Marin Malaicu-Hondrari – Glonț pe țeavă

Au ieșit de pe șosea și au început să urce pe un drum forestier, în serpentine lungi. Radioul și-a pirdut semnalul, dar cele două fete nu păreau să fi băgat de seamă. Nu auzeau nici cârâiturile postului de radio, nici motorul opintindu-se la urcușuri tot mai abrupte și la curbe tot mai strânse. Obișnuite cu frumusețea locurilor de munte, fetele sporovăiau.

            Cea de la volan, Liliana, e masivă, dar suplă, ar putea fi foarte bine handbalistă sau chiar baschetbalistă. Părul lung, blond, îi îngustează fața cu oase mari. Lângă ea, pe locul mortului, stă Mirela, la fel de blondă, dar mult mai scundă și mai slabă, cu o față mică, numai bună de pus pe ecran.

            — Dă-mi și mie o bucată de ciocolată, a zis Liliana. Nu atâta. Băi, ce mă enervați voi, astea, slăbănoagele, băgați în voi de toate și nu se vede.

            —Tu nu ai cum să fii slabă.

            — Adevărul e că nu mi-am dorit niciodată să fiu slabă. Și, de la o vreme, am învățat să-mi doresc numai ce pot obține.

            — Cred că mereu ai obținut ce-ai vrut.

            — Caman, a zis Liliana. A tăcut o clipă, și-a lins degetele pătate cu ciocolată, a luat un șervețel dintr-o cutie de pe bord, și-a șters palmele și a adăugat: Știi ce vreau să zic.

            La ieșirea dintr-o curbă, soarele le-a orbit. Au coborât amândouă parasolarele.

            — Ce face Radu? E tot în Suedia? a întrebat Mirela.

            — Da, vine și pleacă, a spus Liliana și a accelerat ușor. Sau cine știe pe unde o fi.

            — Îți pasă?

            — Nu, a răspuns Liliana și au izbucnit amândouă în râs.

            În fața lor se deschisese o vale lungă și lată, cu câteva case răzlețe.

            — Mă bucur că am venit. Să văd și eu, în sfârșit, vila voastră de la munte.

            — Caman, Mirela. Tu știi că eu nu mi-am dorit niciodată așa ceva. Mie să-mi dai mare, plajă, cluburi. Dar ce să-i fi zis lui Radu, când toată lumea își face casă la munte. Uite, dacă mă gândesc bine, în ultimii ani toate mi-au ieșit pe dos.

            — Dacă tu te plângi, atunci eu…

            — Stai, n-am vrut să spun că rău, doar că pe dos. Mașina asta, de exemplu. Mi-am dorit o mașină sport, știi cât îmi place să conduc, pe benzină, cu cutie manuală, dar m-am trezit de ziua mea cu huiduma asta pe motorină și cu cutie automată.

            Mirela nu părea să înțeleagă prea bine supărarea prietenei sale.

            — Sau mi-am dorit o casă pe malul mării și m-am ales cu una în vârful muntelui. Acum ai înțeles?

            — Da, i-a răspuns Mirela, ținându-se de bord la o curbă. De ce mergi atât de tare?

            — Nu merg tare. Vreau să ajungem mai repede. Exact ce-ți ziceam. În loc să conduc o decapotabilă de-a lungul coastei, conduc monstrul ăsta pe drumuri de munte.

            — Ți-ai dorit vreodată să fii brunetă? Dar brunetă-brunetă.

            — Ce? Niciodată, a zis Liliana fără să stea pe gânduri. Cum să vrea o blondă să fie brunetă? Tu?

            — Eu da, mi-am dorit multe, dar nu mi-au ieșit nici măcar pe dos. Nu m-aș fi supărat dacă în loc de un băiat aș fi avut o fetiță.

            — Caman, fată, ce-ți veni? O să ai. Ești tânără. Suntem tinere. Hai să băgăm o țigară. Eu nici nu mă gândesc la copii.

            — Oprim?

            — E, oprim?! Mai avem… gps-ul zice că 38 de kilometri. În mașina asta se fumează.

            Fiecare a deschis geamul de pe partea ei și două comete galbene și-au întins brusc cozile spre bancheta din spate.

            — Mai zi ceva, Mirela, că pe mine cum mă scoți din oraș, cum mă prinde somnul. Abia aștept să ajungem și să bem un gin.

            — Eu am zis să luăm două sticle, a spus Mirela ridicând puțin geamul.

            — Nu-ți face griji, sigur mai e ceva băutură în casă.

            — Mereu îmi fac griji cu băutura.

            Pentru prima dată de când porniseră la drum, Liliana a privit-o pe Mirela fără să zâmbească.

            În urmă cu doisprezece ani, Mirela era văduva neagră, iar Liliana era văduva veselă. Pe atunci trăiau amândouă la Băile Sângeorzului, o mică localitate balneară dintr-o zonă minieră. Viața le-a făcut nedespărțite. Mirela locuia de o parte a liniei ferate, Liliana de cealaltă parte. Se născuseră în același an, la doar câteva zile distanță, părinții lor erau prieteni, au mers împreună la grădiniță, apoi au fost în aceeași clasă la școala generală și la liceu. S-au măritat cu doi frați, mineri amândoi. Amândouă au rămas văduve în aceeași zi, când o parte din munte s-a prăbușit peste cei doi frați. Nu apucaseră să facă copii, nici măcar să rămână gravide, cu atât mai puțin să înalțe o casă. Fiecare s-a întors la casa părintească. Își trăiau văduvia. Dar în timp ce Mirela era mai mereu posomorâtă și plânsă, Liliana parcă înflorise. Ieșeau braț la braț, duminica, cernite, mergeau la Grădina-de-Vară și apariția lor, stranie pentru cei veniți la tratamentul cu ape minerale, le adusese porecla de văduva veselă și văduva neagră. Într-adevăr făceau o pereche ciudată. Mirela scundă și sfrijită, Liliana înaltă și masivă. Mirela ca o umbră îndoliată, Liliana o văduvă cu vino-ncoace. Mirela zgârcită la vorbă, Liliana volubilă și exuberantă. Bine le-a zis cine le-a zis: văduva neagră și văduva veselă.

            Apoi, văduva veselă a cunoscut un băiat cu ochi albaștri, care făcea parte din tagma băieților cu ochi albaștri, și care i-a oferit mai întâi trei mici și o halbă de bere (rece), apoi a invitat-o la hotel. Bărbatul a zis că e la tratament și mințea doar pe jumătate, uitând să-i spună că îmbina utilul cu plăcutul. Liliana n-a stat pe gânduri și, în timp ce văduva neagră s-a îndreptat spre barul hotelului,  ea a luat-o spre lift, chiar dacă trebuia să urce doar un etaj, până acolo unde o aștepta băiatul cu ochi albaștri, cel care în vara următoare avea să-i spună: Tu crezi că eu vin aici pentru băi? Nu, nu, văduvioara mea, eu vin aici pentru asta; și i-a băgat mâna direct între picioare, iar văduva veselă s-a simțit cea mai fericită femeie din lume.

            Dar venea și momentul în care cobora cu liftul un etaj, își lua prietena de la bar și, în timp ce străbăteau estacada hotelului, braț la braț, văduva neagră asculta poveștile văduvei vesele: Tu știai că în hotelul ăsta e un apartament? Da, da. Acolo m-a dus. Și e și un frigider, unul mic, dar frigider și în el sunt alune, nu din astea, alune adevărate, americane. Însă e ceva cu tipul ăsta, că mereu trage draperiile, caută pe sub pat, îmi umblă în poșetă, întoarce salteaua, scoate telefonul din priză… Văduva neagră nu zicea nimic, asculta vrăjită și încerca să țină pasul. Însă a observat că de la o vreme oamenii o plăceau mai mult pe ea, decât pe văduva veselă.

            Apoi a venit revoluția și după ce a trecut, cele două prietene s-au despărțit pentru prima dată. Liliana a plecat la București, la băiatul cu ochi albaștri, numai că, ghinion, a fost arestat un an mai târziu, dar tot răul spre bine, pentru că Liliana apucase să-și facă destule cunoștințe în capitală, printre care și Radu, cel care avea să devină al doilea ei soț.

            Mirela s-a mutat la Cluj, a făcut o facultate și nu s-a recăsătorit.

            Casa, ridicată chiar la ieșirea din cătun, era mai mică decât și-o imaginase Mirela din ce-i spusese Liliana și din pozele pe care le văzuse; mai mică, dar mai frumoasă, cu obloane verzi și multe flori. Avea o prispă mare, din lemn, în fața căreia se întindea o pajiște lungă, dincolo de care începea pădurea.

            Stăteau în balansoarul de pe prispă, fiecare cu un pahar de gin tonic într-o mână și cu o țigară în cealaltă. Se balansau ușor, ca și cum ar fi călărit un ponei.

            — Se aude o apă, nu? a întrebat Mirela.

            — Da, e un râuleț pe aici pe undeva. N-am coborât niciodată până la el. Uite, vezi portița aia roșie din capătul grădinii? Ei bine, de acolo pornește o potecă abruptă, care duce la grota unde Radu m-a cerut de nevastă.

            — Parcă mi-ai mai spus ceva de grota aia.

            — Zice că acolo a locuit un sfânt, sau un călugăr, în fine, ceva gen, un sihastru din ăsta. Și lui i s-a părut cool să mă ceară acolo de nevastă. Știi cum sunt bărbații, ca niște copii. Hai să-ți arăt casa, apoi cred că mă întind vreo oră. M-a rupt drumul ăsta. Tu faci ce vrei.

            — Nu prea e semnal aici, a spus Mirela.

            — Da, cu semnalul stăm prost, dar mai dă-l încolo de internet. La ce ne trebuie aici? Dacă vrei, întinde-te și tu. Îți vine să crezi că e abia trei?

            — Nu sunt obosită deloc. Poate gătesc ceva și mâncăm când te trezești.

            Mirela a ieșit pe portița roșie și a ținut poteca până la grota sihastrului. Se așteptase la altceva, poate la o peșteră, în schimb a dat peste o biată surplombă, la poalele unei stânci, un locșor nu mai mare decât intrarea într-o mină, în care se mai aflau încă urmele unui foc vechi, doi tăciuni și cenușă înnegrită. Mirela și-a zis că Radu probabil inventase faza cu sihastrul ca să facă totul mai romantic. Unii oameni pur și simplu simt nevoia să adauge decor unei cereri în căsătorie. Pe unul dintre pereții grotei era scris cu vopsea roșie Lili&Radu, iar dedesubt era pictată o inimă străpunsă de o săgeată și în interiorul inimii scria 2002. Săgeata traversa cele două zerouri.

            Mirela s-a așezat pe jos, și-a aprins o țigară și a rătăcit cu privirea peste priveliștea sălbatică ce se întindea până hăt departe. Oare câte tone de piatră s-or fi prăbușit peste Petruț al meu? O stâncă mare ca asta? Două stânci ca asta? O mie de stânci ca asta? Of, Petruț, Petruț, băiatul ei chipeș, care visa să se lase de minerit și să se facă tractorist, să o ducă cu tractorul la Cluj și poate și la București, că un tractor ajunge oriunde, Petruț al ei care știa să joace șah și avea abonament la biblioteca orășenească, vlăjganul ei de bărbat, mai înalt – culmea – decât fratele lui, soțul Lilianei, Petruț al ei, care golea în vană tuburi de pastă de dinți și pielea lor mirosea atât de frumos, băiatul ei care odată îi spălase părul, doar o dată pentru că de mai multe ori nu a mai apucat. Sărmanul Petruț. Doamne, ajunsese să se gândească la el ca la un copil nenăscut.

            — Vrei să aprind focul în șemineu? a întrebat-o Liliana. Aici se face frig seara.

            — Ar fi fain, a zis Mirela. Te ajut?

            — Mă descurc. Tu mai fă un gin tonic.

            — Aș bea unul sec.

            — Două seci, atunci.

            — Auzi, Lili, ce e cu arma aia?

            — Ce armă?

            — E un pistol în noptiera din dormitor.

            — A, l-o fi uitat Radu, stai liniștită.

            — Cum să uite un pistol?

            — Sau l-o fi lăsat să aibă o armă în casă, ca americanii. Sau l-o fi uitat. Are tot felul de arme, nici nu știu câte are. Ei au voie, dragă.

            — Știu că au voie, n-am uitat ce face el, dar… Crezi că e încărcat? Crezi că are glonț pe țeavă?

            — Habar n-am. Dă-l încolo de pistol, hai cu ginul ăla.

            Stăteau în cele două fotolii din fața șemineului și flăcările le încălzeau genunchii. Între ele era o măsuță de sticlă pe suprafața căreia se vedea urma unui pahar cu picior. Cât timp Liliana aprinsese focul, Mirela pregătise un platou cu brânzeturi și ridichi. Mai ciuguleau, mai dădeau pe gât câte o înghițitură de gin. Liliana se lăfăia, dar Mirela, ca de fiecare dată când stătea într-un fotoliu se simțea nelalocul ei, ca și cum ar fi fost pe punctul de a se îneca, trupul ei micuț prefera sobrietatea scaunelor.

            — Crezi că e ok cu focul? Mă gândesc să nu fie înfundat coșul.

            — L-a curățat Radu acum două săptămâni. A trecut pe aici, a tuns iarba…, în fine. Cred că are o amantă.

            — O amantă?

            — Cel puțin una, dar dacă ar avea două sau șase, ce mai contează.

            — Deci crezi că te înșeală, a spus Mirela cu obrajii îmbujorați de la foc și de la gin.

            — Sunt convinsă, dar nu lasă urme.

            — Dar tu?

            — Eu ce? a întrebat Liliana zâmbind ușor.

            — Cu câți bărbați te-ai culcat până acum?

            —Pffff, în timpul ultimei mele depresii, mi-au ieșit vreo 17, dar s-ar putea să fi uitat vreo doi. Plus unul care doar m-a lins și mi-a băgat degetele. Se pune? Când a descoperit jucăriile astea, a zis Liliana ducându-și palmele la sâni, a trebuit să-i spun mai ușor băiețel, că nu sunt mingi de baseball.

            — Îl înțeleg, a spus Mirela. Și eu aș fi făcut ca el.

            Liliana a luat o bucățică de brânză, Mirela a dat pe gât ultimele înghițituri de gin din pahar. Se auzea ceva, pe lângă trosniturile focului.

            — Cred că avem niște șoareci în pod, a spus Liliana. Auzi, dar tu?

            — Eu ce?

            — Cum stai cu bărbații.

            — Vreo patru, a zis Mirela, apoi și-a dres glasul și a izbucnit în râs. De fapt, vreo 48, mă fut de mă rup, înghit kilograme de spermă, curul mi-e ferfeniță.

            — Caman.

            — Îți jur.

            — Eu de multe ori nu merg până la capăt. Îmi place să provoc.

            — Da, îmi amintesc.

            — Știi ce fac mai nou? Iau un avion, nu zbor niciodată mai mult de două, trei ore. Aici, aproape, Italia, Franța, Turcia. Întotdeauna singură. Hotel cochet, mic-dejun, sfârșit de săptămână, orășele mici. Bat străzile, provoc, excit, mă fac dorită, mai ales de frumușeii ăia de italieni în costumele lor fine, fac cumpărături și flirtez, nu mă interesează niciun obiectiv turistic, iar dacă vreunul mă prinde la ovulație, norocul lui, dar nu țin neapărat să mi-o pun.

            — Radu știe?

            — Eh, Radu… El plătește. Dar ce e? Plângi? Sau ai ațipit? Mirela, ce faci?

            — Mă duc să fac o sălățică.

            — Eu nu mai mănânc la ora asta, dar tu mănâncă liniștită, fă ce vrei și mie mai toarnă-mi un gin.

            — Poate o să și citesc ceva.

            — Aici sunt numai cărți de spionaj, a zis Liliana și a scuipat în foc. Bleah, am fumat prea mult.

            Noaptea trăgea storuri tot mai groase peste ferestre.

            — Poate ascultăm și niște muzică. N-am mai dansat de o mie de ani.

            Învelită în prosop, călcând repede, pe vârful picioarelor, Mirela a ieșit de la duș și a intrat în dormitor. Pe noptiera în care văzuse pistolul se afla o fotografie cu Radu. Mirela a fost uimită din nou de cât de mult semăna la pomeți cu Petruț al ei. A stins lumina și s-a cuibărit lângă Liliana. S-a lipit de spatele ei gol și i-a prins sânii în palme, sânii aceia pentru care ar fi dat orice ca să îi aibă și ea o zi, să le simtă greutatea și să împungă aerul cu ei, să adune între ei privirile bărbaților ca pe niște pagini între coperțile unui jurnal, sânii aceia de mamă fără să fie mamă. Liliana a gemut, și-a împins fundul spre Mirela și i-a băgat o mână între picioare. Mirela și-a amintit de Petruț, de palmele lui calde, fusese ca o sobiță în cele trei săptămâni cât apucaseră să trăiască împreună ca soț și soție, era atât de cald și ea dădea așternuturile la o parte și se cățăra pe burta lui ca pe un glob pământesc și stătea acolo fericită.

            — Mai știi când ziceam că pe noi ne desparte numai mersul trenurilor?

            Mirela nu a răspuns, dar i-a strâns mâna între coapse. Liliana s-a întors pe spate și Mirela a făcut la fel.

            — Tu ce visezi?

            — Ce?

            — Când dormi, Mirela. Ce visezi?

            — În ultima vreme chiar am niște vise destul de ciudate. Visez mult, dar static, nu știu cum să-ți spun altfel. Static. De exemplu, visez o fereastră, asta văd în vis minute în șir, dreptunghiul de sticlă, nu e nimic dincolo de el, nu e nimic dincoace de el, o natură moartă. Îmi stă în fața ochilor, pur și simplu. Sau dacă uneori mișcă, e ca în filmele vechi, mute, când tremură imaginea. Sau visez un perete care emană căldură, știi aburii ăia care ies din pereți, aia văd, dar nimic altceva și aburii nu mișcă, sunt încremeniți, ca într-o fotografie. Nu visez nicio prezență umană. Totul e static.

            Pe drumul de întoarcere, Liliana a tăcut, mai ales după ce radioul a început să prindă semnal. Mirela a moțăit, deschidea ochii din când în când, vedea buturugi, copaci răsturnați în apa de la marginea drumului, cai răzlețiți pe o pășune, jocul de lumini și umbre din pădure, auzea pietrele scrâșnind sub roțile mașinii și din când în când se uita la mâinile Lilianei, care păreau o prelungire firească a volanului.

            — Nu mai intra în oraș, a spus Mirela. N-are sens să străbați de două ori tot centrul.

            — Cum vrei, dar nu e trafic.

            — O să iau un autobuz.

            Liliana a tras pe dreapta. Mirela și-a luat bagajul, apoi și-a băgat capul pe geamul mașinii.

            — Ce faci cu pistolul ăla? a întrebat Mirela.

            Liliana a privit-o lung.

            — L-ai luat? a insistat Mirela.

            — Băi, nu știu ce să zic…Ar trebui să-l întreb pe Radu. Ai nevoie de el?

            — Da, a spus Mirela.

            Liliana s-a uitat în altă parte.

            — Știi că poți să mergi oricând acolo, la casă. Un vecin are cheile. Mă anunți când vrei și se rezolvă. Doar să faci ca Radu. Să nu lași urme.

[Vatra, nr. 12/2020, pp. 9-10]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.