Etnologia românească – azi (IV)

Iulian BOLDEA – Folclorul. O perspectivă postmodernă

În contextul etnologiei româneşti actuale, Otilia Hedeşan este, fără nicio îndoială, o voce de autoritară prestanţă ştiinţifică şi academică. Continuând activitatea etnografică a folcloristului Vasile Tudor Crețu la Universitatea de Vest din Timişoara, Otilia Hedeşan a colaborat cu mari etnologi români contemporani (Mihai Pop, Nicolae Bot, Ion Cuceu, Nicolae Constantinescu etc.), dovedind spirit de iniţiativă, energie şi dinamism în proiectele pe care le-a coordonat. Un exemplu concludent este Research Center for Heritage and Cultural Anthropology (RHeA) în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea tineri cercetători din domenii înrudite (antropologie, etnologie, studii literare, arhitectură, muzicologie etc.), angrenaţi în proiecte ce valorizează patrimoniul cultural regional. Adevărata ţintă a cercetărilor Otiliei Hedeşan este reprezentată de istoria recentă a fenomenului etnologic, perceput din perspectivă postmodernă, fiind evaluate totodată cu simţ al nuanţei şi subtilitate unele toposuri exemplare ale etnologiei, de la fenomenul povestitului, la sfera complexă a mitologiei populare, la orizontul ritualităţii sau la mecanismele etnografice ale sărbătorii. Cărţile Otiliei Hedeşan sunt ilustrative în privinţa redefinirii etnologiei din perspective inovatoare, postmoderne: Șapte eseuri despre strigoi (1998), Pentru o mitologie difuză (2000), Folclorul. Ce facem cu el? (2001), Lecții despre calendar: curs de folclor (2005), Mă razumești, fata mea? Note de teren pe Valea Moravei (2007), Luai Uzdinu de-amăruntul. Amintirile unei povestitoare prodigioase: Mărioara Sârbu (2015). În câteva observaţii sintetice, Ion Şeuleanu relevă cu acuitate profilul autoarei: „Otilia Hedeşan ni se înfăţişează ca o excelentă cunoscătoare a realităţii etnofolclorice anchetate pe care o «citeşte» cu o pătrundere de-a dreptul lăudabilă. La fel de familiarizată pare a fi şi cu ceea ce ţine de reliefurile de mentalitate şi de psihologia comunităţilor folclorice şi tradiţionale, ca şi de traseele pe care aceste colectivităţi tind a evolua în noile contexte configurate de o multitudine de factori socio-economici ori numai culturali, caracteristici unui prezent supus schimbărilor de tot felul.”

În Folclorul. Ce facem cu el? (2000), Otilia Hedeşan se referă la dificultăţile depozitării valorilor şi documentelor etnografice, accentuând, în acelaşi timp, importanţa revelatorie a riturilor vieţii cotidiene în existenţa babei Ruţa, existenţă punctată de ritmul unei legături indisolubile între lumea de aici şi lumea de dincolo, într-un elocvent „joc al complementarităţilor”, cuprinzând transformări, continuităţi şi discontinuităţi, în prezenţa „unui anumit dezechilibru comunitar între memorie şi uitare”. Baba Ruţa este descrisă astfel ca „fină cunoscătoare a obiceiurilor”, ba chiar ca  „adevărat «hermeneut» al lor”, căci „memoria exacerbată a babei Ruţa, nesaţul său fantastic de a nu uita, au impulsionat, probabil, printr-un efect pervers, evoluţia generală a tradiţiei, în sensul că foarte mulţi au fost mulţumiţi că se pot adresa, la nevoie, unui «specialist» al domeniului, putând, în acest timp, să uite ce este de uitat.” Cu adevărat semnificativă este capacitatea bătrânei de a decodifica straturile unor sensuri arhaice, prin fixarea unor detalii relevante, cu „funcţii de decriptare rituală”, unele replici rituale focalizând atenţia asupra unor nuclee simbolice, căci, scrie autoarea, „ceea ce nu putuse realiza prin ritual, baba Ruţa înfăptuia prin cuvântul mult mai liber şi de aceea, pe de o parte mult mai ofertant, pe de altă parte mult mai periculos în multiplele sale deschideri semantice, al povestirii.” Pe de altă parte, Baba Ruţa este, cum subliniază Otilia Hedeşan, „o foarte bună cunoscătoare a tradiţiei, care trăieşte, intens, după canoanele acesteia. Atât de intens încât a ajuns să îşi muleze, după ele, propriile trăiri, încât, până la urmă, între memoria babei Ruţa şi cea comunitară relaţia este una de pars pro toto.”

Pentru o mitologie difuză (2000) e o pledoarie pentru ţinuta difuză a producţiilor folclorice, determinată de o tradiţie greu determinabilă, căci reprezentările, credinţele, personajele mitologiei populare se situează sub zodia difuzului, în măsura în care „informațiile de acest gen par sa alcătuiască veșnice nisipuri mişcătoare la care formele de suprafața nu se repeta niciodată – sau se repeta doar prin jocul hazardului – în vreme ce, dedesubtul lor, domnesc reguli ferme si simboluri ordonatoare.” Tema cărţii este modul în care comunităţile tradiţionale aflate în situaţii de criză pot configura un „discurs convergent” despre problema cu care se confruntă, într-un context fluid, în care „nisipurile mişcătoare” ale realului angrenează „scurte trame epice, trăsături disparate ale personajelor, fraze memorabile ale acestora, semnificații ale fiecăruia dintre aceste componente în parte”.  Difuză, pluringvă (Bahtin), mitologia populară are aspectul unui joc de puzzle, în sensul că, în situații concrete, atunci când „trebuie interpretat un eveniment sau altul prin perspectiva miturilor, discursul fiecărui localnic umple o parte a tabloului sensurilor, asemeni unei piese a jocului.” Textele consemnate şi interpretate de Otilia Hedeşan au darul de a reda şi stabili conexiuni şi convergenţe, personajele mitologiei româneşti tradiţionale diferenţiindu-se, la suprafaţă, însă regăsindu-se de multe ori similare „în străfundurile lor”, astfel încât „descriind o mitologie difuză, textul de faţă ar fi stat, poate, mai fericit, într-un spațiu virtual care să semnaleze, mereu, conexiunile”, în măsura în care „o mitologie difuza are, mereu, spaţii ocultate, pe unde se petrec pasajele şi pe unde se glisează dintr-un topos în altul, semn că e vie şi că, oricât de atent ești, rămâi, mereu, cu un pas în urma sa.”Luai Uzdinu de-amăruntul. Amintirile unei povestitoare prodigioase: Mărioara Sârbu, volum publicat în anul 2015 la Editura Universității de Vest din Timișoara, este elocvent pentru disponibilităţile şi finalităţile acestui mod de a recepta, înţelege şi interpreta etnologia şi valorile sale, prin concentrarea atenţiei asupra unei povestitoare cu valoare emblematică, de arhivă vie a tradiţiilor comunităţii. Mărioara Sârbu este, subliniază autoarea cărţii, „raportor al tradițiilor, traducând pentru sine și pe înțelesul străinilor ceea ce este specific satului său”. Este asamblată astfel o configuraţie simbolică a intersubiectivităţii (informatori/ anchetatori) în care nucleul e reprezentat de prezenţa dinamică a povestitoarei ce îşi relevă pe parcurs harul, carisma, talentul documentar şi literar prin care se impune în cadrul comunităţii. Ca exponentă a logicii etnografice a unei colectivităţi, povestitoare traduce în planul propriului referent subiectiv, tradiţii şi ritualuri, semantizează scene şi întâmplări reprezentative, în naraţiuni cu amprentă existenţială. Cartea are o miză documentară, ontică şi etnologică importantă: aceea a autenticităţii, ea mizând, cum se precizează cu liminară sinceritate, „pe jocul dintre personal şi comunitar, prezentând aspecte din viaţa cotidiană dar şi lucruri neobişnuite, elemente de viaţă rurală încă active şi amintiri de odinioară, alternând povestirea cu imaginile, dar şi discursul povestitoarei cu comentariile succinte însă (sper) pregnante ale subsemnatei”. Cartea Otiliei Hedeşan, „alcătuită din colaje”, din secvenţe documentare şi de interpretare relevante pentru o adevărată „carte de învăţătură”, prezintă, în prima secţiune, biografia Mărioarei Sârbu, talent epic nativ şi naiv înzestrat, figură reprezentativă pentru spaţiul etnografic şi cultural bănăţean. Relevând semnificaţiile acestor naraţiuni, Otilia Hedeşan explorează „fenomenul complex al scrisului ţărănesc”, relevând importanţa raportului dintre scriitură şi oralitate, dar şi semnificaţiile documentare ale scrisului. În cea de a doua secţiune a cărţii ni se prezintă o naraţiune cu aspect etnografic cu privire la metabolismul satului, ca matrice spirituală a etnosului românesc, strâns legat de ritmurile calendaristice, de viaţa cotidiană, de conduita locuitorilor, de ritualuri şi mituri reflectate în norme şi reguli de viaţă. În aceste pagini de indiscutabilă pregnanţă documentară, Mărioara surprinde tabloul muncilor şi zilelor obişnuite, în descrieri pitoreşti, uneori savuroase, alteori de certă obiectivitate. Cea de a treia secţiune redă aspecte ale ritualului nupţial, cu detalii, descrieri şi notaţii relevante.

Miza subtextuală a acestei cărţi, dincolo de accentuarea prezenţei cu valoare de nucleu epic a povestitorului popular, este reprezentată de atenţia acordată unor teme, subliminale sau aparente, importante pentru cercetarea etnologică: problema metodologiilor de cercetare, a relativismului cultural şi a raportului dintre observaţie şi participare, relaţia dintre oralitate şi scriitură într-un anumit context în care ideea de dialog intercultural trebuie să fie foarte atent percepută şi interpretată, după cum foarte semnificativă este dinamica glisantă a interferenţelor dintre documente, discursuri, coduri culturale, registre lingvistice şi grile de lectură. Toate acestea într-un cadru fertil în care între arhiva etnografică, naraţiunea spontană, comentariile autoarei şi reperele vizualului se stabileşte o legătură indisolubilă, benefică, prin care se tematizează aspecte de o mare diversitate, de la conduita existenţială, la rolul destinului, sau la vocaţia povestirii, toate oferind chei de înţelegere subtilă, nuanţată a perspectivelor ritualice şi etice asupra valorilor etnografice, dar şi asupra unor teme mai puţin frecventate de etnologie (roluri, reţete, practici, conduite, decoruri festive sau cotidiene, ceremonialul, oralitate/ textualizare, ambiguităţi şi clarificări), probe pertinente ale unui exerciţiu util de etnografie colaborativă. Cărţile Otiliei Hedeşan repun în discuţie teme de remarcabil interes: „problema subiectului în cultura populară” (Ilie Gyurcsik), depăşirea unor limite, tabuuri, situaţii liminale, forţa simbolică a povestirii în conservarea unor tradiţii simbolice, într-o scriitură dinamică, expresivă şi plastică.

***

În labirintul senzorialităţii citadine

În cartea sa Oraşul subtil, Nicolae Panea continuă un demers extrem de relevant de antropologie a spaţiului urban, iniţiat în cartea din 2001, Zeii de asfalt. Autorul are dreptate să observe că „realitatea urbană nu este doar un construct raţional, ea se dezvăluie vizual, olfactiv, auditiv astfel, încât antropologul face simultan două acţiuni: observă participativ acea realitate pe care încearcă să o înţeleagă şi să o descrie, «turnând-o»  în paradigme raţionale, asimilate cultural, acei stabilopozi ai ştiinţei, vocabularul conceptual: organizare socială, ritualurile, structurile de rudenie, schimbul, vecinătăţile, miturile, credinţele religioase etc.” Capitolul cu care se deschide volumul, Despre subtilitate, examinează condiţia antropologiei postmoderne, autorul recurgând la cele mai noi referinţe bibliografice, dar şi la citate ilustrative pentru reprezentarea unei paradigme a gândirii antropologice în care se regăsesc cu preponderenţă dispuneri conceptuale europene, dar şi americane, într-un discurs ştiinţific aplicat, plastic şi sugestiv, ce individualizează reperele unui demers de cea mai bună calitate, în care dimensiunea teoretică şi cea aplicativă (cercetarea de teren) sunt în deplină concordanţă. În calitate de antropolog, metoda de cercetare a lui Nicolae Panea se legitimează printr-o abordare ce reuneşte rigoarea şi spiritul de empatie, cercetătorul abordând, în Oraşul subtil, metabolismul spaţiului citadin, explorat printr-un excurs revelator, de tip peripatetic, ce pune în lumină, cu aplomb, dimensiunile marginale, aspectele secundare, reperele existenţiale mai puţin aparente, dar deloc banale, ale peisajului urban, într-o percepţie ce favorizează dinamica ansamblului şi fervoarea detaliului revelator. Demn de real interes este capitolul al doilea, Mirosul, în care este semantizat rolul odorilor în configurarea corpului subtil al oraşului, autorul relevând modul în care se configurează harta mirosurilor, într-o inspirată percepţie ce conduce la reprezentarea unui cod identitar spaţial, elementele urbane specifice fiind expuse în funcţie de gama odorilor ce presupun distincţii sau opoziţii pertinente, cum ar fi opoziţiile periferie/ centru, realitate/ iluzie, libertate/ dominaţie etc. Spaţiile urbane sunt radiografiate minuţios, prin caracteristici odorifere, prin accente cromatice redând contrastul dintre periferie şi centru, prin conduita socială specifică, sau prin asumarea unor roluri ce stabilesc funcţii particulare (solidaritate, jocuri de forţă, relaţia dominat/ dominator etc.). Capitolul dedicat odorilor este completat de un întreg spectru diversificat al umanului, din care se degajă categorii şi forme distincte, cum ar fi odorile profesionale, ale alterităţii, ale clădirilor şi ale reprezentărilor cu un grad mare de noutate. Capitolul Gunoiul de aur este dedicat modului în care oamenii abandonează resturile, relevându-se anumite mecanisme, resorturi şi reprezentări mentale asociate cu ele, dar şi unele automatisme psihice pe care sensibilitatea cotidianului le favorizează. Sunt vizate numeroase spaţii citadine (blocuri, parcuri de joacă, ghene etc.) în corelaţie cu sensibilitatea şi mentalitatea locuitorilor acestor spaţii.

Capitolul Urechea lui Dionysos. Zgomotul e dedicat labirintului sonor care ne înconjoară, autorul realizând o radiografie minuţioasă a surselor, conţinuturilor şi formelor sonore ale spaţiului urban, într-o reflecţie etnologică adecvată, în care accentul este plasat asupra dinamicii zgomotelor, asupra dialogului cu sunetele, asupra dimensiunii antropologice a stimulilor acustici din perspectivă cronologică (dimineaţă, prânz, seară, noapte) stabilindu-se astfel un calendar al ritmicităţii zgomotelor din perimetrul spaţiului citadin (strigăte, dialoguri, telefoane, dinamica acustică ritmică a străzii în cotidianitatea sa tumultuoasă), interpretându-se reverberaţiile acustice ale unor instrumente laice sau religioase, cu unele consideraţii pertinente despre nunta urbană. Într-un subcapitol, Zgomotul ca reflectare a crizei, sunt radiografiate reflectările acustice ale scandalului, ale certurilor şi ţipetelor, înregistrându-se sunetele naşterii şi ale morţii (scâncete, cântece de leagăn, sunete asociate ritualurilor funerare), sunetele ambulanţelor, strigătele bolnavilor psihic, haosul sonor al ambuteiajelor, demonstraţiilor, marşurilor.

În capitolul Bulevardul, Nicolae Panea redă la început un contrast între spaţiul rural, cu uliţe, garduri şi porţi ce favorizează comunicarea, socialitatea, ospitalitatea şi spaţiul amplu al bulevardelor, cu multe benzi, sensuri giratorii, trafic intens, zgomote haotice, spaţii verzi, maşini şi trecători, într-o naraţiune subtilă şi savuroasă: „Într-un alt fel, ele sunt întruchiparea nesiguranţei. Accidentele de circulaţie constituie o cauză din ce în ce mai importantă de deces în lumea urbană. Prezenţa salvărilor gonind cu disperare, într-un vacarm sfâşietor provocat de semnalizarea acustică, îţi trezeşte instantaneu spaimele latente. Maşinile de poliţie te avertizează asupra unui alt fel de pericol, criminalitatea, hoţii, violatorii. Bulevardele îmbătrânesc mai repede decât străzile. Cunosc străzi cu pietre de caldarâm, vechi de peste un secol, cu capace de canal chiar mai bătrâne, care-şi arată cu mândrie certificatul de naştere turnat în fontă la sfârşitul secolului al XIX-lea. Unele mai păstrează şi un ciot de fier al unui stâlp din vechea reţea de iluminat public. Nici nu mai încearcă să-şi ascundă vârsta. Sunt asemenea unor oameni care au arătat dintotdeauna bătrâni.”

Implicite sau explicite, analogiile contrastive între spaţiul rural şi cel urban conduc la ideea unei percepţii ideale a ruralităţii (obiceiuri, conduite, tradiţii, structuri mentale arhaice) în opoziţie adesea flagrantă cu universul existenţei citadine, în care reprezentările profane sau pragmatice sunt tot mai prezente şi tot mai accentuate, procurând cărţii o anume expresivitate fundamentată pe tensiunea dintre vechi şi nou, rural şi urban, natural şi artificial, în codul unei percepţii etnologice ce mizează pe un spirit al comprehensiunii empatice, al nuanţei şi subînţelesului. Claritatea carteziană şi cadenţele poeticităţii se îmbină aici armonios, într-o articulare riguroasă, fermă şi nuanţată: „Toate acestea sunt semne care temperează tendinţa orăşeanului de a se crede veşnic, credinţă pe care i-o alimentează oraşul însuşi, văzut drept cea mai durabilă formă de înfrângere a naturii. Ţăranul a creat o cultură ecologică, a micimii sale, raportată netraumatic la veşnicia naturii.  Orăşeanul a creat o cultură în care natura a fost sufocată, înjunghiată, aruncată sângerând dincolo de ziduri. Ritmurile naturii au fost înlocuite cu straniile ritmuri ale oraşului, inconsistente şi amăgitoare, false repere ale unei vieţi trăite pe jumătate. Bulevardul este morala acestei fabule numită oraş.” Subtile şi riguroase, interpretările etnologice ale lui Nicolae Panea reafirmă şi legitimează o dată mai mult condiţia de călător a antropologului: „Istoric vorbind, chiar genetic, orice antropolog este un călător, orice antropologie este o călătorie. Herodot, Tacitus, Marco Polo, Las Casas, Milescu Spătarul ne furnizează informaţii antropologice dobândite în timpul unor călătorii, unele celebrisime, imaginea unor lumi noi, a unor culturi inedite. Unele dintre ele sunt virtuale, livreşti, ca în cazul lui James Frazer, care parcurge lumea în căutarea miturilor, credinţelor despre vegetaţie, sacrificiu, iniţiere, zeităţi silvane din mijlocul bibliotecii sale. Altele sunt reale, chiar revoluţionare, precum cea a lui Malinowski în Trobriand. Oricum ar fi, strâng în structura lor câteva trăsături iramplasabile: terenul, statutul cercetătorului, informatorul, recuzita. Toate acestea, în cazul cercetării noastre, suscită o serie de transformări de statut, de clasificări, de validări, începând chiar cu antropologul, care devine o instanţă nu doar duplicitară, chiar dublă.” Revelatoare, prin atitudine, conduită metodologică şi stil, cartea lui Nicolae Panea este una dintre cele mai importante apariţii editoriale din sfera etnologiei româneşti contemporane.

____________

*Nicolae Panea, Oraşul subtil, Bucureşti, Editura Etnologică, 2013

***

Otilia HEDEŞAN – Relieful distinct al ceremonialului

În 2012, Editura Etnologică a făcut posibilă circulația în cercurile de specialiști de la noi a variantei românești a unui mic corpus de texte rituale funerare din Timoc, publicate cu mai bine de un deceniu în urmă (2000), în ediție bilingvă și în regia autorului, la Zajčar. Este vorba despre o serie de 37 de texte numite de autorul-culegător, Slavoljub Gacović, petrecătură (pl. petrecături), texte culese de acesta din regiunea sudică a Timocului, sau, potrivit propriilor afirmații, din „(…) teritoriul de nord-est al Serbiei, mai precis pe teritoriul de la râul Morava la vest până la Timok la est și de la Dunăre la Nord până la multele Rtanj la sud, și asta numai la așa numiții vlahi ungureni. De fapt se poate auzi pe teritoriul unde se vorbește graiul bănățean românesc” (p. 7). Nu știm, în toate cazurile, momentul exact în care aceste texte au fost preluate din teren, însă din cele câteva consemnări, pare că acest lucru s-a petrecut în ultimul deceniu al secolului trecut, persoanele care au transmis informațiile fiind născute, în general, între anii 1925 și 1945, ceea ce conduce la ideea că, în a doua jumătate a secolului al douăzecilea, în satele românilor ungureni din Timoc cântecele funerare rituale erau cel puțin cunoscute dacă nu și practicate.

De ce este această mică antologie a lui Slavoljub Gacović o carte atât de prețioasă pentru studiile recente românești despre cultura tradițională? În primul rând, colecția de petrecături este importantă pentru valoarea sa de document și de atestare a unor realități proprii culturilor tradiționale românești în Timoc, o regiune din păcate prea puțin investigată de etnologia noastră. Ea probează existența unor texte rituale funerare clar formalizate într-o regiune în care existența lor nu era cunoscută cercetătorilor români. Dealtfel, analizând textele rituale funerare cu mai bine de jumătate de secol în urmă (în anul 1968), Mihai Pop își începea studiul chiar cu o specificare a regiunilor care cunosc cântece rituale funerare: „Ceremonialul românesc de înmormântare cunoaște în Oltenia subcarpatică, în Hunedoara și în Banat, deci pe amândouă versantele Carpaților dintre Olt și Dunăre, la nord până la Valea Mureșului, iar la sud până la coborârea în șes, pe lângă bocete, expresie poetico-muzicală a durerii individuale, vechi cântece ceremoniale: Zorile cântate la casa mortului în zorii celor două zile dintre moarte și înmormântare, Ale bradului, cântate la întâmpinarea în sat a grupului de flăcăi care coboară din pădure bradul ce a fost tăiat pentru a fi pus la capul celui mort, la însoțirea bradului până la casa mortului și la cimitir când bradul este așezat la mormânt, De petrecut, cântate la înmormântare în cortegiu. Sunt cântate de femei numite, de multe ori antifonic, iar în Banat într-o polifonie rudimentară”1. Timocul nu se număra între regiunile enumerate aici, caracterizate de prezența acestor texte rituale, desigur și pentru că, în anii șaptezeci ai secolului trecut, în plină perioadă comunistă, discuțiile despre populațiile de români din afara granițelor erau prohibite. Mihai Pop era, însă, unul dintre maeștrii limbajului codificat, propriu acelei perioade, astfel încât e greu de crezut că nu ar fi putut găsi o soluție de a lăsa deschisă lista regiunilor unde se întâlnesc texte rituale funerare, dacă i-ar fi fost accesibile informații despre amploarea și însemnătatea acestor practici în Timoc. Pentru a conchide, notez că antologia lui Slavojub Gacović acoperă o pată albă, definind și confirmând o arie de răspândire a uneia dintre cele mai importante specii din cultura noastră tradițională.

Pe de altă parte, existența acestor texte putea fi presupusă, în măsura în care Timocul manifestă continuități cu regiunile alăturate, Banatul și Oltenia. Fără să se fi referit în mod exact la aceste tradiții funerare, George Vâlsan sublinia această continuitate, formulând în clar: „Ținutul românilor din Serbia, mai ales Craina, se introduce ca o pană între Banat și Oltenia. Atât în privința Banatului cât şi a Olteniei istoria certifică populație foarte veche românească până la Dunăre. Dacă lucrurile stau aşa, atunci geografic şi etnografic e greu să se admită că această populaţie a înaintat până în malul Dunării, când pământuri libere şi de aceeaşi făptură existau şi pe celălalt mal, când Dunărea nu era un obstacol de seamă şi când adesea acest întreg ţinut a fost cu aceeaşi stăpânire politică. Aşa că, de când se admite existenţa românilor până la Dunăre, în Banat şi Oltenia, cam de atunci e probabilă existenţa românilor în cuprinsurile sârbeşti de alături. Bineînţeles, prin chiar poziţia de unghi care intră între Banat şi Oltenia, ţinutul a fost alimentat în deosebite timpuri de populaţie românească.”2  În acest context, colecția lui Gacović are și o miză secundară, în măsura în care, confirmând existența cântecelor rituale funerare în Timoc, pledează, implicit, pentru o continuitate a populației românești în regiune.

Cele 37 de texte pe care le reproduce antologia prezintă un interes aparte datorită amplorii lor și grație coerenței cu care restituie ceea ce etnologii români au numit „mitul marii călătorii / al marelui drum” spre lumea de dincolo. Topoi esențiali ai trecerii, imagini tulburătoare ale călătoriei către „presupusele tărâmuri”, portrete ale unei străvechi religii populare a lumii de dincolo pot fi descoperite în aceste texte deopotrivă dense semantic, mici bijuterii de poetică orală și inestimabile documente de veche limbă românească.

Volumul lui Slavoljub Gacović mai ridică și o problemă de factură teoretică la fel de interesantă și importantă. Cartea pare alcătuită departe de principalele texte despre cântecele rituale funebre din România, autorul citând, însă, culegerile de Zori din Banatul Sârbesc făcute, de-a lungul timpului, de Nicolae Bot, Mirjana Maluckov, Nice Frățilă sau Gheorghe Lifa3. Totodată, colecția rămâne la distanță de clasificarea textelor rituale funerare operată de etnologia românească, de la Brăiloiu încoace, potrivit căreia trebuie stabilite diferențieri între aceste texte pornind de la situația rituală în care ele sunt actualizate și, evident, în raport cu funcția pe care o au în cadrul înmormântării. Astfel: „Ale mortului țin de trei cântări diferite: Cântecele bradului, la sosirea din munte și la înălțarea lui în capul mormântului, apoi Zorile propriu-zise, în sfârșit, o seamă de cântece felurite legate de anume clipe sau anume acte ale ceremonialului funebru. Acestea lipsesc în unele locuri, în parte sau de tot. Li se zice și lor, în mod obișnuit, zori, dar se mai aud și numiri ca hăl de la gropniță, ale din hodaie, al țărânii etc. Dintre toate, cele mai însemnate sunt ale drumului, adică acele cântece în care este vorba de itinerariul mortului”4.

Gacović vede petrecăturile într-un ansamblu mai nebulos și, oricum, structurat diferit, el vorbind despre „Zorii (…) sau cântecul în zori dup-al mort, petrecătura sau cântec pentru petrecerea mortului (…) respectiv mărturia (…) o formulă în versuri la slobozirea apei”5. Totuși, textele publicate, adesea cu un gen de dezinteres pentru momentul ritual al actualizării lor, rămân incerte sub aspectul acestei clasificări. Se poate opina, în spiritul vechii constatări a lui Brăiloiu, că pentru Timoc elementul central al sistemului de texte rituale funerare este cel al cântecelor drumului, așa cum pentru Gorjul nordic, a cărui cercetare îi prilejuiește lui Brăiloiu constatările mai sus-citate, această poziție o au Zorile.

Oricum am privi lucrurile, ca pe un efect secundar și pervers de raportare la o bibliografia canonică ori ca pe o serie de rapoarte de teren care revelează reliefuri și intensități distincte ale ceremonialului, nu putem ignora calitatea de semnal multiplu orientat al petrecăturilor timocene culese și publicate de Slavoljub Gacović.

_______________

*Slavoljub Gacović, Petrecătura, Cântece de petrecut mortul la românii ungureni din Serbia, București, Editura Etnologică, 2012.

 Mihai Pop, Mitul marii treceri, în „Folclor literar”, II, Timișoara, 1968, reluat în Mihai Pop, Folclor literar, II, Texte și interpretări, Ediție îngrijită de Nicolae Constantinescu și Sandu Dobre, București. Grai și Suflet – Cultura Națională, 1997, p. 203.

2 George Vâlsan, Românii din Bulgaria și Serbia, în coord. C. Constante și A Golopenția, Românii din Timoc, I. Ed. Timișoara, Marineasa, 2008, p. 320

3 V. Slavoljub Gacović, Petrecătura, ed. cit., p. 13.

4 V. Constantin Brăiloiu, Ale mortului. Din Gorj, în Opere / Oeuvres, V, Studiu introductiv, traducere și îngrijire de Emilia Comișel, București, Editura Muzicală, 1981, p. 109.

5 Slavoljub Gacović, Petrecătura, ed. cit., p. 9.

***

Despre semantica emoţiei muzicale

Ultimii ani au dobândit o amprentă aparte în ceea ce privește etnomuzicologia română, care se reinventează curajos, transformându-se și la noi dintr-o abordare de tip descriptivist într-una comprehensivă și interpretativă.

Primii pași în acest sens au fost făcuți imediat după anii 1990 de Speranța Rădulescu, care, prin colecția de casete audio Ethnophonie (coordonată în colaborare cu Horea Bernea), a oferit opiniei publice largi, nu doar corpului relativ restrâns al specialiștilor, imaginea sonoră densă și tulburătoare a altor muzici tradiționale decât a celei transmise de posturile oficiale de televiziune. În alt registru și cu un deceniu mai târziu, Marin Marian Bălașa a rediscutat, la rându-i, chestiunea muzicilor tradiționale, inclusiv cea a manelelor, devenite, în acea perioadă, un subiect de discuție și mai ales un obiect al oprobiului public, în primul rând sub presiunea influencer-ului purist George Pruteanu. Pentru completarea peisajului esențial al etnomuzicologiei din ultimele decenii, trebuie amintite și lucrările cu caracter sintetic dedicate studiului instrumentelor muzicale tradiționale ale lui Iosif Herțea.

Victor Alexandre Stoichita, antropolog și muzician francez de origine română, cercetător la Centre National de Recherche Scientifique și vice-director al Centre for Ethnology and Comparative Sociology (http://svictor.net/) a studiat în mai multe rânduri diferite categorii de muzici tradiționale, printre care și muzicile unor grupuri roma din România, publicând o serie de texte referitoare la acestea.

Astfel, Fabricants d’emotions are ca punct de pornire terenul bazat pe observație participativă dar și pe numeroase discuții din satul Zece Prăjini (Iași). Bine-cunoscut datorită caracterului său aparte, în sensul în care, spre deosebire de majoritatea situațiilor în care comunitățile de romi trăiesc în cartiere proprii din satele cu români, aici satul este unul integral romani, Zece Prăjini fiind și un sat al muzicienilor prin excelență. Câteva teme principale ale cărții se pot anticipa din chiar această prezentare sumară a situației abordate și a cadrului cercetării: problematica romilor în România și, în general, în Europa; vechiul subiect referitor la musique tsigane, la repertoriul și caracteristicile stilistice ale pieselor interpretate de trupele de muzicieni romi; relațiile dintre lăutarii din Zece Prăjini și solicitanții de servicii muzicale din satele învecinate; chestiunile interpretării propriu-zise a pieselor muzicale. Dincolo de aceste aspecte, însă, cartea se țese în jurul expresiei memorabile din titlu, fiindcă, după Victor Alexandre Stoichita, „exercițiul profesional al muzicii poate fi văzut uneori ca o prestare de servicii, alteori ca o încercare de manipulare emoțională” (p. 63)1.

După ce prezintă principalele grupuri de romi din Zece Prăjini, istoriile și legendele legate de acestea, antropologul pune în relație întreaga comunitate romă cu populația românească din satele învecinate. Opozițiile dintre cele două grupuri sunt relevate printr-o serie de diferențe observate și transformate în indicatori simbolici identitari. Astfel, locuitorii din Zece Prăjini oferă oaspeților cafea, în vreme ce românii din satele din jur își primesc musafirii cu rachiu. Totodată, „(…) cei mai mulți dintre țăranii români nu fumează decât în mod ocazional, câteva țigări pe zi, în general de bună calitate. Ei fumează în pauze și niciodată în timpul muncilor fizice. Este clar contrastul cu cei din Zece Prăjini care, femei și bărbați, fumează mult, începând de la doisprezece-treisprezece ani” (p. 44). A munci sau a nu munci, a face agricultură sau a face muzică, a câștiga din muncă fizică sau în lipsa acestei munci fizice sunt criterii ale distincției specifice pentru cele două comunități și diferențiatoare între ele (v. p. 46 – 48, passim). Pe de altă parte, însă, românii și romii interacționează mereu, funcționând ca adevărate grupuri complementare, petrecerile și sărbătorile calendaristice fiind momente dense simbolic și relevante social. Sau, în litera textului lui Victor Alexandre Stoichita: „Muzicienii nu comunică cu ascultătorii lor, în sensul în care nu le împărtășesc sărbătoarea. Cei din Zece Prăjini onorează angajamente pe o rază de circa o sută de kilometri distanță de sat. Raporturile lor cu cei care îi tocmesc sunt adesea strict profesionale provocate de un anumit eveniment (înmormântare, căsătorie, botez etc.) și au asupra lor un impact emoțional redus. Nimeni nu le cere să împărtășească tristețea doliului, de exemplu, iar atunci când cortegiul funerar intră în biserică, lăutarii merg să aștepte finalul slujbei la cârciuma satului” (p. 72).

Analiza acestui pachet de relații al lăutarilor cu cei care îi angajează pentru diferite evenimente permite constatarea statutului și funcției acestora: „În Moldova, lăutarii se prezintă, așadar, mai puțin ca emițătorii unui mesaj, cât ca artizani sau producători de emoții (fabricants d’émotions). Ei nu mimează niciodată sentimente, nu ‘joacă teatru’. Ei sunt într-un anumit loc la muncă și, în afara unor cazuri excepționale, calitatea prestației lor nu are de-a face cu sinceritatea”( p. 77).

Discuțiile cu lăutarii din Zece Prăjini îi permit cercetătorului identificarea mai multor elemente specifice, pe care le formulează detaliat și le discută argumentat. Iată, astfel, urmărind cursul volumului: când se plătește muzica înainte de performanța propriu-zisă și când se plătește după și ce semnificații are acest lucru (p. 63); cum se cere o melodie, în cursul unei petreceri și cum se plătește aceasta (p. 64); faptul că lăutarii invitați la o petrecere marchează puterea economică a celor care îi cheamă(p. 71); ce înseamnă a fi bun lăutar (p. 72); cum sunt diferențiați lăutarii buni de lăutarii slabi (p. 81 – 82); care sunt relațiile dintre muzica românească și muzica țigănească (p. 89); cum poate fi definit le style tsigane în muzică în general și la Zece Prăjini în mod particular, lucru exemplificat, de altfel, și  pe dvd-ul care e atașat volumului (p. 90 – 93 passim); cum poate fi definit repertoriul unui lăutar, care trebuie să știe „să cânte totul și de toate” (p. 124); care sunt relațiile oportune dintre repetitivitate și creativitate în muzicile tradiționale (135); cum se învață cântatul tradițional și piesele repertoriului local (p. 153).

Sunt comentate, de asemenea semnificațiile termenilor ciorănie și șmecherie, intens vehiculați în cadrul discuțiilor despre performarea cântecului de către lăutari (v. și Adrian Șchiop, Șmecherie și lume rea, Universul social al manelelor, Ed. a II-a, Chișinău, Cartier, 2018). Victor Alexandre Stoichita notează, în acest sens: „Șmecherie și ciorănie constituie centrul unei nebuloase semantice către care gravitează mai multe noțiuni învecinate. Pe de o parte ea se întinde către calitatea de a fi abil, ca o capacitate pur tehnică, depurgată de orice responsabilitate morală. Pe de altă parte, ea glisează înspre escrocherie, furt și corupție. Într-un al treilea sens ea înglobează, imaginația care depășesc simpla tehnică și remodelează situația” (p. 191).

Consistent și argumentat, pornind de la o realitate complexă pe care o prezintă fidel (prin recursul la selecțiuni din discuțiile cu oamenii și prin reproducerea unor serii de înregistrări pe dvd-ul pandant la carte) și o interpretează convingător, prin utilizarea paradigmei antropologiei culturale, Fabricants d’émotions este un volum-document despre o comunitate de muzicieni romi din România și ar fi de dorit să devină și o carte-model pentru felul în care se pot integra informații numeroase și diverse în sprijinul unei bune descrieri dense a realităților studiate.

__________________

*Victor Alexandre Stoichita, Fabricants d’émotions. Musique et malice dans un village tsigane de Roumanie, Nanterre, Société d’ethnologie, 2008.

 Textele citate sunt traduse din limba franceză de autoarea recenziei.

***

Ioana-Ruxandra FRUNTELATĂ – O carte necesară

Începând cu anul 2006, la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române au început să se tipărească volumele unui tratat amplu de Etnologie românească. Folcloristică şi etnomuzicologie, coordonat de Sabina Ispas şi Nicoleta Coatu, din care au apărut, până în prezent, primele patru (vol. I, vol. II, partea I şi partea a II-a şi vol. III, partea I). În paralel, în perioada 2003-2013, s-a încheiat proiectul tipăririi celor cinci volume ale Atlasului Etnografic Român, coordonat de Ion Ghinoiu.

Cartea Sistemul culturii populare româneşti, pe care o prezentăm în rândurile de faţă, constituie o sinteză, dedicată Centenarului României Mari, a celor două proiecte (Tratatul şi Atlasul) prin care Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” (IEF) oferă publicului de specialitate două instrumente de lucru esenţiale pentru a înţelege devenirea etnologiei româneşti. Lista autorilor cuprinde, în ordine alfabetică, numele cercetătorilor de la IEF: Ion T. Alexandru, Monica Bercovici-Ratoiu, Mihai Canciovici, Alina-Ioana Ciobănel, Mariana Ciuciu, Nicoleta Coatu, Lucian David, Ion Ghinoiu, Armand Guţă, Alexandru Iorga, Sabina Ispas, Laura Jiga Iliescu, Marin Marian-Bălaşa, Mihaela Nubert Cheţan, Rodica Raliade, Constantin Secară, Nicolae Teodoreanu, Radu Toader, Emil Ţîrcomnicu, Iulia Wisoşenschi, cărora li se adaugă, din afara IEF, Cristina Gafu şi Mihaela Pena. Ilustraţia color cuprinde fotografii realizate de Ion Şerban şi o selecţie, alcătuită de Sabina Ispas, de imagini reprezentative din albumul Alexandrinei Enăchescu-Cantemir, Porul popular românesc, I, apărut în 1939.

Prima parte (I. Şcoli. Analize-Sinteze. Instrumente de lucru) este împărţită în trei capitole: „Şcoli, orientări, tendinţe”, „Instrumente de lucru” şi „Identitatea romanităţii sud-dunărene”. După un scurt argument semnat de Radu Toader şi intitulat „Evoluţie şi continuitate în cercetarea etnologică”, în care se atrage atenţia asupra faptului că „evoluţia culturală” a primei jumătăţi a secolului XX, în care se consolidează bazele etnologiei româneşti, nu se suprapune decât parţial peste „evenimenţialul istoric” al aceleiaşi perioade (p. 3), urmează cinci sinteze dedicate, în ordine, „Şcolii filologice”, „Şcolii sociologice”, „Orientărilor monografice”, „Orientărilor comparatiste” şi respectiv, „Orientărilor moderne în a doua jumătate a secolului al XX-lea” (structuralismul, funcţionalismul şi abordările de estetică şi poetică folclorică). Subcapitolul despre „Instrumente de lucru” tratează bibliografia, antologiile, tipologiile literare şi muzicale şi dicţionarele şi lexicoanele relevante pentru domeniul ştiinţelor etnologice. „Identitatea romanităţii sud-dunărene” se conturează prin prezentarea unor perspective folcloristice şi etnomuzicologice, dar şi a unor instrumente de lucru specifice.

Partea a II-a (Taxonomie) include o introducere în viziunea de autor a lui Ion Ghinoiu asupra „taxonomiei culturii populare”, formulată pe baza experienţei de lucru la Atlasul etnografic român. Capitolele acestei părţi se intitulează, în ordine, „Atlasul etnografic român – banca de date pentru elaborarea taxonomiei”, „Concepte şi instrumente de lucru”, „Arborele arhetipal”, „Arborele taxonomic” şi „Disciplinele etnologice în arborele taxonomic – studiu de caz. Monografia pastorală multimedia”.

În general, în prima parte a volumului (Şcoli. Analize-Sinteze. Instrumente de lucru)subiectele tratate sunt descrise prin abordare cronologică, utilizându-se principalele repere bibliografice, apoi ideile sunt problematizate, pledându-se permanent pentru înţelegerea disciplinelor etnologice în relaţie cu epoca şi contextul la care se raportează.

Valoarea informativă a conţinutului este foarte mare, pentru că autorii, cercetători formaţi şi stăpâni pe obiectul de studiu, reuşesc nu numai să sistematizeze o cantitate impresionantă de date, ci şi să ofere un tablou succint al termenilor, personalităţilor, teoriilor şi metodelor de referinţă din câmpul disciplinar al etnologiei.

De asemenea, sunt aduse în discuţie câteva linii de forţă ale discursului etnologic din comunitatea academică românească: utilitatea cercetării etnologice pentru construcţia naţională şi pentru studierea relaţiei dintre folclor şi literatura cultă, „rolul precumpănitor” al Arhivei de Folclor a Academiei Române „în studierea culturii orale şi elaborarea instrumentelor de lucru” (Rodica Raliade, p.7), raporturile dintre sociologie şi etnologie ori sociologie rurală şi folcloristică, rolul contextului în cercetarea de profil, distincţia între comparativism şi pluridisciplinaritate, inovaţiile structuraliste şi semiotice în înţelegerea obiectului etnologic, problema „frumosului folcloric” ş.a.

Revenind la rolul disciplinelor etnologice în construcţia identitară supranaţională, se afirmă că „În câmpul folcloristicii româneşti, constituirea şi utilizarea instrumentelor ştiinţifice de lucru cu material etno-folcloric sud-dunărean a favorizat conturarea şi definirea unui spaţiu de cunoaştere şi de legitimare a culturii populare spirituale a românilor sud-dunăreni în perimetrul culturii naţionale româneşti” (Iulia Wisoşenschi, p.308).

De asemenea, tot în prima parte, putem citi scurte prezentări ale unor personalităţi ale domeniului în casete inserate elegant, asemenea unor coloane, pe paginile de o calitate grafică deosebită. Îi amintim, printre aceste personalităţi, pe Ovid Densusianu, Ion-Aureliu Candrea, Ion Diaconu, Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Ilarion Cocişiu, Simion Florea Marian, Henri H. Stahl, Ion I. Ionică, Gheorghe Vrabie, Constantin Rădulescu-Codin, Lazăr Şăineanu, Dumitru Caracostea, Emilia Comişel, Theodor Capidan.

Din partea a doua (Taxonomie), reproducem două paragrafe semnificative pentru înţelegerea particulară a lui Ion Ghinoiu, coordonatorul Atlasului etnografic român şi autor a numeroase lucrări de referinţă în etnologia românească actuală, asupra „sistemului culturii populare româneşti:  „Omul, dominat de un puternic antropocentrism, nu are întotdeauna puterea să-şi supună propriile creaţii criteriilor obiective de clasificare, aşa cum a procedat cu mineralale, plantele, animalele şi toate celelalte componente ale Universului. [Criteriile de clasificare] Sunt mai greu de elaborat, dar nu imposibil. O dovadă este şi acest proiect al taxonomiei culturii populare, realizat pe baza unei imense bănci de date înregistrate în secolul trecut pentru Atlasul etnografic român (AER), cu ajutorul unui chestionar etnografic de 1216 întrebări la care au răspuns 18 000 de subiecţi (ţărani, învăţători, preoţi de ţară) din 600 de sate.

Răspunsurile consemnate vor fi sistematizate ierarhic precum apele unui bazin hidrografic: izvoarele colectate de pâraie, pâraiele de râuri, râurile de fluvii. Din motive practice de reprezentare grafică a verigilor taxonomice, clasificările rezultate din despletirea şi împletirea funiei culturii populare vor fi ordonate însă sub forma unor arbori cu încrengături şi subîncrengături, ramuri şi subramuri, genuri şi specii în care fenomenele sunt expuse de la general la particular (arborele taxonomic) şi de la particular la general (arborele arhetipal)” (Ion Ghinoiu, p. 321). Bibliografia bogată şi minuţioasă şi Indicele de autori de la final susţin calitatea de sinteză academică a volumului Sistemul culturii populare româneşti.

Pentru cei interesaţi de lucrările de etnologie românească publicate la începutul anilor 2000, (re)amintim şi că a apărut, sub coordonarea Rodicăi Raliade, Bibliografia românească de etnografie şi folclor, 2001-2010, Partea I, Colectiv de autori: Carmen Bulete, Adelina Dogaru, Armand Guţă, Rodica Raliade, Elena Şulea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2015 (Academia Română, Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”).

_______________

* Sistemul culturii populare româneşti. I. Şcoli. Analize-Sinteze. Instrumente de lucru, Coordonatori: Sabina Ispas, Nicoleta Coatu. II. Taxonomie, Autor: Ion Ghinoiu, Seria Civilizaţia românească, vol. 23, coordonator: Victor Spinei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2019, 482 p. + ilustraţii, ISBN 978-973-27-3041-6.

***

Erudiţie şi pasiune

Născut la Ilişeşti, Suceava, în 1847 şi stingându-se din viaţă în 1907, cunoscutul preot-etnograf şi academician Simion Florea Marian a construit, prin opera lui, un adevărat monument al moştenirii culturale intangibile a românilor, cuprinzând sărbători calendaristice şi ale vieţii de familie, legende, „poesii” şi „tradiţiuni”, „hore şi chiuituri”, descântece şi informaţii despre „cromatica” şi „ornitologia” populară.

După cum explică editoarea Aura Brădăţan, manuscrisul Botanicii poporane române, păstrat la Casa memorială a autorului de la Suceava, conţine 12 volume a câte 8, 10 sau 11 caiete fiecare, „însumând 5942 de file, scrise pe o singură parte, format 22/17,5 cm sau 34/ 20 cm” (vol. I, p.8). De asemenea, manuscrisul mai cuprinde „fişe, format mic, de 10/16 cm, plus un ierbar cu 63 de file şi 4 carnete de fişe, cu 360 de file, toate din perioada 1870-1907) (loc.cit.). În total, există 520 de fişe de plante, care au fost ordonate alfabetic în ediţia realizată de Aura Brădăţan, începând de la Abanos (Diospyros Ebenum Retz.) şi încheind cu Zoreaua (Ipomoca variabilis Chois.). Pentru a păstra însă şi informaţia despre localizarea fiecărui articol în manuscris, s-a alcătuit un indice în care, alături de denumirea fiecărei plante, sunt notate denumirea latină, volumul, fasciculul şi paginile din manuscris unde se află informaţiile despre planta respectivă. Editoarea nu a modificat conţinutul textului scris de S. Fl. Marian (nu a omis nici denumirile licenţioase ale unor plante), dar a inclus toate adăugirile făcute de autor pe manuscris, a confruntat capitolele cu articolele publicate, inserând şi corecturile cărturarului făcute pe exemplarele din publicaţii existente în biblioteca lui şi a verificat denumirile de plante cu dicţionarul folosit de S. Fl. Marian, dar şi cu Dicţionarul etnobotanic al lui Al. Borza şi, în unele cazuri, cu „vocabularul botanic” al lui Zacharia C. Panţu. Pentru că autorul îşi dorea ca Botanica… să fie ilustrată, a preluat toate ilustraţiile din manuscris, cărora le-a adăugat şi ilustraţii din alte surse.

Alte informaţii detaliate asupra opţiunilor de editare necesare pentru a păstra particularităţile lingvistice textului, a oferi unele explicaţii necesare şi totodată, a accesibiliza informaţia cititorilor din prezent ne conving că ne aflăm în faţa unei ediţii critice exemplare a unui manuscris amplu şi care a necesitat o organizare riguroasă pentru a putea fi tipărit.

Reperele biobibliografice datorate distinsei editoare includ o listă a operelor publicate şi o cronologie a vieţii şi activităţii lui Simion Florea Marian. Sunt preluate şi textele ce pot constitui o prefaţă a autorului, în care marele etnograf afirmă că îl interesează „numele româneşti” ale plantelor şi variaţiile lor zonale pentru a putea traduce corect în româneşte o botanică din altă limbă şi a oferi, astfel, poporului „român din întreaga Dacie…” (vol.I, p.50), o comoară lingvistică, pe lângă una etnografică. În articolul „Domeniul vegetalelor” (vol.I, p. 47-50), S. Fl. Marian arată că înţelege prin „vegetale”: „arborii (copacii), tufele, copăceii, buruienile, ierburile, bureţii şi musciurile [muşchiurile]”.

Fiecare articol e editat cu ilustraţia unei pagini din manuscris şi a plantei despre care se vorbeşte în conţinut. La „Abanos”, de exemplu, textul e structurat pornind de la o „definiţie” – descriere a plantei, denumite cu termenul românesc şi aromânesc („abanozi” la „românii din Macedonia”), apoi se vorbeşte despre originea şi varietăţile cunoscute. În continuare, se amintesc utilizările populare ale termenului: „Românii însă înţeleg sub cuvântul abanosnu numai lemnul care provine din arborele Diospyros Ebenum Retz., ci orişice lemn negru şi tare, care se poate dobândi printr-o procedură artificială. Aşa cred ei că: din stejar se face abanos foarte negru şi tare când şede o sută de ani în apă”. Urmează menţiuni despre utilizările plantei propriu-zise: „Din acest abanos se fac gâturile la chitare şi la scripce, cuie la aceleaşi instrumente şi la flaute”. Se amintesc şi expresii populare ce conţin cuvântul „abanos” cu sensul de „tare”, „ţeapăn” („a şedea abanos”), dar şi creaţii folclorice în care apare numele plantei: „Frundzî verdi di-abănos,/ Pi drumu ţării din gios/ Meri puiu mânios/ Cu cameşa nespălatî etc”.

Toate articolele au trimiteri bibliografice la finalul volumelor. De exemplu, bibliografia volumului I cuprinde 209 titluri.

În funcţie de situarea plantei într-o ierarhie nescrisă a credinţelor şi practicilor populare, informaţiile culese de etnograful cărturar se înmulţesc. De exemplu, la „Alun” (vol.I, p. 86-97), autorul face trimiteri detaliate la magia populară, fie din propriile culegeri de teren, fie din cele publicate de Nicolae Densusianu şi Elena Niculiţă-Voronca, notând mai multe variante de descântec „de muşcătură de şarpe” şi descriind descântatul „de adus ursitul” cu o vărguţă de alun ori practicile „pietrarilor”, adică ale „contra-solomonarilor” plătiţi de oamenii din sate ca să ţină departe furtuna şi grindina.

În cazul „Busuiocului”, se aminteşte o legendă etiologică „auzită de la o româncă din Siret”, conform căreia planta răsare din lacrimile vărsate de un tânăr neconsolat pe mormântul iubitei lui. Informaţiile despre rolul plantelor în calendarele populare, elemente de medicină empirică, vocabulare de specialitate, reţete, cunoştinţe, fragmente de texte rituale cu indicaţii de context şi multe altele conturează imaginea unei culturi populare tradiţionale a vegetalului de o mare bogăţie şi complexitate, constituindu-se într-o referinţă majoră pentru orice etnolog de astăzi aflat în căutarea unui corpus-„martor” al situaţiei „de pe teren” de acum mai bine de un veac.

Cele trei volume ale Botanicii poporane române, premiate de Academia Română în anul 2010 – desigur, cu premiul „Simion Florea Marian în domeniul etnografiei şi folclorului” – constituie o contribuţie excepţională la cunoaşterea operei marelui cărturar bucovinean, oferindu-ne posibilitatea de a parcurge un corpus amplu şi complex ce se adaugă, prin limbă şi conţinut, patrimoniului cultural intangibil al românilor. Desigur, după cum afirmă prof.univ. dr. Dumitru Murariu în „Cuvântul înainte” la volumul al treilea, nu oricine putea duce la capăt această întreprindere. Doamna Aura Brădăţan, muzeograf cu formaţie solidă şi experienţă pe măsură, a realizat singură ceea ce, în unele cazuri, nu realizează o instituţie întreagă, stabilind, prin ediţia critică de manuscris pe care a dus-o la capăt în mod strălucit, un standard de profesionalism şi pasiune ce se cuvine aşezat sub semnul exemplarităţii şi urmat şi de alţi cercetători.

_________________

*Simion Florea Marian, Botanica poporană română, Vol. I (A-F), Vol. II (G-P) cu un „Cuvânt înainte” de prof.univ.dr. Ioan Opriş, Vol. III (P-Z) cu un „Cuvânt înainte” de prof.univ.dr. Dumitru Murariu, membru corespondent al Academiei Române, Ediţie critică, introducere, repere biobibliografice, indice Botanica, indice capitole publicate antum/ postum, text stabilit, indice informatori, bibliografie: Aura Brădăţan, Editura Muşatinii, Suceava, 2008 (vol.I), Editura Academiei Române (vol. II şi III), (© Complexul Muzeal Bucovina Suceava, Suceava, România), ISBN 978-973-1974-07-1.

[Vatra, nr. 1-2/2021, pp. 90-100]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.