Amurgul întuneca încet ferestrele, basculând umbra clădirii impunătoare a colegiului peste casa mică, îmbătrânită, cu acoperiş de ţiglă veche pe care s-au stabilit colonii de licheni. Bătrânul proprietar al casei şi al atelierului nu avea bani ca să-i plătească pe întorsători ca să le cureţe cu peria de sârmă şi să le înlocuiască pe cele crăpate, şi-n plus, cum lăsa să se înţeleagă din puţinele cuvinte pe care le mai rostea, era convins că pe el n-o să-l mai bată ploaia peste un an, peste doi, dacă nu cumva i se va schimba, prin cine ştie ce capriciu inuman, sorocul. Tocmai de aceea, era convins, nu-i bine să-ţi faci socoteli în privinţa asta şi să laşi natura în pace. Nimeni nu ştie mai bine decât ea ce-i de-ajuns pentru fiecare.

La cei şaptezeci şi cinci de ani ai săi, Hormann Kari se afla la capătul unui neam, care se stingea cu el într-un declin care nu-i cauza suferinţă, totul se reducea la o aşteptare resemnată şi înţeleaptă, a îngropat de mult întrebările care provoacă răni. Se afla la a treia generaţie în oraş, străbunii săi veniseră dintr-o Galiţie devastată şi periculoasă pentru cei de seama lui, fugind din faţa unei orbiri care se afla la începutul istoriei sale. Curba fugii lor, după un larg ocol, i-a dus pe mulţi înapoi ca să-şi sfârşească vieţile nu departe de locurile din care au plecat cu generaţii în urmă, asta după ce au intrat într-o cultură blândă care nu a fost în stare să-i salveze. Ba mai rău, nici n-a dat semne că ar vrea să-i salveze. Dar el nu învinuia pe nimeni. Admira lipsa de concesii a naturii în toate formele ei de manifestare. Şi nu era snob decât în raport cu marea cultură pe care n-a încetat s-o admire nici după ce cei de un neam cu el au avut de suferit în lagărele nebuniei umane şi cu sora ei mai mică, la a cărei ridicare au contribuit şi ei din plin. În seara aceea o aştepta la un ceai şi fursecuri cu chimion pe scriitoarea Berende Mária, cu care nu s-a mai văzut de peste zece ani, după ce s-a mutat la Oradea şi de acolo la Cluj. În cei peste zece ani cât a locuit în oraş, scriitoarea l-a vizitat adesea în atelierul său de pipe şi admira micile capodopere de lut şi porţelan, de lemn de cireş şi de trandafir şi-i plăceau aromele tutunului preparat de el după reţete pe care le-a născocit ori le-a aflat pe căi numai de el ştiute. Două dintre ciubucele care au trecut prin atelierul său, unul cumpărat de un unchi de-al lui în Ankara anilor de demult, cu tijă lungă şi curbă de sprâncene mirate, din care unul dintre personajele ei exotice a fumat cel mai înmiresmat tutun al atelierului Hormann, şi celălalt, descris cu detalii de desene, linii, culori, nuanţe ale porţelanului cu reflexe de ivoriu lustruit, a fost pus în mâna unui scriitor care se trăgea din familia unui maestru de ceremonii de la curtea sultanului, scăpat ca prin minune de decapitare sau de şnurul de mătase după ce a servit trei decenii la poartă, el a fost protagonistul unei nuvele tragice, călătorul care s-a oprit în oraşul acesta ca să vadă casa în care a locuit geniul matematicii şi să stea cu picioarele pe locul fostei fântâni cântătoare, chiar despre nuvela aceasta îşi pusese în gând s-o întrebe pe Mária, să afle ce s-a întâmplat cu ea, nu o regăsea în niciuna dintre cărţile ei, lui i-a dat-o în manuscris, poate a pierdut-o în vreuna dintre desele mutări sau poate n-o mai mulţumeşte, dar pentru el fragmentul care descrie obiectul delicat şi scump e ca o veche fotografie de familie, singura în care au rămas chipurile celor dragi. Chiar dacă pentru ea nu mai are valoare, pentru el este singura dovadă că preţiosul ciubuc s-a aflat cândva în proprietatea sa, descrierea amănunţită i-a dat chiar din primul moment senzaţia că îl ţine în mână.

Bătrânul Hormann a lucrat toată ziua, fără grabă, ca să aşeze pe rafturi obiectele de pe masa mare de lucru din atelier, acolo obişnuia în anii de dinainte de război s-o primească pe Mária, mai precis, ea ţinea să-şi petreacă serile în atelier, stătea mai mult în picioare, lua din rafturi obiectele, le întorcea pe toate părţile, le studia, le pipăia, le mirosea, ghicea de multe ori ce fel de tutun s-a fumat cu pipele încercate, îi plăcea mult mirosul celor de cireş fiert în apă cu busuioc, iasomie şi liliac, cele din lemn de trandafir le fierbea numai în apă uşor sărată, ideea asta i-a venit după ce şi-a scăpat propria pipă în saramura ciubărului cu varză murată şi a simţit multe zile la rând gustul plăcut al sării pe vârful limbii. A învăţat de tânăr că niciun truc nu-i de lepădat dacă te slujeşte în viaţă şi muncă.

Primise scrisoarea în care îşi anunţa venirea în urmă cu trei zile, dar nu s-a grăbit să facă ordine şi curăţenie, asta ar fi nemulţumit-o pe scriitoare, ea ar fi vrut să lase pe jos şi talaşul, şpanul, praful care rezulta după prelucrarea lemnului. Pipele de lut şi de porţelan le primea de la vărul său Levi, de la atelierul său din Sighişoara, în schimbul lor el îi dădea pipele de lemn şi sipcele, care aveau mai mare căutare în vremea aceea. Aflat şi el la capătul existenţei sale, pentru că veneau vremuri cărora nu le va putea supravieţui, atelierul se afla în vecinătatea legătoriei lui Schük, renovată de vreun an şi ceva şi utilată cu câteva maşini noi, atelierul nu putea însă spera aceeaşi soartă. Nu avea nici cine să-l moştenească, să-i ducă agonia până în memoria generaţiei viitoare.

Bătrânul Hormann nu s-a grăbit deci, nu s-a omorât cu curăţenia, a eliberat numai masa, ca să poată întinde o faţă de masă cu cusătură în cruce, a curăţat scaunele cu spătar, le-a şters cu o cârpă umedă, a adus din casă învelitori pe care le-a întins peste ele şi perne mici ca să atenueze asprimea scaunelor din lemn greu de stejar. În bucătărie a pregătit şi ibricul turcesc pentru cafea pe nisip, dacă ar prefera cumva cafeaua în locul ceaiului de romaniţă şi tei, după care a răsfoit în aşteptare colecţia revistei Vremuri aspre, în care a publicat şi el câteva poezii şi scurte povestiri sub un pseudonim pe care numai ea îl ştia şi i-a fost recunoscător că nu i l-a dezvăluit nimănui, dar nici n-a mai fost cazul, şi-a dat seama repede că făcuse banala confuzie care îi amăgeşte pe mulţi, confundă dragostea pentru literatură şi artă cu harul creaţiei, dar s-a ales cu prietenia ei pe viaţă, un câştig mult mai mare decât câteva duzini de poezii modeste. Tot prin ea l-a cunoscut şi pe Salamon Eri, cel atins de-o pană de înger, mare păcat că destinul a fost necruţător cu el şi l-a târât până-n pământul ucrainean pentru marea despărţire, dureros şi neputincios presimţită. Aveau despre ce vorbi, pe lângă pipe şi poveştile lor, care o interesau pe Mária ca o dragoste interzisă.

Umbra colegiului trecuse deja peste acoperişul casei scunde şi pornise să curgă pe strada Noroioasă ca o apă vâscoasă, întunecată, seara cobora de-acum alert, în mai puţin de un ceas va ajunge la capătul străzii şi se va vărsa în oceanul de întuneric în care se va legăna oraşul. Timpul respecta şi în atelierul lui legea aşteptării şi grabei, aşa că fiecare bătaie de ceas părea că se lasă aşteptată, că nu vine la timp, dar după o vreme nu-l mai auzi, s-a lăsat furat de o povestire pe care nu-şi amintea să o fi citit, deşi ar fi jurat că a citit fiecare rând al revistei care a dispărut mult prea devreme. Când a ajuns la sfârşitul ei, şi-a coborât pleoapele şi a rămas în linişte, reluând în gând firul acţiunii, meditând la şirul de întâmplări care sunt capabile să arunce un om doritor de linişte în vâltoarea unei istorii tragice. În minte, pasajele povestirii s-au transformat în imagini, văzul lăuntric a dat culoare, tensiune, mister unui personaj care întruchipa o sumă de vieţi, o întreagă comunitate delegându-şi sentimentele, emoţiile, aşteptările, fricile, revoltele, gândurile şi toate trăirile ca să plămădească un ideal care să-i reprezinte pe cei prea slabi ca să-şi rişte propriile vieţi. Dacă ar exista asemenea personaje, istoria vieţii omeneşti ar fi mai frumoasă. Sau n-ar fi absurdă, tragic de absurdă.

Când a sunat clopoţelul, a sărit de pe scaun, nu ştia ce se întâmplă şi încotro să se îndrepte. De parcă ar fi sărit dintr-o picoteală abisală, nu ştia unde se află, întunericul din atelier nu-i oferea punctul de sprijin care să-i redea prezentul, a fost scuturat de un fior care i-a brobonit brusc fruntea şi ceafa şi prin efortul de care este capabil numai instinctul de conservare, în mintea lui s-au aprins toate luminile. Fiind în propriul atelier, unde ştia fiecare ungher şi cu ochii închişi, a păşit hotărât spre întrerupător, a aprins lumina în interior şi afară în curte şi cu paşi grăbiţi s-a îndreptat spre poartă, ca s-o primească pe scriitoarea de atâta vreme plecată din oraş. Nu numai că şi-a revenit cu totul, dar lui însuşi i se părea că a prins parcă puteri peste ce era obişnuit, se mişca într-un ritm şi cu o uşurinţă de care de multă vreme nu se mai bucura. A ajuns foarte repede la poartă, a răsucit cheia mare în broasca solidă şi a apăsat clanţa, urarea de bun-venit zburându-i de pe buze chiar mai înainte de a-i fi văzut chipul.

– Domnul te-a adus, bine ai revenit în casa mea, bine-ai venit să-mi bucuri sufletul…

– Oho, ce potop de vorbe la un taciturn ca tine, l-a întrerupt cu veselie în glas Mária. Dar să nu-mi spui că dormeai…

– Nici vorbă… citeam…

– Şi-atunci de ce a trebuit să sun de două ori? Şi de ce s-a aprins lumina numai după aceea?

– De două ori…?

– Ori citeşti mai nou pe întuneric? Sau cu ochii închişi?

– Te pomeneşti că am aţipit… Deşi am citit o foarte frumoasă povestire a lui Molter, de care nu-mi mai aduceam aminte… Ţi-o arăt de cum intrăm…

– Te cred, poate n-am văzut de-afară lumina…

– Şi vreau să te întreb şi de-o povestire de-a ta…

– Las-o încet, avem vreme…

– Da, numai să nu uit… Am lăsat colecţia deschisă…

– Te pomeneşti că vizita mea te-a dispus la nostalgii.

– Nu, de fapt, mai degrabă ciubucele, despre care ai scris şi tu, le-ai pus în mâinile unor personaje, mai degrabă de-acolo mi se trage…

– Numai despre unul dintre ele, cel cu tijă lungă, de la Ankara…

– Şi despre celălalt, cel al scriitorului din familia maestrului de ceremonii…

Mária s-a oprit chiar în uşă, contrariată oarecum de ce a auzit, l-a privit pe Kari în lumina puternică a becului de deasupra uşii, curioasă dacă are chef de glume, dacă e serios ori ea are un gol de memorie, nu-şi mai aminteşte despre episodul la care se referă. Pe chipul bătrânului nu se putea citi nici urmă de glumă, ci mai curând o tristeţe ori un început de dezamăgire, un amestec de sentimente între care începea să se clatine încrederea în propria aducere aminte.

– Te referi la ciubucul pictat?

– Bineînţeles – s-a luminat brusc chipul bătrânului şi în clipa următoare chicotea uşor –, sigur că da, a fost cel mai frumos obiect pe care l-am avut vreodată.

Au intrat în atelier, Kari a poftit-o să ia loc, dar ea a rămas în picioare, a aruncat o privire împrejur, peste rafturi, căuta că cuprindă totul dintr-o singură şi nesăţioasă privire. Bătrânul a întrebat-o dacă doreşte ceai sau cafea, răspunsul ei a fost un fel de fluturare de mână care putea să însemne la fel de bine şi că-i e totuna, dar şi de „lasă-mă în pace” ori „vezi-ţi de treaba ta”, apoi s-a apropiat de raftul în care i se părea că vede lucrul cel mai atrăgător în clipa aceea, era o statuetă de lut ars, roşcat, cu modelare uşor neglijentă ori o superficialitate jucăuşă, într-un loc, pe umăr, păstrând urmele amprentei celui ce a făcut-o, de la ultima atingere, probabil, înainte de a se usca, la punerea în cuptor nu s-a mai uitat, probabil, şi nu se mai necăjea s-o îndepărteze nici dacă observa, reprezenta o femeie aproape planturoasă, cu pulpe groase, sâni generoşi, păr bogat revărsat peste spate şi faţă, din care se vedeau numai rădăcina nasului, începutul unui ochi, un obraz grăsuţ şi o gură cu buze groase, cea de jos răsfrântă ca de supărare, torsul ei avea ceva de Venus din Willendorf, dar poziţia aşezată şi pânza încreţită petrecută peste şolduri trădau că vine din altă epocă. Ţinea statueta în mână şi o întorcea pe toate părţile, a mirosit-o, a pipăit-o peste tot, îi plăcea asprimea ei, mintea începea să-i ţeasă o poveste, când a revenit Kari cu ceaiul.

– De unde o ai pe asta?

– De la Sighişoara, de la Levi.

– Bine-bine, au găsit-o undeva sau…

– Nu, are acolo un puşti care se joacă, face tot felul de statuete, adună rămăşiţele de lut şi le frământă, le dă formă, le arde, mie mi-a plăcut asta, nici eu nu ştiu de ce, poate pentru că aminteşte de un matriarhat mitic.

– Ce păcat, ce frumos ar fi fost s-o găsească cineva în pământ, să aibă vreo zece mii de ani, să te gândeşti la cel care a lăsat amprenta pe ea, să te gândeşti la ce ritual o fi fost folosită, da, poveşti…

– Las-o, mai bine să-mi povesteşti despre tine, că tare de mult nu te-am văzut.

– Nu prea am ce spune, Kari, povestea unei statuete vechi ar fi fost mult mai interesantă. La mine se adună tot mai puţin plăcutele, doar scrisul mă mai alină.

– Încă ai destulă vreme înainte…

– Nu chiar atât de multă, crede-mă. Dar m-am bucurat că m-au invitat pentru seara de lectură, am putut să te revăd şi să-ţi văd din nou atelierul, este unul dintre cele mai plăcute locuri de care îmi amintesc când sunt tristă. Şi o să mă întâlnesc în zilele următoare cu Molter, cu cei de la colegiu, ei m-au invitat.

– Vezi, ţi-am spus adevărul, uită-te la colecţia revistei, tocmai am citit povestirea aceea, în care un om simplu este împins de împrejurări să ridice fruntea şi să-şi apere demnitatea.

Mária s-a aşezat pe scaunul în faţa căruia se afla colecţia, a mijit ochii, n-a vrut să-şi scoată ochelarii, dar nu reuşea să citească textul cu litere împalidate de vreme, a dat câteva file înapoi, ca să ajungă la titlu, atunci a văzut că era un text semnat de ea, era un fragment din romanul despre stegari, deşi Kari îi spusese că a citit o povestire a lui Molter.

– Ăsta-i un fragment din romanul meu…

– Nu, e o povestire de Molter, poate ai dat înapoi prea multe file.

Mária, îngăduitoare, a dat filele înainte, încet, până a ajuns unde a fost, dar nu era niciun alt text.

– Poate s-a deschis altundeva…

– Poate… dar poate nici n-am citit… am aţipit şi mintea a ţesut o povestire, cred că asta s-a întâmplat, paginile arătau altfel, câteva gravuri. Cine ştie ce voi fi văzut?

– Poate e la fel şi cu povestirea mea, poate nu-ţi aminteşti bine.

– Ba, acolo nu încape îndoială, mi-ai arătat-o în manuscris, ai descris atât de frumos ciubucul, încât aveam senzaţia că-l pot atinge. Sau ai uitat?

– Parcă mi-aduc aminte de ceva, dar n-a fost o întreagă poveste, doar un fragment, restul ţi l-am povestit… sau nu?

– Nu mai sunt sigur dacă a fost toată povestirea sau doar un capitol…

– Eu îmi amintesc numai de ciubuc, de povestire nu prea, am făcut o descriere aici, în atelier, pentru un fragment pe care să-l folosesc undeva, poate voi fi fantazat ceva, dar nu ţin minte să fi scris o povestire cu descendentul vreunui maestru de ceremonii. Sau am uitat şi am pierdut-o? Oricum, suntem la o vârstă periculoasă, dragul meu, ne amintim lucruri neîntâmplate, unii ar putea să ne acuze că o facem cu intenţii ascunse…

– Eu, până astăzi, n-am păţit aşa ceva…

– Dacă tot ne aflăm aici, vreau să te întreb, pentru că am început să scriu câteva amintiri, dacă vrei să rămâi în continuare ascuns după pseudonim sau pot să te trădez? Mai contează pentru tine? Nu mai ai niciun motiv să te temi…

– Nu, într-adevăr, dar ce importanţă ar mai avea? Eu nu am posteritate. Oricum n-am fost eu acela, ci doar omul care a crezut într-o iluzie.

– Cum suntem toţi, nu-i aşa?

– Nu, de mult nu mai cred asta, o iluzie n-ar trebui să se îngrijoreze pentru ce urmează, eu m-am vindecat de mult de această uşurătate a tinereţii…

– Poate a fost doar un ocol, pentru că de adevăr nu te apropii ca un glonţ.

– Poate ricoşează şi glonţul…

– Nu mă gândeam la glonţul de puşcă.

– Ştiu. Adevărul nu are nevoie de arme. Eu m-am îndrăgostit naiv de cineva care iubeşte, a ales pe altcineva. Am rămas îndrăgostit, dar n-am mai încercat s-o cuceresc, nu aveam cu ce. Dacă înţelegi din timp şi te resemnezi, eviţi duium de necazuri, suferinţe de prisos. Eu am înţeles, spre folosul meu, că sunt unul dintre cei pentru care se scrie.

– Îmi place modestia ta. Păcat că n-o au şi mulţi alţii…

Şi i-a zâmbit într-un fel cu prea multe înţelesuri, dar toate ale inteligenţei. Dacă i-ar fi zâmbit aşa cu treizeci de ani în urmă, prezentul ar fi diferit, căci poate i-ar fi zâmbit cu emoţii care nu se împacă cu înţelepciunea. De multe ori, o viaţă întreagă atârnă de un zâmbet, de o privire furişată, de o pleoapă coborâtă, de un cap întors. Nu şi între ei. Pe ea a cunoscut-o mai târziu decât pe soţul ei, care îşi cumpăra tutunul de la el, i-a povestit cum arată atelierul şi a fost curioasă să-l cunoască, să-i vadă colecţia de pipe, să afle secretele aromării tutunului, atunci a aflat că-i scriitoare, e şi la revista de literatură, a avut, dintr-un impuls pe care nu şi l-a explicat niciodată, curajul de a-i spune că are încercări literare, i le-a cerut, a şi publicat câteva poezii, cu discrete intervenţii, câteva schiţe, până la urmă şi-a dat seama, prin comparaţie, că scrierile sale sunt mult prea modeste şi a decis să rămână doar cititor.

– Trebuie să apară îndată şi Roti, să ştii că îţi laudă peste tot tutunul, zice că nimeni nu ştie să-l prepare ca tine, sigur că aici atârnă şi nostalgia în balanţă, dar are şi dreptate, pentru că tutunul pe care îl fumează acum e de-a dreptul puturos, nu vrea să iasă din casă oricât ai aerisi, l-am şi rugat să fumeze numai afară.

A ieşit să mai aducă ceai, Mária a răsfoit numerele revistei apărute cu un sfert de secol în urmă, şi-a pus ochelarii şi s-a oprit să citească o poezie, era a lui Áprily; fără semnătură, ai fi jurat că-i scrisă de-o femeie, era numai o adiere şi mireasma dusă de ea, şoapte şi culori autumnale, fragilitate, delicateţe, grijă pentru tuşele irepetabile.

– Doamne, ce poet… ruralist, aşa-i ziceau, ce ofensă, acum pare mai bun decât atunci… are o fragilitate indestructibilă, ceva intangibil… apărat de jur împrejur de umanitate… ce de prostii s-au spus despre el… – şoptea Mária în timp ce citea. Sau poate doar gândea. Adevărul e că nici ea n-a fost departe de părerea generală, i se părea o poezie nepotrivită pentru un bărbat, mai ales atunci când toţi credeau că limba trebuie să devină una dintre trâmbiţele Ierichonului. Toţi erau zgomotoşi, nimeni nu mai auzea şoapta în care s-a refugiat sensibilitatea.

Întrerupându-i reveriile, soneria a zbârnâit strident, Mária a sărit de pe scaun de parcă ar fi fost surprinsă asupra vreunei necuviinţe, s-a îmbujorat uşor, pentru că tocmai atunci revenea Kari cu ceaiurile fierbinţi şi-i întindea tava, ca s-o aşeze pe masă, făcându-i semn din cap că se duce la poartă. Ea a apucat tava cu mâini tremurânde, ceştile i-au trădat tulburarea, dar Kari n-a stat să-i sesizeze emoţia, s-a mişcat cât putea de repede spre poartă. Era pregătit să-l primească pe Roti cu bună dispoziţie, să-l îmbrăţişeze şi să-i spună ceva plăcut, dar când a deschis poarta, uluit, a văzut în faţa sa un bărbat vânjos, înalt, cu o pelerină cărămizie ce amintea de călătorii medievali, lungă până sub genunchi, fără mâneci, legată la gât cu şnur gros de aceeaşi culoare, barbă neagră stufoasă, ochi luminoşi şi sprâncene proeminente, în cap purta un turban negru, strâns de jur împrejur, cu părul prins în coadă de cal. Dincolo de straniul veşmintelor, cu care te puteai împăca oarecum, dacă te gândeai că ai în faţa ta un cerşetor, Kari a fost izbit de vederea picioarelor goale, butucănoase, cu câte un tălpig gros de piele, legaţi deasupra degetelor şi la glezne cu barete de piele cenuşie. În lumina puţină, era o apariţie care îţi dădea fiori de groază. Kari a rămas încremenit, dar frica i-a comandat gestul de închidere a porţii, ca să scape de arătarea plină de ameninţare.

– Nu vă speriaţi, domnule Hormann Kari, ştiu că ora este destul de nepotrivită, dar eu nu ajung nicăieri pe lumină. Vin de la Bokor Beni, prietenul dumneavoastră, el mi-a spus că mă pot opri pentru câteva ceasuri aici.

Bătrânul a rămas în pragul porţii cu mâna încleştată pe mânerul solid al zarului, neştiind ce să facă, ce să spună, paralizat de neputinţă, nu mai avea nici glas şi nici putere de a gândi.

– Sunt om bun, nu vă temeţi, să mai aşteptăm două minute, o să apară şi omul pe care îl aşteptaţi, a dat deja colţul străzii.

– De unde veniţi îmbrăcat astfel? De unde ştiţi pe cine aştept?

– De foarte departe şi de foarte de mult. Ştiu că asta nu vă spune nimic, dar poate veţi avea timp să înţelegeţi de ce sunt cum sunt şi de ce ştiu lucruri pe care credeţi că n-ar trebui să le ştiu.

– Credeţi că şaradele sunt mai convingătoare? Poate nişte haine omeneşti ar fi mai potrivite.

– Orice aş îmbrăca, ar arăta la fel. Orice îmbrac, devine ceea ce vedeţi.

– Poate ar fi mai bine să nu vă cred. Beni n-ar putea să-mi trimită un astfel de om.

– Beni a spus că veţi fi bucuros să mă primiţi.

– Cum să spună aşa ceva el, care-i mai fricos decât mine?…

– Nu-i frică, e doar stupoare, sunt cam neaşteptat la vedere, dar sunt un om bun.

– Îmi ştiţi numele, îl ştiţi pe Beni, dar orice răufăcător poate afla atâta, cum să vă cred?

– Da, numai că nu orice răufăcător v-ar putea spune că peste un minut Roti se va opri lângă umărul meu, soţia lui se află în atelier, iar dumneavoastră aţi citit astăzi o povestire încă nescrisă…

Cuvintele străinului l-au tulburat profund pe bătrânul Kari, era deja prea mult, trecea în tărâmul fantastic cu un surâs abia ghicit, ascuns de barba deasă, lăsa impresia că-i un farsor abil, dar putea fi la fel de bine şarlatan sau nebun, la fel de periculos în orice ipostază, însă blândeţea vocii, atitudinea umilă şi strania senzaţie de bunătate pe care o degaja nu numai că-i risipeau teama, suspiciunea, dar îl învăluiau într-un halo hipnotic, lăsând totul la voia străinului apărut inopinat din nimic. O singură clipă, s-a întrebat cum a traversat Viena înveşmântat în felul acesta, dacă e adevărat că a fost la prietenul Beni, cum a parcurs drumul fără să fi fost oprit, cum a ajuns la poarta lui, ca unul care e văzut numai de cel căruia vrea el să i se arate, de unde ştie lucruri pe care niciun om normal n-ar fi posibil să le ştie. Stătea în faţa lui, începea să-şi revină şi să constate că orice urmă de teamă s-a risipit, că-i dădea crezare într-o măsură imposibil de înţeles de la un moment la altul, că se află în puterea lui şi nici nu vrea să se împotrivească. Dacă există lucruri, situaţii şi stări pe care mintea refuză să le judece, atunci ele s-au întrunit în clipa aceea. Şi ca să nu mai existe nici măcar o adiere de dubiu, figura lui Roti s-a desprins din întuneric şi din câţiva paşi a fost la poartă, s-a oprit lângă străin şi a dat bineţe fără nici cea mai mică mirare în glas, tot atunci s-a deschis şi uşa atelierului şi a ieşit Mária, ca să vadă de ce întârzie pe-afară.

– De ce staţi în poartă, haideţi înăuntru, am impresia că se stârneşte vântul.

– N-are cum, e senin, a spus Kari, dar în clipa următoare a fost contrazis de fulgerul care a despicat cerul dincolo de clădirea colegiului, spre apus, iar tunetul nu s-a lăsat aşteptat, semn că furtuna era aproape şi plafonul de nori foarte jos.

Kari s-a tras din poartă, i-a făcut loc străinului să intre în curte, după el a intrat şi Roti, l-a îmbrăţişat cu căldură, l-a strâns la piept, apoi l-a aşteptat să închidă poarta şi s-au dus împreună, călcând în urma străinului, spre uşa atelierului. Mária a rămas şi ea în pragul uşii deschise. Când străinul a ajuns în faţa ei, s-a descoperit şi a făcut o plecăciune, mai mult şi-a înclinat capul şi a spus bună seara într-o limbă maghiară cu accent ireproşabil, după care a îngânat ceva într-o limbă pe care n-a înţeles-o niciunul dintre ei, dar nu i-a lăsat să se întrebe ce a spus:

– E tot bună seara, dar cum obişnuiam acum multă vreme în locul în care m-am născut. Ştiu că vă sună straniu, că n-aţi auzit niciodată limba asta, dar aşa simt că vă dau bineţe şi cu inima, nu numai cu mintea.

Stăteau în picioare, stânjeniţi, neştiind ce să facă în situaţia neaşteptată în care se găseau. Kari a pierdut sensul noţiunii de gazdă, stătea de parcă străinul ar trebui să stabilească ritualul întregii seri, raporturile dintre el şi ei. Simţea că ei trei sunt împreună în faţa lui, mult prea insignifianţi totuşi ca să decidă cum să se comporte.

– Ştiu că sunteţi surprinşi şi simţiţi că locul meu nu-i aici. Şi aveţi dreptate. Locul meu, de fapt, nu-i nicăieri, pentru că acolo unde sunt eu e alt timp, unul încremenit. Eu mă aflu în locul acela, în vremea aceea. Aţi auzit de mine, numele pe care îl cunoaşteţi e Ahashverus, care nu este al meu, dar el nu are nicio importanţă.

S-a întrerupt, pentru că în momentul în care şi-a rostit numele, un fulger a străluminat noaptea, sunetul unei sfârâieli, de pârlire a părului ori a scamelor unei haine, li s-a răspândit în auz şi au început să inspire profund aerul, ca să simtă şi mirosul lucrurilor pârlite, dar tunetul colosal a căzut mai înainte de a fi expirat şi au simţit că îi apasă cu putere, că genunchii sunt pe cale să înmoaie şi să se lase la pământ, s-a cutremurat toată casa, au clănţănit ţiglele pe acoperiş, iar ei s-au înfiorat şi au rostit numele celui de multe ori supărat şi îmbunat cu rugăciuni. A aşteptat să se astâmpere şi lucrurile de pe rafturi, apoi şi-a ridicat capul şi a continuat.

– Aşa face întotdeauna. Are dreptul şi are dreptate.

– Stai puţin, nu cumva pretinzi că eşti rătăcitorul? a întrebat Mária.

– Nu.

Tăcerea care s-a lăsat părea materială; părea că aerul s-a fi solidificat brusc şi l-a prins pe fiecare într-o atitudine pe care nimic n-o mai putea schimba, simţeau că ar fi rămas pe veci aşa, dacă după acest „nu” aspru, scurt, tăios ar fi urmat pentru totdeauna tăcerea. Clipa s-a dilatat până la marginile spaimei, până la frângere. Apoi au auzit răspicat, răsunător, înnebunitor, eliberator:

– Afirm!

A urmat o tăcere şi mai adâncă. Ahashverus stătea cu capul plecat, părul negru, lucios, arunca reflexe de oţel, din când în când îi zvâcneau umerii, dar nu plângea, cum au crezut în primul moment, ci era scuturat de imaginile terifiante ale eternului său prezent, ale timpului în care a fost blestemat să rămână până la întoarcerea celui care a fost pe pământ în văzul oamenilor. Şi al lui.

– În faţa ochilor mei, El s-a oprit. A vrut să-şi tragă sufletul. Nu-l ajuta nimeni, nici văzut, nici nevăzut. Era singur. Simon din Cirene se afla mai sus. Nu s-a uitat la mine, nici nu m-ar fi văzut. Şi-atunci, nu ştiu cum, nu voi înţelege niciodată de ce, când toţi tăceau cutremuraţi de chinul Lui, cei mai slabi lăcrimau, am spus ceva ce nici n-am gândit până atunci, răstigniţi-l, am spus în şoaptă, dar s-a auzit de parcă o sută de guri ar fi strigat prin gura mea. M-am speriat şi m-am uitat împrejur, ca să văd dacă au strigat şi alţii şi eu odată cu ei. Toţi se uitau la mine stupefiaţi. El şi-a ridicat capul şi m-a privit sfredelitor în ochi. Am crezut că am orbit.

Şi-a plecat şi mai mult capul şi a tăcut. În liniştea de cremene, smiorcăitul scurt al Mariei n-a fost auzit de nimeni, apoi fulgerele au luminat puternic spaţiul nopţii, tunetele s-au rostogolit peste oraş cu zgomot de munţi prăvăliţi şi ploaia s-a desprins din văzduh cu vuiet terifiant. Acoperişul părea lovit de mii de bice. Ahashverus, cu umerii căzuţi, a continuat aproape în şoaptă, ca pentru sine:

– Atunci a deschis gura, ca să vorbească. Toate respiraţiile s-au oprit. Dacă n-ar fi vorbit, oamenii şi-ar fi ţinut respiraţiile până la leşin. În tăcerea aceea, bătăile inimilor se auzeau ca nişte tobe îndepărtate. Între clipa în care a deschis gura şi momentul când a rostit primul cuvânt am simţit că mi-a trecut viaţa şi a început din nou. A rostit abia auzit, dar niciun cuvânt n-a rămas nedesluşit: „Eu mă voi odihni curând, dar tu nu vei mai avea răgaz, vei rătăci până când voi reveni la judecata de pe urmă”.

S-a oprit din nou. Un suspin uşor i-a înfiorat pe toţi trei.

– Nu poate fi adevărat, eşti un mistificator, un şarlatan, un cabotin care a învăţat un rol şi se distrează pe seama unor naivi, a spus Roti.

– Mi-ar plăcea mai mult decât orice să fie adevărat ce spuneţi, pentru că orice mistificator are o moarte. Mie tocmai asta îmi lipseşte. Moartea aducătoare de odihnă.

– Cred că eşti un răufăcător ordinar, un impostor, un mincinos, pentru tine ar fi de-a dreptul o mântuire dacă ai fi nebun, a continuat Roti mai înverşunat, încercând să-l determine prin vehemenţă să se trădeze.

– Am fost, da, am fost rău făcător o singură dată, tocmai când nu trebuia, fără rost, absurd, iar făţarnic, mincinos n-am fost niciodată, nici când mi-ar fi adus foloase, spuse Ahashverus fără să ridice vocea, monoton, umil.

– Taci, Roti, taci, e mai presus, poate, decât înţelegem. Lasă-l să vorbească. Şi de-ar fi cum spui, nu te-ai mai întâlnit cu aşa ceva niciodată. Continuaţi, vă rog.

Ahashverus nu părea deranjat de agresivitatea lui Roti, o privi pe Mária cu nemăsurată înţelegere şi căldură, după care a continuat la fel de liniştit:

– Sunt obişnuit, am întâlnit mii de oameni ca el. Aşa am fost şi eu.

– Sunteţi un privilegiat. L-aţi văzut, aţi fost aproape de El, v-a privit, chiar dacă privirea aceasta v-a pecetluit viaţa.

– Un privilegiu transformat în blestem.

– Priviţi partea cealaltă, pe care noi nu o avem pe deplin niciodată: certitudinea.

– Eu am certitudinea şi consecinţa ei.

– Dar şi şansa de a înţelege profund rostul omenesc.

– Neşansa. El nu mi-a făcut un dar, ci m-a sortit unei eterne rătăciri pe care o resimt continuu ca pedeapsă, m-a făcut misionarul lui în toate timpurile, pentru că n-am crezut în El. Nu-mi pot imagina cum e dincolo, dar nemurirea aici e insuportabilă.

Tunetele s-au înteţit din nou, făceau să sară şi să zuruie obiectele pe rafturi. Stăteau în picioare în jurul mesei, numai Mária stătea cu capul ridicat şi-l privea pătrunzător pe Ahashverus, care îi simţea privirea, dar nu şi-a ridicat capul decât foarte târziu, când l-a rugat din nou:

– Continuaţi, vă rog. Ce s-a întâmplat după aceea?

Ochii lui Ahashverus s-au stins, păreau două găuri întunecate. Îşi aduna lumina risipită a gândurilor în timp ce ochii lăuntrici urmăreau a cine ştie câta mia oară momentele urcuşului spre moarte, cele în care încă nu ştia şi nu credea că destinul lui a fost irevocabil schimbat.

– După ce a rostit cuvintele acelea, ochii tuturor s-au aţintit asupra mea. Aş fi vrut să fug, dar nu aveam pe unde. El s-a îndreptat ca ajutat de o putere nevăzută, tot trupul lui mânjit era scăldat în lumină, aveam iluzia că s-a luminat din interior, poate aşa a şi fost, ochii mei nu-l mai puteau privi, atunci eram convins că am orbit. Cu lumina aceea, care susţinea crucea, a pornit mai departe, iar lumea şi-a luat ochii de la mine. După câţiva paşi, lumina s-a risipit şi l-am văzut din nou gârbovit, suferind, nevolnic.

A tăcut de parcă ar fi fost singur. Furtuna nu dădea semne că s-ar ostoi. Ploaia făcea să vuiască toată tăria.

– Continuaţi, vă rog.

– Unul dintre soldaţi a văzut în mulţime un bărbat vânjos, s-a apropiat şi l-a apucat de veşminte şi l-a târât lângă El, poruncindu-i să ia crucea. Era Simon. Nu avea cum să se împotrivească. El i-a atins cu mâna dreaptă umărul şi am văzut că Simon devine un stâlp de lumină. Chiar dacă crucea se sprijinea pe umărul lui Simon, El o purta şi în continuare.

– Discipolii lui nu spun aşa ceva.

– Ei nu puteau să vadă ce eu vedeam deja.

Aveau senzaţia că dintr-o clipă în alta casa se va prăbuşi peste ei. Furtuna părea că nu va lăsa piatră pe piatră.

– Şi după aceea?

– Simon nu era vlăguit, a înaintat cu spor, mulţimea s-a înghesuit în urma lor, eu am rămas în urmă şi apoi am luat-o la fugă pe deal în jos. Eram îngrozit şi credeam că fuga mă ajută să scap. Încă nu ştiam de ce trebuie să scap, dar simţeam că mi s-a întâmplat o nenorocire.

– Nu i-aţi văzut răstignirea?

– Ba da, dar fără să fi fost de faţă. M-a obligat să văd totul. Şi-n moarte de-aş fi fugit, tot ar fi trebuit să văd. Devenisem martorul lui.

După ce a rostit cuvintele acestea, un tunet puternic a zguduit ferestrele. Dar părea, la numai câteva minute după aceea, că totul începe să se liniştească, furtuna se îndepărtează cu iuţeală şi ploaia încetează.

Hormann Kari şi-a revenit ca dintr-o vrajă, era zăpăcit şi nu ştia ce ar trebui să spună. Vedea că stau toţi în picioare, dar nu-şi putea da seama de câtă vreme.

– De ce stăm în picioare?

– Nu se poate altfel.

– Să vă torn un ceai.

– Da, accept cu plăcere.

Roti n-a mai scos o vorbă, era mai impresionat decât s-ar fi aşteptat, deşi la început el a fost cel mai neîncrezător, dar s-a întâmplat ceva, omul din faţa lui a început să semene cu cel despre care vorbea şi senzaţia aceasta l-a speriat. Mária, singura care l-a ascultat tot timpul cu capul ridicat şi încerca să-i prindă privirea, convinsă că prezenţa lui este un moment de răscruce pentru toţi cei de faţă, devenise palidă, ochii îi ardeau şi un tremur uşor îi răzbătea fiinţa. Fără să înţeleagă când, cum, de ce, simţea doar că a devenit martorul martorului. Sentimentul acesta o copleşea şi o umplea de teamă.

Hormann Kari a ieşit pe uşa care lega atelierul de restul casei, a intrat în bucătărie, a apucat ibricul de pe soba de tuci, a luat cu cealaltă mână ceaşca pregătită pentru Roti şi s-a întors ca în somn în atelier, s-a apropiat de masă, a aşezat ceaşca lângă celelalte două şi a turnat ceaiul. Ahashverus a făcut un pas spre masă, a luat ceaşca şi a golit-o dintr-o sorbitură. Când Kari a vrut să i-o umple din nou, i-a făcut semn că-i ajunge, apoi a spus:

– Mulţumesc. Poate acum veţi înţelege de unde ştiam ce v-am spus când am sunat la poartă.

– Chiar dacă aş înţelege, tot nu voi putea ghici de ce sunt eu cel la care aţi venit.

– Eu nici nu încerc. Regula e foarte simplă, nu şi taina ei.

– Ce fel de regulă, la ce vă referiţi?

– Când mă duc la cineva, aflu cine va fi următorul om la care voi poposi.

– Cum?

– Văd în sufletul lui. Mă duc la cel în care are cea mai mare încredere, cel pe care îl consideră cu adevărat prieten şi-l preţuieşte ca pe el însuşi.

– Şi dacă el se află foarte departe?

– Pentru mine nimic nu se află atât de departe, încât să nu am timp să ajung acolo.

– Înseamnă că vă duceţi la Berna?

– Exact. La Paul Kisch.

Deşi Kari a fost cel care şi-a revenit aproape de tot, în clipa aceea a fost cuprins iarăşi de frică. Simţea că-i prea mult ca un om, fie el şi nemuritor, să-ţi poată citi gândurile ca şi cum ar fi ale lui, să-ţi vadă în suflet ca într-al lui.

– Acum vă las, am spus ce am avut de spus. Ar mai fi de adăugat numai că în toată vremea aceasta n-am reuşit să mă împac cu asprimea pedepsei. Blestemul de a fi viu în starea aceasta este aproape de neîndurat. Eşti obligat să fii singur, să rămâi singur, să nu poţi avea pe nimeni alături. Şi să nu ştii pentru câtă vreme. Să nu mi se fi spus pentru câtă vreme. Vă doresc pace.

– Nu plecaţi, rămâneţi până mâine, staţi să vă odihniţi.

– Cum aş putea?

Fără să mai aştepte vreo reacţie din partea lor, Ahashverus a ieşit pe uşa care dădea în curte. Pe când au ieşit după el, în chiar clipa următoare, nu l-au mai putut zări. Cerul devenise senin, licăreau stelele, iar spre răsărit s-au ivit primele semne ale aurorei. Ploaia a spălat aerul, oraşul era plin de izul adus de vânt de pe câmpurile din preajmă.

– Ne ducem şi noi, s-a făcut târziu, e aproape dimineaţă, a spus Roti.

– Să vii neapărat la seara de lectură de la colegiu, voi citi ceva memorabil. Amintiri de aici.

– Sigur că da, cum să nu.

I-a condus până la poartă, a întors apoi cheia în broasca masivă şi s-a întors în atelier. Pe masă aşteptau cele trei ceşti, două pline şi una goală. Abia atunci şi-a dat seama că nici el, nici Mária nu şi-au băut ceaiurile. A sorbit o înghiţitură de ceai rece, a vrut să ia tava şi ibricul să le ducă în bucătărie, dar atunci ochii i-au căzut pe colecţia de reviste. Mária a lăsat-o deschisă la o poezie. A citit-o. El a scris-o, dar nu era a lui. Ci a celui care a semnat-o. Un necunoscut. Cineva care nici n-a existat.

(din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie)

[Vatra, nr. 1-2/2021, pp. 15-21]