Cultivarea expresiei subtile, a lirismului delicat, a emoției rafinate e o marcă a poeziei lui Grigore Chiper, care traversează tot parcursul creației sale. Semințe de betel (Rocart, 2020) se înscrie în același registru al sensibilității și decenței. Trăsăturile poeziei lui Grigore Chiper:  minimalismul elaborat, ecoul cultural al notației subiective, sugestivitatea detaliului, jocul contrastelor etc. sunt și aici bine strunite stilistic, excelent distribuite în arhitectonica textului.  Lumea i se arată poetului lipsită de un centru coagulant, desacralizată, risipită în fragmente. Biblioteca interioară, sensibilitatea și debușeele imaginației îi permit refacerea tabloului realității și investirea lui cu semnificații iradiind din\spre lumea textuală a Cărții. În poezia din Semințe de betel se păstrează dialogul mutual al eului cu tu –  o prezență mereu absentă (a eului dedublat) –  și dialogul referințelor culturale cu oferta cotidianului. Un cotidian al detaliului, al frânturii, al instantaneului, care iese înnobilat din filtrul cultural. Realitatea și imaginația sunt în permanentă competiție, ca în acest tabloul pointillist: „Strada e ușor înclinată\ oarecum pustie pentru ora de seară\ cântă eventual și o muzică potolită\ încât trebuie doar să țin volanul\\ Începe a bura\ Pun în funcțiune ștergătoarele\ care deodată distrug totul\ cu zgârâiatul lor ritualic\ De aceea le deconectez\ și îmi continui drumul\ întâlnind numai verde la semafoare\\ Mă uit și mă uit cum picăturile se strâng pe parbriz\ marginile apoi și drumul se estompează într-un soi\ de tablou pointilist\\ După exercițiul de admirație șterg apa îmbrobonată\ pe sticlă\\ iar drumul apoi și marginile îmi reapar în față\ după care dispar din nou în spatele cortinei de bulbuci\ când deodată tu răsăriși în  cale-mi\ suferință tu, negrăit de dulce” (Pe o stradă înclinată). Conștiința culturală tinde mereu să modifice contururile realului, aureolându-le cu luciri noi. O ieșire din cotidian e o intrare „pe verde” în spațiul regal al fanteziei. Semințele de betel ale poeziei aduc în habitatul tern o aromă afrodisiacă, revigorează atmosfera, o încarcă de culoare.

Poetul preferă apele adânci ale liniștii, esențele tari ale tăcerii, în care prind a se înfiripa sugestiile subtile, aluziile fine. „Dintre numeroasele limbi vorbite\ o aleg pe cea a liniștii de după tăcere\ a gesturilor confuze\ a virtualității prefăcute încet în singurătate”. Lumea poeziei lui Grigore Chiper e una a crepusculului, în care verosimilul, fantasticul și mai ales iluzoricul fac corp comun. O realitate o neagă pe cealaltă, aparențele sunt puse sub semnul potențialului, al incertitudinii: „poate”, „ca și cum”, „e ca și când”, „ceva care ar putea să se întâmple”.  Într-un cadru blurat la modul poetic, realitatea poate îmbrăca orice formă: „Tu ai zis că vei pleca\ sau poate eu am rămas”. Aproximația, părelnicul și fragmentarismul diluează contururile ferme și amalgamează imaginarul cu realitatea, amintirea cu prezentul, faptul cotidian cu cel cultural. De aici izbucnește insolitul, aici se poate resimți inefabilul: în mișcarea de dinaintea vorbirii, în liniștea de după tăcere, în confuzia planurilor, în realitatea difuză,  care se anunță ca o părere, fără a apuca să se materializeze. Fulgii promiși de la geam, abia mâine vor deveni mâzgă. La fel, iarna e ca o femeie frumoasă, nu prin cromaticile ei de femeie blondă, brunetă sau roșcată, ci prin promisiunea ei nedefinită, prin magia și vraja de dinaintea instalării ei dominante. Echivocul, amestecul perspectivelor, reprezentările blurate sunt producătoare de magie. Ce e poezia În trecere dacă nu un recurs de intensă vibrație artistică la o poetică a interferențelor a imaginarului cu realitatea, a văzului cu viziunea, „ca prin caleidoscopul decolorat”?: „Am văzut într-o clădire veche și dezafectată\ un du-te-vino de făpturi\ din secolul trecut\  Nu aveau fețe\ nici măști\ ci numai costume\ Nu sunt sigur\ dacă trăiesc eu un film neorealist alb-negru\ sau erau ele în trecere”. Ceea ce oferă imaginația nu e decât o altă formă a realității, poate cea adevărată, „tot așa dacă ți-ai imagina că ești la terminus\ înseamnă că ai și ajuns”. Un mecanism la fel de fin de  suprapunere a imaginarului cu realul experimentează în proză un alt optzecist basarabean: Vitalie Ciobanu. În Zilele după Oreste, realitatea își developează mecanismul ei de construcție dinamică, subiectivă, devenirea ei dintr-o sumă de proiecții ale personajelor. Banalitatea cotidianului poate fi subminată, dacă crezi în imaginea pe care o conturează perspectiva livrescă, cu lanțul ei de asocieri, în zările pe care le despică zborurile fanteziei. Efectul de autenticitate al realității construite e mai veridic și mai impactant decât realitatea propriu-zisă. La fel ca și Vitalie Ciobanu în proză, Grigore Chiper în poezie compensează insuficiența sau criza de realitate prin oferta conștiinței culturale, prin expedițiile imprevizibile ale imaginației, mixând literatura cu viața, aducând pe scena realității spectacolului iluziei, al visului, al fantasmelor. Visul se constituie din stări, emoții, dorințe, care transpar din derulările cinematografice de imagini: „Era în una dintre acele nopți\ când nu dormi\ ci te plimbi singur pe o potecă de-a lungul râului\ situat să zicem într-o pădure\ Sari de pe malul abrupt\ și înoți puțin în amonte\ în apa semitransparentă ca un ser\\ E ca și cum ai fi după o boală\ Te bucuri\ căci în următorul episod\ ești de acum la o nuntă\ Un muzicant îmbrăcat în haine mexicane\ cântă la chitară bineînțeles mariachi\ Are obiceiul de a trece printre convivi\ și de a le oferi microfonul\ să spună o vorbă în acompaniamentul muzicii sale\ Eu zic\ totul e înainte\\ A doua zi mă simt celebru ca un gringo\ Oamenii mă întâlnesc\ și mă întreabă ceva\ Da totul\ le răspund și visul continuă” (Totul e înainte).

Abstractizarea realului nu exclude însă dramele umanului. Acestea răzbat discret din osatura textului. Condiția umană, până a fi asumată în sens metafizic, ține de un spațiu concret. Referința se desprinde dintre multele ambiguități semantice. „Dacă am fi avut mare\ nu am fi stat iarna la plajă\\ Dacă am fi avut munte\ am fi depășit cota 400\\ Dacă am fi avut văi\ lucrurile s-ar fi mișcat din punctul mort\\ Dacă am fi avut păduri\ lupii s-ar fi retras de printre noi\\ Dacă ni s-ar fi dat nisip\ am fi avut de unde să ne scoatem capul\\  Dacă am fi avut metrou\ am fi mers de la Hades pe urmele lui Orfeu\\ Dacă am fi avut oameni\ nu ne-ar fi speriat tăcerea\\ Dacă am fi fost noi\ ne-am fi recunoscut (Dacă). Cadrul devine mai tranzitiv, iar ironia mai pregnantă în Călătorie din Scylla în Caribda. Conștiința culturală provoacă asocieri ale Moldovei cu Firul Ariadnei, Cutia Pandorei, Cămașa lui Nessos. Iar Transnistria e „Calul Troian\ Călcâiul lui Ahile\ Calendele grecești”. Într-o parte a lumii în care „ești vinovat că te-ai născut aici”, retragerea în spațiul ficțiunii se impune de la sine. „keep calm and love moldova” e o ironie subtilă în exercițiul disimulărilor.

Deși impune o poetică vizuală, din versurile lui Grigore Chiper  răzbate și un impresionism simfonic. E vibrația delicată a nuanțelor în creația unui poet cu o sensibilitate de mare rafinament. Semințe de betel provoacă în „tragica beție” a realității, „dulcea legănare” a imaginației.

[Vatra, nr. 12/2020, p. 32]