aşez darul pe masă

Îmi pare rău că-i întrerup

Glasurile lor glisează

Îşi aduc aminte

Şi zic amândoi:

 dumneavoastră ce mai…

Voiau să mă întrebe Ce mai fac

Dar au zis

 Daţi-l încoa!

Le va fi de folos supuşilor noştri

Ştiţi de fapt că…

Dar ce să vă mai explicăm

Că ei au multe nevoi.

Iar nevoile astea

Nu pentru noi ci pentru dânşii

Cum vedeţi

Le…

Da, le numărăm.

Ele se fac cifră

Şi-ncep să existe

Şi să se vadă de departe.

Până nu le numărăm

Ele n-au chip.

Pe vremea dumneavoastră era mult mai simplu.

Şi, continuă unul din cei doi,

Ce-aţi mai făcut?…

Adică ştim:

Aţi scris o carte

Dar nu ne-o aduceţi acum

Avem de numărat.

Să terminăm cu adunarea şi scăderea 

Că-i vom pune pe toţi să o citească,

Da, o vor citi.

Veţi veni atunci la liturghie

Cartea o vor şti pe din afară

Au să cânte din ea

Iar dumneavoastră ne veţi jura

Poate că n-aţi făcut-o până acum

Dar veţi jura

Ştiţi

 pe încheierea pentru totdeauna a cărţii

ca nu cumva ea

 Să învie,

 Vedeţi

 printre noi

Că şi aşa suntem mulţi.

[Vatra, nr. 12/2020, pp. 7-8]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.