Poezia lui Dan Negară are un simț al echilibrului care cu greu face distincția între granițele personale și cele mai generaliste pe care textele din triphopuri le asimilează. Debutul lui se construiește în jurul unui anumit sentiment al apartenenței, pe care poemele îl exploatează pe toate laturile (cum se întâmplă în nu îmi pot exersa viața exhaustiv: „după cum nu pot părăsi toate locurile în același timp/ să fii undeva acasă înseamnă să cedezi/ ar lua mai mult timp să-mi testez viața decât să o trăiesc” – un „acasă” ce revine din loc în loc sub forma unui joc al distanțelor).

Cu toate că au o miză destul de intimistă, poemele lui Dan Negară o asociază, de regulă, unei filosofii de tipul dharma, de călător ascet (Kerouac e, de altfel, referința culturală cea mai invocată), ce străbate volumul de la un capăt la altul. Asta e, de fapt, și tema preferată pe care o pun la bătaie textele de aici, și anume un soi de existențialism difuz, în care intră și reflecția interioară de nuanță biografică, dar și un grad de teoretizare al lumii ceva mai abstract, într-un echilibru care lui Dan Negară îi iese foarte bine: „și ce este acest început/ gesturi agresive de zori polari în ochi/ foșnetul apei prin pădurile de rășinoase/ cu rucsacul ca o inimă în spate/ dacă nu sfârșitul la care am vrea să ajungem/ să urlăm că suntem liberi la masa din grădină/ încercând să dăm din obișnuință după ureche părul lung/ acum rași pe cap și mirosind a cimbrișor sălbatic// cu bunicii sub caisul în floare/ spărgând sâmburi/ cu mama tata și sora urmărind cum/ via ne întinde vițele/ privind ca-n prima zi/ cum dispar lucruri în foc”, nomazi de asfalt. Nimic exagerat în poezia lui, componenta personală e prelucrată mereu pentru un proiect ceva mai larg.

Sigur că textele emană un anume feeling basarabean care individualizează poezia asta (despre care s-a tot vorbit în legătură cu triphop-urile lui), dar debutul lui Dan Negară depășește orice grilă simplistă, deschis fiind spre un imaginar care înglobează reușit recuzita sentimentală moldovenească, cu nostalgia și precaritatea ei aferente, într-o poezie sensibilă la probleme ceva mai ample: „oamenii din stradă – continuarea automobilelor nevinovate/ se pare că ele vor moșteni pământul/ pietonii se înghesuie prin aburii canalizărilor/ (tămâia unor zei ascunși)/ rușinați că nu au/ un implant performant în picior/ un ceas integrat în sistemul nervos/ mult prea greoi/ mult prea diferiți de lumina mâinilor proprii/ în fibrele căreia încearcă să se injecteze/ am lăsat bătrânii copiii/ costumul și consumul de carne în pădurile din plastic// trec pe sub viaduct/ cu pantofii murdari de glod/ de aici de sub glugă/ orașul e un ochi fals de vagabond dharma/ care înainte de somn și-l pune în gură de frică/ să nu fie jefuit/ îl va înghiți într-o noapte/ și ne va spune cum suntem pe dinăuntru// […] tresar de la un tunet/ ca în copilărie când citeam pe peretele policlinicii/ bormașina e prietenul copiilor/ sau în liceu când rămâneam singur noaptea/ stingeam lumina și ascultam autopsia de vadim ivanov/ de fiecare dată tresăream la țipătul de după a doua strofă/ de fiecare dată aș muri din prostie/ într-o lume/ în care lifturile lucrează cu recunoașterea amprentei.”, gazda devine continuarea terminațiilor. Se vede, de la un punct încolo cu o frecvență tot mai mare, un joc al stărilor de grație ce fac „legea” în poezia lui Dan Negară, în alternanța registrului dedicat aspectelor contemporane stringente cu cel regresiv al Chișinăului și, în general, al geografiilor afective ale poetului. E un mix bine controlat care pe măsură ce ajunge în partea a doua a volumului, deconspiră și-o componentă social-ecologico-tehnicizantă tot mai notabilă, pe care Dan Negară o regizează cu efect fie sub forma filmelor extincției și ale reveriei lumii noi (în poemul de final, ce ar mai face stăpânii), fie prin câteva texte flaneuriste ce survolează cartografiile balcanice cu nostalgia și luciditatea, simultane, ale unui Aleksandar Hemon.

Starea fundamentală a textelor rămâne un fel de vitalism bine dozat, care nu alunecă în irizări sentimentaliste, ori viziuni cinice, ci se păstrează în limitele unor mici pusee de duioșie biografică ce alternează cu observații cerebrale mai contemporane – chiar futuriste pe alocuri. Dan Negară scrie, de fapt, o poezie în care evocarea produce un fel de clash al două sensibilități, o lume veche vs. una nouă. Pe deplin racordate la amândouă, poemele din triphopuri funcționează ca niște parabole bine dozate și mature, ce amestecă imaginarul local, neaoș, cu terminologia societății globale. Un debut, deci, atent construit, poate unul dintre cele mai echilibrate ale anului.

______________

* Dan Negară, triphopuri, Editura Paralela 45, Pitești, 2019

***

Debutul lui Mihai Ivașcu din pe cer jetoane merge într-o direcție a decupajului ermetic exploatat până în pragul nonsensului. Cu multă vervă și o virtuozitate lingvistică (și a imaginarului)  de zile mari, textele de aici „rulează” experimentul formal ca fiind modalitatea cea mai la îndemână (și singura, de altfel) de structurare a discursului.

Se simte o puternică înclinație pentru exploatarea limitelor limbajului, care face din Mihai Ivașcu unul dintre puținii avangardiști de azi, pentru care jocul și speculația nu se epuizează în niciun punct al volumului: „ai talent copile dar/ faza cu dricul/ m-a deranjat/ eu tot alb tot alb/ și tu nimic// imaginează-ți/ eram la braț cu Lola/ pe cer jetoane/ apari dintr-o parte/ tăcere de câine/ carevasăzică știai// vezi-ți de treabă/ la semafor/ se pune galben/ coroana ta pică/ pleoapele mele/ chiar binișor.”, retur. Scurte și impersonale, ori mimând confesiunea pe fondul unor jonglerii discursive, poemele lui sondează mult înspre o zonă a vidului, epurată de orice referințe (în mai toate cazurile).

Fabulația și spectacolul textual se consumă, evident, și la un nivel stilistic, pentru că Mihai Ivașcu își prelucrează viziunile spumoase, derulate în cascadă retorică, pe fondul unei broderii textuale în care fac casă bună bazaconiile, asocierile forțate și un soi de repudiere a convenționalului: „farsă frică foame fripte femme fatale firesc fetițe/ doldora dudui dumbravă/ cinecittà cip cireadă/ aferim alopecie/ buturugi baloane bis/ minus miză muma mumii/ paravane paradis/ separeu sărac secară/ jignitor jegos jeleu/ înmulțit întors înțeapă/ era evident evreu”, algebră vs. „herpesului meu de-acasă/ eu îi pun apă de duș/ el dansează corcoduș/ s-a lățit cum a putut/ levantina din oglinzi/ boala galbenă picuș/ mi-a făcut-o înadins/ la romană nu te prinzi/ dar acasă dintr-o palmă/ lunecuș”, ierbar. Din acest punct de vedere, pe cer jetoane funcționează ca un manifest împotriva convenției, fie ea literară, ori de alt fel, asumându-și astfel tema asta a verbiajului la foc automat drept principala direcție de acțiune a textelor.

Riscant pariu pentru un debut, nu știu cu ce efecte pentru poezia viitoare a lui Mihai Ivașcu. Deocamdată, meritele lui sunt curajul și cultivarea ambiguității în scopul detonării spațiilor comune. Nu e puțin lucru, dar rămâne de văzut dacă va fi suficient și de aici înainte.

____________

* Mihai Ivașcu, pe cer jetoane, Casa de pariuri literare, București, 2019

[Vatra, nr. 12/2020, pp. 33-34]