Senida Poenariu – Despre prieteni și singurătate

Romulus Bucur demonstrează în despre prieteni și singurătate* că se poate scrie despre teme „mari” și fără a se folosi majuscule. Nu doar despre singurătate și prieteni sunt poemele din ultimul volum al poetului, ci și despre dragoste, moarte, împlinire, sens, rutină, viața animalelor, realitate virtuală ș.a., lista fiind destul de generoasă. Aceasta nu înseamnă însă și că Romulus Bucur a devenit un poet „grav”. Iar poemele despre și cu pisici (nici nu mai e cazul să insistăm asupra faptului că Romulus Bucur e un pisicofil, menționăm numai Cărticica pentru pisică și ale sale trimiteri savuroase la Old Possum’s Book of Practical Cats a lui Eliot), dar și despre gasteropode, câini și trântori, chiar și prezența „vecinului mardare / cu gânduri murdare”, mare chinuitor / ucigător de animale, cunoscut și el deja, o demonstrează. Pe de altă parte, despre prieteni și singurătate este un volum al crizelor existențiale.

Formula poetică patentată, precum și atitudinea ironică și autoironică, demistificatoare și chiar cinică pe alocuri, confirmă și prin acest volum vocea proprie și ușor recognoscibilă a poetului. Din cele patru părți compoziționale ale cărții (în capul tău, dragostea perfectă, plante & animale, cărți poștale pentru înălțimea sa)nu lipsesc nici dispunerea mai mult sau mai puțin grafică a versurilor, intertextualitatea, încorporarea unor sintagme preluate din muzica rock a anilor 70 – de fapt, nu cred că am exagera dacă am spune că întreg volumul stă sub semnul lui Billy Joel –, autoreferențialitatea sau infuziile din literatura asiatică. Mai mult decât atât, Romulus Bucur explică parcimonia bine-cunoscută a cuvintelor în poeme precum nu spui mai mult  și spui cât e nevoie.

Este prezentă și dedublarea conștiinței poetice care, de pe o poziție superioară, cinic-rațională, printr-un demers sistematic, operează ca un bisturiu hotărât să-l disece până la extracție pe „sentimentalul rafinat” – cum îi place lui Radu G. Țeposu(1) să-l eticheteze pe poetul discutat: „problema ta e că-ți dai / prea multă importanță / dacă bunică-ta și maică-ta / ar fi fost ucise în timpul / războiului & aruncate / în groapa comună ne-ai / fi scutit de lamentații de / depresiile unui tip fără de care lumea ar fi fost / în cel mai rău caz / la fel și dacă mă asculți pe mine / mai bună ascunde-te în colțul tău / ca o jucărie abandonată de / un copil plictisit plânge-ți / de milă sau și mai bine / fă economie de efort mimează / detașarea non-atașamentul / și alte chestii de soiul ăsta / că se poartă” (p. 16). Exemple de acest fel sunt numeroase. Se observă, de altfel, și nu doar în acest poem, o perspectivă interogativă care ridică problema potențialității unei traiectorii complet diferite a vieții (sau a morții). Oare ce ar fi fost dacă… acea sumă de incidente / accidente / decizii / întâlniri ar fi repercutat diferit?,  pare să se întrebe Romulus Bucur. Poate mai mult decât în volumele anterioare, se remarcă această voce dialogică, retrospectivă și totodată moralizatoare care se încăpățânează să demoleze orice urmă de idealism.

Astfel, asupra întregului volum planează un sentiment al futilității existențiale și profesionale, respectiv vocaționale: „unul din avantajele unei anumite vârste / e că s-ar zice că știi ce contează cu adevărat / adică aproape nimic” (p.13). Pe de altă parte, chiar dacă speranța este la rândul ei repudiată pe tonuri revoluționare, nu fără ironia bine-cunoscută, ea se dovedește a fi incurabilă : „speranța e o buruiană / s-o smulgem / s-o ardem și să săpăm pământul / să-l pârjolim / să aruncăm cenușa / pe apa sâmbetei / s-o tulburăm / s-o facem cerneala cu care / să scriem cărți inutile / ale căror pagini se fărâmițează pe rafturi / să facem din fărâme o mandala de nisip / pe care s-o des-facem sistematic / începând cu numele zeului / de ce ne sticlesc ochii / de ce ne mișcăm / ca niște automate / i-om fi inspirat fumul / din cenușa / căzută pe jos și necurățată / au răsărit vrejuri care / ne înlănțuie gleznele” (p. 21). Nu este pierdută nici încrederea „în minți compatibile / care se atrag ca magneții / sau se ciocnesc de sar scântei / în afară de asta  / nu prea vezi / lucruri care contează și știi / că și asta poate că e o iluzie” (p. 48).

De altfel, și problema „utilității” și a relevanței care-l urmărește pe Romulus Bucur încă de la debut apare exacerbată în acest volum. „Munca folositoare” respectiv „senzația atât de plăcută / că ești de folos / mai mult încă chiar / ești folosit” (p. 27) apare în contrast cu „băgatul în seamă” al poetului / scriitorașului, cu  „… bla-bla-bla-urile tale / inutile de scriitoraș / care nu vor salva pe nimeni / nu vor vindeca pe nimeni” (p. 47). Ca și în cazul speranței care subzistă, scrisul, respectiv acea „dăruire totală”, devine efectul unui „mecanism pe care celulele / l-au învățat atât de bine / încât nu le mai poate opri nimeni” (p. 36). Această pornire organică asigură mediul prin care singurătatea este apropriată și totodată îmblânzită: „îți construiești din cuvinte / un tron mare de singurătate / îți țeși o hlamidă / întemeiezi / o rețea virtuală de prieteni / mai virtuală decât virtualitatea însăși” (p. 19). Tristețea apare nu doar ca iubită credincioasă, ci și ca o pisică mare care-i toarce poetului în poală. 

Există o complacere în izolare / singurătate și tristețe, o detașare (mimată)  și o învingere a fricii (tot mimate), care iau naștere pe fondul pierderii persoanelor dragi. Moartea, respectiv dispariția acestora, fie că este vorba de prieteni, de frate, ori de fostele iubiri produce alienare, respectiv o retrage într-o realitate imaginat(r)ă – nu degeaba secvența care deschide volumul se numește în capul tău –, o „realitate jupuită”, care nu poate fi accesată decât prin violență. Rămâne întrebarea „cu cine îți petreci timpul în perspectiva morții, respectiv pe cine ai vrea să-ți fie alături în ultimele momente”? Răspunsul este pe măsură: „… n-aș vrea să vă văd la mine la înmormântare / de parcă asta ar conta / în vreun fel eventual / vor posta versuri / de-ale tale pe facebook / o inimioară o lumânare / te gândești să ceri să fii pus / într-un sicriu larg să te poți / tăvăli de râs / dacă ai chef” (p. 15).

Chiar dacă dragostea apare la rândul ei ridiculizată („dragostea / salvează totul o vezi / cum țâșnește din turnul de supraveghere / sare în barcă vâslește ca nebuna / te scoate din apă îți face / respirație gură la gură / te lasă / în grija personalului calificat” (p. 42), remarca lui Al. Cistelecan din postfața Poemelor alese este valabilă și pentru acest volum: „Îmbrâncelile la care nu rezistă el sunt cele senzuale, cele erotizante. Sub efectul lor, Romulus Bucur se transformă radical: devine un tandru, un mângâios, un delicat (nu fără aprinderi corespunzătoare); până și memoria se diafanizează și lucrează în materie delicată, aeriană, electrizată senzual, dar taxată de melancolie”(2). Nu lipsesc scenele de tandrețe și „frumoasele povești / de dragoste firește tot/ din capul tău” (p. 17), ultima parte dând impresia unor cadre foto care surprind diferite ipostaze ale corpului feminin, cea cu rochia roșie cu buline sau cu o cămașă largă cu dungi albastre, o odă adusă trupului care „nu suportă nici măcar / atingerea privirii / a luminii chiar / preferă să nu zică / ci să sugereze” (p. 85), un corp construit din papier maché. Aceste stop-cadre, cum le numește poetul, conferă actului poetic utilitate, fie ea și una îndoielnică (inspirația de dimineață).

Însă, disperarea se ascunde adânc în spatele scenelor feerice, iar ruleta rusească este motorul dezmierdărilor. Cu toate acestea, singurătatea în doi a cuplului „de nemuritori / domnind asupra unui olimp / de hârtie” (p. 109) devine modul (posibil) de existență și reziliență. Tocmai de aceea, în încheiere, am considerat potrivit să redau, fără alte comentarii sau intervenții care nu ar avea ca efect decât diminuarea intensității, versurile pe care le consider a fi dintre cele mai percutante nu doar din volumul de față, ci din toată opera poetică a lui Romulus Bucur: „într-o cameră perfect izolată fonic / cedezi nervos în câteva minute / respirația bătăile inimii pulsul / devin un țipăt strident de singurătate / al celulelor se propagă / din aproape în aproape nelăsând / nimic întreg în urmă / treptat / se organizează ca niște firicele de apă / vocea ta un torent / care dărâmă pereții urlă / TE IUBEEESC sperând / ca și celulele ei / să audă să răspundă” (p. 54).

_____________________

* Romulus Bucur, despre prieteni și singurătate,Tracus Arte, București, 2020.

1 Radu G. Țeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă,Editura Cartea Românească, București, 2006.

2 Al. Cistelecan, „De la lehaminte la galanterie”, în Romulus Bucur, Poeme alese,Editura Aula, Brașov, 2008.

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 46-47]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.