Vineri, 5 martie 1976

E o dată pe care o găsesc înscrisă de mult, astăzi, când e deja 16 aprilie. De atunci, am fost prin Grecia, despre care nu voi mai avea curajul să transcriu aici cele 40 de pagini de însemnări făcute în fiecare zi a călătoriei. [Ele au fost publicate  în câteva numere ale revistei Discobolul din anul 1919]. S-au mai dus încă două săptămâni, într-un fel de abandon primăvăratic, deşi îmi făcusem planuri mari de lucru, mai ales pentru scrierea studiului mereu amânat despre avangardă, la Editions du Champ Libre. Am citit, însă, despre suprarealism, în Breton – Perspective cavalière, culegere compozită de articole,  cu multe elemente interesante,  o parte din Le surréalisme et la peinture, L’Amour fou, – şi mai am pe masă Manifestele în ediţia Pauvert, pentru o revizuire.

            Cărţile s-au înmulţit iar în faţa mea, – numai de la Gallimard şi Seuil am luat vreo cincisprezece. Printre ele, La corde et les souris de Malraux, Eliade, Heidegger, Octavio Paz, Guénon, Powys.

            Vremea trece nemaipomenit de repede şi, după înseninarea greacă, intru iarăşi în panică. Să fie, oare, într-adevăr ultimele luni pe care le trăiesc în această Europă? Un fel de melancolie mă stăpâneşte, – mă voi despărţi de Parisul pe care am început să-l cunosc mai adânc, în care s-au petrecut atâtea din revelaţiile acestor trei ani. Dar îndeosebi gândul, certitudinea aproape, că nu voi mai reveni niciodată aici, sau – cine ştie? – spre bătrâneţea mai puţin curioasă, mă umple de o tristeţe fără sfârşit. Frontierele se vor închide din nou, mă voi hrăni cu o memorie din ce în ce mai ştearsă, supus al sintaxei ştiute.

            Am văzut astă-seară cel mai interesant şi mai complet spectacol de la Opera din Paris, – Faust, cu Nicolai Gedda, Mirela Freni şi N. Ghiaurov, în excepţionala punere în scenă a lui Jorge Lavelli, care a eliminat orice viziune medievală, tratând totul sub semnul unei atmosfere burgheze fin de siècle. Niciun fir de praf pe toată această maşinărie, ci un sentiment în care desuetul şi tragicul se întâlnesc într-o sinteză perfectă, aproape neliniştitoare. Şi ce voci, – mai ales M. Freni şi Ghiaurov!

23 aprilie

Îmi dau seama că, oricât m-aş strădui, nu voi reuşi niciodată să transcriu în aceste pagini ceea ce s-ar putea numi un adevărat jurnal intim. Mă intimidează o mie de lucruri şi, mai mult decât toate, sentimentul că timpul meu şi al celor din jurul meu nu mai dispune de libertatea expresiei nude. Cenzură devenită lăuntrică – mizerie a mizeriilor! – teama de ochii străini, fie ei doar ai luminii concentrate de abajurul lămpii deasupra paginii.

Ştiu că, nespunând totul, veştejesc gândul încă de la sămânţă, reduc însemnarea la nişte palide repere de existenţă – atâta doar cât să-mi pot reaminti nişte repere-faţadă pentru umbrele dese dintre pereţii de după ea.

Să-mi amintesc, deci, de sâmbăta trecută de la Montgeron, cu familia Rocchetti, prietenia lor simplă, copiii, cireşii înfloriţi în care am urcat ca altădată, la Mireş, printre albine. Lecturile suprarealiste, hoinărelile prin Parisul primăvăratic, concertul cu Gemma di Vergi de Donizetti (cu Montserrat Caballé în rolul principal, la Salle Pleyel), furiile prietenului Michel, contrazis în pasiunea lui un pic necontrolată şi fără distincţie pentru orice operă, orele de limba română cu Evelyne, Théâtre d’Orsay şi fragmentele de commedia dell’arte cu actori de la Piccolo Teatro din Milano, jumătatea de oră petrecută cu Michel Deguyla o cafenea de lângă Gallimard, vizita la Cité a lui Serge Fauchereau, convorbirile telefonice cu Andre Frénaud (mă aşteaptă în 4 mai pentru un dialog) şi Philippe Sollers (îl voi întâlni pentru un interviu, alături de Julia Kristeva, soţia lui). Şi promisiunea de a-l vedea pe Raymond Queneau, scrisoarea stângace pe care am schiţat-o astă-seară către Henri Michaux… Şi iarăşi lecturi suprarealiste şi câteva rânduri scrise pentru tratatul avangardist proiectat de Universitatea din Bruxelles.

            A fost Vinerea Mare. Amintiri din vremile copilăriei, cu pregătirile de Paşti, – îndepărtate. Şi ritualurile vechi de Sângeorz, găleţile cu apă, ramurile înverzite de la porţi…

24 aprilie

            I-am scris câteva rânduri lui Henri Michaux, rugându-l să mă primească pentru un eventual dialog. Adresa mi-a dat-o Michel Deguy acum câteva zile, destul de optimist: reticent faţă de lumea scriitorilor francezi, poetul ar fi totuşi ”accesibil” pentru străini ca mine. Să văd dacă va răspunde, şi în ce termeni.

            Eram pe cale de a încheia scrisoarea, când mi-a sosit un plic de la Nae Prelipceanu, – singurul după goale zile de aşteptare. E tată, are o fetiţă botezată Iarina şi a terminat un roman: îl tentează să fure titlul unei cărţi pe care aş fi vrut s-o scriu cândva, – Morţile paralele, un fel de „roman” în care una dintre morţi ar fi uitarea. A primit numărul din Les Lettres Nouvelles şi cei douăzeci de franci ai onorariului: mai bine i-aş fi cumpărat de ei nişte ţigări ca lumea, de-aici, zice.

Citindu-i scrisul, încă o dată adânc în aparenta alunecare neglijentă a literelor, mă cuprinde un fel de melancolie. Prietenii mei s-au „aşezat” mai toţi, au copii şi familie, – doar eu sunt încă în ciudata libertate a unei vârste care, oricum, se încheie.

            După-amiaza o petrec la Bibliothèque Nationale. Lecturi din Sollers şi Breton, din J.-L. Bédouin (revăzând unele pagini despre ultima perioadă suprarealistă). Întoarcere prin câteva magazine, pentru cumpărăturile de Paşti.

Seara, sunt la Biserica românească din Cartierul Latin. În afară de colegul B. şi încă vreo doi-trei, nu recunosc pe nimeni. Un popă ce se împiedică urcând în amvon rosteşte o predică stângace, fără suflu, nici stil. Lume foarte multă, cu lumânările de ceară galbenă aprinse. Corul cântă, trezind aduceri aminte din copilăria de la ţară, « Cristos a înviat din morţi »… Spre miezul nopţii, cu prietenul V., student arădean la Sorbona, sunt în faţa unei « demi-pression » într-o cafenea vecină cu Leul din Denfert-Rochereau…

30 aprilie

Bilanţul încă unei săptămâni: destulă monotonie, înnămolire în veşnica avangardă, de care am început să mă cam satur. Am scris un articol despre Unu, pentru grupul de cercetare suprarealistă de pe lângă CNRS, am verificat exerciţii de gramatică, am asistat la şedinţe interminabile cu profesori şi studenţi, pe tema grevei. Censier s-a transformat iarăşi într-un fel de coş de gunoi. Lume întinsă pe jos, hărmălaie, uşi blocate, pichetele de grevă – „Où allez-vous, Monsieur? »- dezordine şi delăsare. N-am putut ţine nici un curs, dar acum nu-mi mai pasă. E doar melancolia că vremea trece – şi atât.

Am vorbit la telefon cu R. Queneau, – mă va primi marţi, 4 mai, după-amiază, la Gallimard. Dimineaţa, îl voi întâlni pe André Frénaud.

În rest, – scrisori de-acasă, de la Marian (are un copil, Adrian!). Ileana îmi spune vorbe tandre, la care răspund cu aceeaşi gingăşie şi emoţie, căci o simt din ce în ce mai apropiată.

Mâine începe o altă lună, penultima, a şederii mele la Paris. Trebuie să închei orice treabă (scris etc.) în acest mai, ca să-mi rămână iunie întreg pentru libertatea hoinărelilor. Numai atât să mai fie?

4 mai

            La ora 10 dimineaţă, sun la uşa lui André Frénaud, pe 52, rue de Bourgogne, nu departe de Librăria italiană. Mă întâmpină un om nu prea înalt şi puţin bondoc, surâzător, cu un zâmbet ce îndulceşte liniile dure ale unei feţe de ţăran sculptată în lemn. Trec prin două camere mai mici spre biroul poetului, în dezordine ca orice loc în care se lucrează, fără aerul destins-boem, în ciuda decorului cărturăresc şi artistic: volume sunt peste tot, pe mese, pe scaune, lângă dosare stau sticluţe de medicamente, pereţii sunt plini de tablouri, mai ales Estève şi Ubac. Frénaud îmi vorbeşte de la biroul său, amintindu-şi de cunoştinţele sale româneşti, – dar numele care revin mereu sunt ale unei generaţii în mare măsură depăşite şi de o anume culoare care trădează bisericuţele vremii şi interesele bine calculate la o Uniune a Scriitorilor de acum câţiva ani: Beniuc, desigur, Tertulian şi Crohmălniceanu, – nelipsiţi din vizitele oficiale, Banuş, Cassian, Petru Solomon, Caraion şi, în fine, Blandiana, oarecum singură în atâta mulţime, şi străină. Îi spun că literatura română înseamnă şi altceva, mai ales altceva… Primeşte, se pare, multe cărţi din ţară, l-a citit şi pe Doinaş, – îmi arată Jocul secund în ediţie bilingvă, – cu observaţia că, din păcate, traducerile nu sunt tocmai excelente. Adaug vorbe despre Arghezi, Blaga, Bacovia, Vinea, şi fac elogiul noii generaţii, pe care el n-o cunoaşte decât superficial, – şi mă gândesc, tăcând, ce deservicii ne putem face noi înşine lăsând „solia” unei culturi pe mâna unor inşi interesaţi de măruntele lor probleme personale. Fără cine ştie ce naţionalism stupid, e puţin trist – îmi zic – că ani şi ani au vorbit despre spiritul românsc (sau, de fapt, n-au vorbit) doar nişte pseudonime.

            În fine, interviul, de vreo trei sferturi de oră, merge bine, poetul spune lucruri interesante şi echilibrate, cu o modestie ce-mi place. Îmi oferă, la sfârşit, două dintre cărţile lui recente, – culegerea La Sainte Face şi La Sorcière de Rome. Sfârşim lângă un vin auriu şi cu invitaţia de a-l mai căuta. I-am lăsat şi eu numărul din Echinox din 1970, în care am reprodus dedicaţia poetului către mine şi echinoxişti – „Pour la liberté de la poésie – Pour la poésie de la liberté”…

            După-amiază, le trei şi jumătate sunt la Gallimard, condus spre biroul lui Raymond Queneau.

[Aici se încheie însemnările atât de rarefiate din „jurnalul” meu în prea multe „fărâme”.  Nu pot decât regreta absenţa, mai ales în acest ultim an de stagiu parizian, a unor note care mi-ar fi reamintit măcar câteva momente trăite în acest timp de pregătire a lungii despărţiri de malurile Senei. Mi-e greu să pricep de ce n-am notat nimic nici despre această întâlnire ultimă cu poetul-magistru al Atelierului de Literatură Potenţială, OuLiPo, din opera căruia am citit multe cărţi. Părerea de rău e cu atât mai mare cu cât scriitorul, care m-a primit cu multă simpatie, n-a vrut să fie înregistrată convorbirea noastră, sub motivul că nu dă interviuri. Îmi aduc aminte, printre altele, că mi-a spus vorbe frumoase despre Urmuz, care urma să apară la Gallimard, dar – după cum aflat ceva mai târziu – chiar Tristan Tzara ar fi pus piedici acestui proiect. „Rivalitate” avangardistă? – Nu pot fi sigur că e chiar adevărat….

Oricum, privind acum la prea multele pagini albe ce aşteptau să mai notez câte ceva despre Parisul „meu” de atunci nu pot decât să-mi fac grave reproşuri. Ceva  vrednic de notat ar fi rămas totuşi, împiedicând uitarea… N-a fost să fie.

Se cade, cred, să-i mulţumesc aici prietenului Al. Cistelecan pentru insistenţa cu care m-a îndemnat să transcriu puţinele „fragmente de jurnal” rămase de pe vremuri, ca și revistei Vatra, care le-a găzduit cu o mare generozitate.]

[Vatra, nr. 12/2020, pp. 4-5]