În anul patru, când am făcut specializare în filologie romanică, nu mai audiam decât cursuri de lingvistică.

    Dar în camera de cămin le auzeam pe colegele mele vorbind despre cursul lor de critică literară interbelică, despre Lovinescu și mutația valorilor estetice.

   Teoria mi s-a părut corectă, și exemplul pe care l-am găsit a fost Craii de Curtea veche, ce stil desuet, învechit folosea Matei Caragiale! Citisem cartea cu condescendență, un pic pe sărite și n-am prins niciuna din aluziile erotice care, voi vedea mai târziu, făceau deliciul subtililor membri ai clubul ”mateinilor”.

  ”Sper să te conving să-ți placă Matei Caragiale”, mi-a scris, peste câteva decenii, Matei Călinescu, unul dintre membrii cei mai marcanți ai clubului, pe cartea lui despre autorul Crailor. Dar acesta mi-a rămas antipatic în continuare și Craii de Curtea veche, deși una din cele mai cotate cărți din literatura română, îmi pare, la fel ca în adolescență, căznită și fandosită.

    După 89, m-am temut de o  mutație a valorilor estetice și de ”istoricitatea” cărților mele. Le-am recitit cu teamă și am răsuflat ușurată: erau vii.

   Încă vii, aș zice. Cărțile îmbătrânesc, la fel ca toate viețuitoarele, și pot avea farmecul vechimii. Dar pe câte dintre ele le mai citește cineva, înafară de profesorii de literatură?

*

   Târziu mi-am dat seama că dorința mea să fiu ”scriitor, nu scriitoare”, era ecoul felului cum caracterizase E. Lovinescu opera Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care  o considera maxima reușită a creației feminine: ”Scrisă de o femeie nu mai e feminină; ea poartă pecetea temperamentului masculin, a uitării de sine, a puterii de amplitudine a unui număr indefinit de obiecte foarte diferențiate și a posibilității de creație după o viziune proprie, demiurgică.”

   Să nu-mi dau seama, când citeam, dacă un text literar este scris de o femeie sau de un bărbat, devenise și pentru mine, testul valorii unei autoare. Când l-am aplicat, mi-a părut eficace.

  Intram câteodată în cârciuma scriitorilor, celebra Madam Candrea, ca să  cumpăr carne, cu prețul mai piperat de bufet, dar fără coadă. Plecam totdeauna repede, respinsă de atmosfera încărcată de alcool, fum de țigare și replici violente, ieșite din nimic.

   Într-una din dăți, s-a ridicat de la o masă Virgil Mazilescu, un obișnuit al locului. A venit spre mine cu un teanc de pagini dactilografiate în mână și, în stilul lui retoric-agresiv, m-a anunțat că se ridică o altă generație de prozatori, care o să mă dea la o parte, etc. Eram amici de câțiva ani și mă familiarizasem cu modul lui de a vorbi. Am înțeles că vroia să  citesc  dactilograma și să-mi spun părerea: lectura colegială se practica des în acel timp, ca și acum.

  Erau câteva proze scurte, scrise cu o mână sigură. Autorul era   familiar cu lumea satului, pe care o privea cu duritate și, în același timp, cu înțelegere. Un echilibru auster care mi l-a amintit pe  Marin Preda – dar  sunetul era mai modern.

  ”Este într-adevăr foarte bun! Talentat, sigur pe el!” i-am spus, când i-am restituit paginile.     

   Mazilescu a râs, satisfăcut.

   Nu era un el, ci o ea! O  știam și eu! Rodica!

   ”N-aș fi zis!” i-am răspuns, surprinsă.

*

  O știam  din vacanțele petrecute  la 2 Mai: o fată frumoasă, cu  

zece ani mai tânără decât mine. Făcusem mai demult plajă în același grup, cu ea și cu primul ei soț, criticul literar Dan Cristea. Fusesem colegă de an și cu el și cu sora ei, Monalisa Floroiu.

  În vara următoare, într-o după amiază când ne-am aflat, din întâmplare, doar noi două, pe plajă, am sfătuit-o să-și ducă prozele la editură. ”Nu vreau să scriu, nu vreau să devin  scriitoare. Vreau să trăiesc,” mi-a răspuns.

   Existase, probabil, un timp când  dorise să fie scriitoare, ori măcar să scrie, dovadă prozele publicate în reviste literare din țară, cu recomandarea lui Lucian Raicu, cel mai bun  certificat de intrare în literatură. Dar, poate, trăind în lumea literară, se convinsese că literatura și viața sunt incompatibile – așa cum umbla vorba în micul nostru cerc de scriitori.

  A ales, m-am gândit, cu un pic de invidie, închizând subiectul și plecând de pe plajă. Și eu voisem să trăiesc, nu să scriu, dar nu fusesem în stare.

  Am găsit ceva asemănător spus și de Henry Miller în Sexus, cu vocea lui  cinic-idealistă: ”Omul scrie doar ca să vomite otrava care s-a adunat în el  din cauza felului greșit în care își trăiește viața. Încearcă să-și recupereze inocența. Și singurul efect al scrierilor lui este că inoculează lumii întregi virusul deziluziilor lui. Nu cred că s-ar găsi niciun om pe lume care să înnegrească pagini, dacă am avea curaj să trăim în acord cu credințele noastre. ”

    Totuși, peste doar câțiva ani, când eram lector la Cartea Românească, Rodica  mi-a adus un roman surprinzător, modern, plin de tragism și poezie, ca și titlul – Iarna, vietățile. Era diferit de prozele anterioare.

   A fost una din  cele mai valoroase apariții ale finalului de epocă ceaușistă. A luat premiul pentru debut ”Liviu Rebreanu” și a avut o cronică a Monicăi Lovinescu la Europa Liberă.

*

     ” Există un scris al femeilor și unul al bărbaților? Scriu femeile altfel decât bărbații? m-a întrebat Bianca Burța Cernat în vara lui 2019, pe scena Teatrului din Bacău.

   N-am avut atunci, pe loc, răspuns, mai târziu am aderat la cel al lui Negrici.

  ”Multe din romanele și nuvelele apărute după 1920 au fost așezate de istoricii literari într-o ”tradiție a scrisului feminin”. Comentatorii cu tentații comparatiste s-au simțit somați să proclame similitudini cu literatura feminină engleză, structuraliștii din anii 60-70 s-au căznit să identifice în textura scrisului mărcile specifice feminității creatoare, și, tot așa, conținutul cărților semnate de femei a fost trecut, în anii 80 (și după) prin infailibila mașină de tocat a psihanalizei. /…/ Nici stilul, nici viziunea artistică și nici planul moralei actului creator nu furnizează destule argumente viabile pentru a atașa un sex anume literaturii.”

     Nu mai utilizez acum testul valorii, nici nu mai sunt convinsă că trebuie să alegi între viață și literatură, dar  cred  că e greu să le conciliezi, mai ales dacă ești femeie.

  Fetele încep foarte bine, izbesc puternic și pe urmă dispar, mi-a spus, la începuturile mele, Paul Goma, când m-am dus cu un text de publicat la România literară unde el era redactor, cred că alături de Sorin Titel.

*

  De curând, am observat că personajele mele cu dezbateri interioare (profesorul Mironescu din Dimineața, Cristian din Dăruiește-și o zi de vacanță, Traian Manuși Danieldin Intâlnirea) sunt bărbați, în timp ce personajele feminine sunt obsedate de drame familiale și dileme sentimentale.

   Să fie o ”discriminare” în favoarea bărbaților? Asta cred eu, de fapt, despre femei?

   Sau doar soluția travestirii m-a împins să împrumut personajelor masculine felul meu de a gândi?

*

   În Iluziile literaturii române, E. Negrici analizează comentariile lui E. Lovinescu la cărțile scrise de femei care, cu  diferențe de vocabular, se înscriu pe aceeași linie cu cele ale lui G. Călinescu. Negrici le descoperă substratul comun – o străveche concepție masculină, în raport cu partenera imprevizibilă:

   ”Dar ce sunt, în fond, toate aceste trăsături (mister feminin, sentimentalism, instinctualitate, lirism, fragilitate, subiectivitate) ale feminității literare, vehiculate de criticul de la Sburătorul și nu numai de el, dacă nu consecințele unui banal transfer psihologic, al proiectării în plan artistic al portretului standard al femeii? Al femeii cu umorile incontrolabile și pasionalitatea imprevizibilă, așa cum sălășluiește ea în concepția bărbatului care s-a văzut și se vede mereu, printr-o convenție fortificată milenar: cerebral, lucid, ferm, organizat, eficace, măreț”

   Și i se pare ciudat că spusele unui intelectual de anvergura lui Lovinescu ”trădează o suficiență de tip macho, o lipsă de sensibilitate și uneori o abia reținută mefiență față de produsele doamnelor literaturii  române”.

*

  În același timp, n-are egal sprijinul generos al lui E. Lovinescu, acordat scriitoarelor, ca și scriitorilor. Din 1919 până în 1943, și-a deschis, ca nimeni altul, nu numai mintea și sufletul, ci și apartamentele (fie cele închiriate din strada Câmpineanu, fie cel cumpărat pe credit rambursabil din bulevardul Elisabeta, ulterior Kogălniceanu 95), oricărui doritor de confruntarea cu cenaclul Sburătorul.

   Am locuit  doi ani în căminul de lângă Operă, fără să știu că mă aflu în spațiul magic prin care trecuseră pașii emoționați ai celor ce se îndreptaseră, cândva, cu teancul de foi sub braț sau în poșetă, vizavi, la lectura de seară.

    După 90, eram la curent cu istoria zonei. Mă uitam cu nostalgie la blocul interbelic din fața Facultății de Drept, cu apartamente construite  pe credit de Casa Corpului Didactic. Acolo fusese cel al lui Eugen Ionescu care n-a vrut să-l revendice nici pe el, nici trecutul de scriitor roman, și cel al lui E. Lovinescu unde din 1938 până în 1943,  ținuse el ședințele celebrului cenaclu.

    Victorii și eșecuri, tensiuni și clipe de extaz, invidii și revanșe întovărășiseră lectura și discuțiile! Și flirturi cu țintă directă (recomandări la edituri, pentru diverse posturi, articole de promovare), sau sentimente reciproce, țesute  între critic și unele aspirante la succesul literar. Relația cu Ioana Postelnicu, ”împinsă” nu doar în literatură, ci și în viața socială, e  documentată de agenda indiscretă a criticului, ca și rivalitatea ei cu Cella Serghi, până și pe patul spitalului, cu puțin înainte de moartea lui.

  #Metoo, care s-ar fi  pretat la unele  investigații, nu exista pe vremea aceea.

*

  A rămas doar înverșunarea Monicăi, fetița inutil răsfățată de doamnele cenaclului, care a asumat gelozia mamei. Nu s-a mulțumit cu portretul acru făcut Hortensiei Papadat-Bengescu, ci s-a opus drastic publicării corespondenței ei cu E. Lovinescu; dacă nu greșesc, îi fusese oferită de Ileana Vrancea, și este, încă, inedită.

  Din nefericire, a plecat prea devreme și excelenta editoare Gabriela Omăt, tocmai când se gândea să-și scrie propria carte, ce lume fascinantă ar fi evocat!

    Zece ani a luptat Monica Lovinescu să recupereze apartamentul din care mama ei fusese scoasă și asasinată în închisoare, ca să se instaleze în el un procuror militar cu greutate în anii staliniști, care reapare în procesul Ceaușeștilor și în culisele  altora din anii 90, executând ordinele grupului din jurul lui Ion Iliescu.

    Visam că în apartamentul recuperat se va instala muzeul lui Eugen Lovinescu și al Sburătorului, cu fotografii, scrisori, manuscrise ale cenacliștilor. M-am implicat cum am putut, împreună cu alți jurnaliști de opoziție. Am făcut o ”descindere” jurnalistică, am dat nas în nas cu sinistrul locatar, am scris în 22, etc.

  Deși procesul fusese câștigat, abia în 1998, după  o intervenție la cel mai înalt nivel, Monica Lovinescu și-a putut primi apartamentul pe care l-a donat Fundației Humanitas Aqua Forte, pentru a fi dat circuitului cultural. Funcționează acolo cenaclul literar Lovinescu, coordonat de Ioana Pârvulescu, cenaclul Noica (ironia sorții, un timp a fost coordonat de Sorin Lavric, cunoscut prin misoginismul său), Societatea Română de Fenomenologie, coordonată de Cristian Ciocan, Revista Studia Phaenomenologica etc.

   Am fost mult timp nedumerită că Monica Lovinescu nu a insistat ca acolo să fie  muzeul  lui E. Lovinescu și al cenaclului său interbelic. Am vorbit o  dată despre asta cu ea și mi-a argumentat că nimic nu mai rămăsese din vechea casă, biblioteca fusese arsă în curte, mobilele dispăruseră, manuscrisele fuseseră confiscate etc.

   Uneori mă gândesc că, în ciuda imensei dăruiri pentru literatură și a  dragostei pentru tatăl său, Monica a fost prea aproape de viața omenească a Sburătorului, ca să-i poată aprecia  anvergura.

  Ea rămăsese cu imaginea unei case a familiei, eu cu cea din manualele  de istorie literară.

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 2-3]