Nu credeam că după volumele lui Nicolae Manolescu (Arca lui Noe), Al. Protopopescu (Romanul psihologic românesc), Mihai Zamfir (Cealaltă față a prozei) sau mai recentul Tibor Hergyan (Confesiunea în romanul românesc) se mai pot scrie cărți relevante despre problematica autenticității. Și totuși, volumul de debut al lui Ștefan Firică, Autenticitatea, sensuri și nonsensuri. Teorii românești interbelice în contexte europene*, dovedește contrariul. Faptul e cu atât mai notabil cu cât, spre deosebire de cărțile sus menționate, care discutau autenticitatea pornind de construcții teoretice sau concepte mai clar de delimitat, studiul lui Firică abordează frontal un teritoriu extrem de vast.

Citește în continuare →