Alex Goldiș – Un arbitru al poliglotismului și al planetarismului

Profesor de literatură comparată la Harvard și director al Institutului de studii World Literature, David Damrosch este, fără îndoială, unul dintre cele mai frecventate nume ale studiilor literare de azi. Cartea lui din 2003, What is World Literature?, încă netradusă în română, dar cunoscută cercetătorilor autohtoni, punea bazele noului domeniu de studii World Literature. Sintagma nu se referă nici la corpusul total de texte ale lumii, nici la selecția capodoperelor, ci mai degrabă la o serie de metode sau practici de lectură care încearcă să deschidă orizonturile comparatismului dincolo de eurocentrism și de prezenteism. Cartea oferea cea mai elastică (dar perfect funcțională) definiție a operelor care intră în sfera de interes a World Literature: „opere care câștigă prin traducere”, care dobândesc „o viață de apoi” în cultura de adopție. Ea consacra în același timp un erudit (Damrosch stăpânește 12 limbi), capabil să se angajeze într-un tur de forță comparatist prin apelul la texte de pe mai multe continente, din antichitate până azi.

Nu e de mirare, așadar, că de atunci fiecare volum al autorului e primit cu interes maxim de cercetătorii literari din toată lumea. Recenta Comparing the Literatures. Literary Studies in a Global Age* este, din multe puncte de vedere, un sequel al cărții anterioare. El dezvoltă problematici și obsesii sau revine asupra evoluției unor probleme lansate acum aproape două decenii. Ceea ce reunește studiile din cartea de față (multe, cunoscute în forme incipiente specialiștilor din publicații științifice ale ultimilor ani) este preocuparea constantă pentru soarta comparatismului. Doar că Damrosch nu se rezumă la discutarea problemelor sale actuale, ci reface, după cum el însuși se exprimă, „arheologia” domeniului.

Evident, avem de a face cu o arheologie „interesată”, preocupată de a identifica și de a reține acele personaje care au contribuit la înlăturarea barierelor disciplinare – nu puține – ale comparatismului. Spun portrete, întrucât cartea e deopotrivă o arheologie a instituțiilor (reviste, universități, strategii culturale ale unor state) care au modelat disciplina și o rememorare adeseori anecdotică a figurilor comparatiștilor care au contribuit la emanciparea sa la un moment dat. Demonstrația nemărturisită, dar neascunsă nicio clipă de Damrosch, e că istoria comparatismului e (și) microistoria unor biografii, în care circumstanțele istorice sau umane au jucat un rol cel puțin la fel de însemnat ca mecanismele culturale supraindividuale. La fel de importante ca teoriile sunt condițiile politice și personale ale figurilor centrale ale comparatismului, tocmai în măsura în care aceste condiționări au oferit motivații suplimentare acțiunilor lor. Comparatismul nu e un set de teorii cu o evoluție autoreferențială, așa cum a fost el prezentat cel mai adesea, ci o comunitate de specialiști care au încercat să lărgească orizonturi pornind de la îmbunătățirea statutului propriu și al celor aflați în situații similare pe scena culturală mondială. E domeniul (pentru a ne opri la câteva repere invocate de Damrosch) lui Madame de Staël, o femeie cosmopolită într-o lume culturală dominată de bărbați și plină de restricții politice; e domeniul lui Hugó Meltzl, cetățeanul austro-ungar militant pentru comparatismul poliglot, al exilaților Leo Spitzer și Erich Auerbach, al orientalilor Gayatri Spivak și Edward Said, care atrag atenția asupra imperialismului cultural al Vestului etc. Povestea comparatismului nu mai poate fi refăcută neutru, în laborator, ci ținând cont de contingențe: persoane, locuri, momente, constrângeri instituționale, fiecare cu o încărcătură proprie în dezvoltarea fenomenului. Din acest punct de vedere, mobilitatea privirii lui Damrosch e impresionantă: profesorul de la Harvard pare că știe tot, a citit tot și poate reconstitui imaginea de ansamblu.

Deși volumul are o componentă discret hagiografică (fiecare din numele reținute, mult mai multe decât cele menționate mai sus, a produs un breakthrough în istoria disciplinei), Damrosch nu trece cu vederea nuanțele corective ale acestor portrete: în capitolul despre Hugó Meltzl e reținut detaliul că, deși Acta Comparationis Litterarum Universarum, celebra publicație fondată la Cluj în 1877, anunța 10 limbi oficiale, conținutul revistei nu transpune în totalitate această intenție și că mizele imperialist-naționaliste ale demersului nu trebuie nici ele ocultate. Niciuna din limbile suprimate ale imperiului, precum croata, ceha, româna, sârba, slovaca, observă Damrosch pe urmele unei observații a lui David Marno, nu figurează printre multele limbi oficiale ale publicației. Tot printr-o punere în scenă complexă, cu oglinzi paralele, e prezentat și cazul lui Paul de Man, ale cărui merite de comparatist sunt puse în balanță cu anti-istoricismul fundamental al criticului. Atenția exclusivă asupra formelor și insistența lui de Man în separarea completă a textului de experiență sunt privite, în poate cel mai incitant capitol al cărții, ca simptom al camuflării simpatiei din tinerețe față de nazism. De fapt, cartea e și o reflecție asupra limitelor separării complete a textului de context – o modă, iată, nu doar în universitățile românești ale anilor ʼ70, tributare autonomiei esteticului, ci și în cele americane. Damrosch își amintește că „În anii mei de studenție la Yale, citeam Teoria romanului a lui Lukács mai degrabă decât Istoria conștiinței de clasă, citeam S/Z al lui Roland Barthes ca pe un tur de forță naratologic, fără nici cea mai mică atenție la politica sexuală subversivă a lui Barthes – o omisiune a atenției critice pe care D. A. Miller o va analiza mai târziu în Bringing out Roland Barthes (1992)” (trad. mea).

Volumul e plin de astfel de considerații interesante cu privire la diferitele ciocniri de ideologie ale studiilor literare de-a lungul secolului XX. A reface în spațiul unei cronici toată complexitatea discuțiilor deschise de Damrosch ar fi imposibil. Cartea se cere citită și rumegată pe îndelete. Mă rezum doar la a spune că, dincolo de această arheologie polifonică, volumul are meritul de a semnala cam toate erorile instituționale sau teoretice pe care le comite comparatismul actual. Nu e foarte clar cum va arăta comparatismul viitorului – spirit mai degrabă practic, Damrosch nu se aventurează în promisiuni sau previziuni –, însă știm ce mecanisme trebuie să evite.

 El trebuie să evite, în primul rând, să se mai rezume la „literaturile NATO” (după o afirmație ironică a lui Werner Friederich din 1960), încercând să cuprindă cât mai multe culturi. Ușor de zis, greu de făcut: soluția ar fi, evident, evitarea dărilor de seamă eurocentriste și încercarea de spargere a monopolului limbii engleze. Damrosch nu obosește să militeze pentru poliglotism și pentru intensificarea traducerilor în același timp, soluții privite nu în opoziție, ci în complementaritate. Sunt amendate sistematic în carte toate pretențiile neacoperite de realitate de a lărgi canonul. Damrosch e un adevărat arbitru al poliglotismului și al planetarismului, care arată cartonașul galben (sau roșu, după caz) fiecărui demers neconform cu principiile de mai sus: într-un număr manifest despre globalizarea studiilor literare din prestigiosul Modern Language Association, Damrosch constată că doar 16 din 687 de opere sunt citate în altă limbă decât engleza. Celebrul manifest Combined and Uneven Development. Towards a New Theory of World Literature (2015) al grupului de cercetare Warwick, care atrage atenția asupra raporturilor hegemonice dintre culturile periferice și semi-periferice, e deconstruit în aceeași manieră: „prin excluderea oricărei limbi în afara englezei, colectivul Warwick legitimează practica anglo-imperialismului pe care încearcă s-o combată din răsputeri în teoriile sale” (trad. mea).

În al doilea rând, comparatismul actual va trebui să fie atent la mecanismele de consacrare ale câmpului cultural și să încerce, pe cât posibil, să repare inechitățile dintre canonici și scriitorii sau operele rămase pe nedrept în umbră. În literatură, la fel ca în economie, observă Damrosch, lăsați în totalitate în voia pieței libere, „the rich get richer, the poor get poorer” („cei bogați devin și mai bogați, cei săraci sărăcesc și mai mult”). Tendința canonicilor de a deveni hipercanonici și a marginalilor de a pierde și mai mult teren e ilustrată prin analize statistice. Într-un studiu mai vechi, cuprins acum în carte, autorul arată că postcolonialismul, cu intenția sa de a reechilibra aceste raporturi, nu face decât să le adâncească. Autorii canonici nu pierd în citări, ci beneficiază de și mai multe studii, însă din perspective inedite (politice, de gen etc.): „James Joyce, o figură centrală în studiul modernismului european înalt, inspiră acum colecții ambițioase de articole cu titluri precum Semicolonial Joyce or Transnational Joyce” (trad. mea). Situația paradoxală a erei postcanonice seamănă izbitor cu cea a epocii postindustriale, remarcă mai mult sau mai puțin amuzat Damrosch: „Stelele în afirmare ale economiei postindustriale, la urma urmei, ajung să arate în mare măsură precum vedetele industriilor tradiționale: Amazon are nevoie de depozite de cărămizi și mortar; Apple și Lenovo și-au construit fabrici imense de ansamblare a pieselor, pline de chimicale toxice, cu probleme de poluare (…). Această recrudescență a industrializării tradiționale are și o consecință secundară: multe din industriile consacrate s-au dovedit că o duc foarte bine și în epoca noastră postindustrială. Automobilul, simbol și pilon principal al vechii economii industriale, nu a avut soarta diligenței în epoca magistralelor informației. Pe șosele sunt mai multe mașini ca niciodată și în special mai multe mașini de lux. Lexus, Mercedes și prietenii lor bine plasați au profitat adăugând valoare produselor prin duzinele de microprocesoare capabile să facă totul, de la economisirea combustibililor la memorarea poziției la volan ale șoferilor”. (trad. mea). Nu e clar, însă, în discursul lui Damrosch, care ar fi mecanismele generale de reglare a acestor inechități în câmpul studiilor literare. Singurele soluții pe care le oferă cartea sunt personale și vizează lărgirea programelor de studiu și a conținuturilor cursurilor pentru a putea cuprinde și scriitori mai puțin frecventați.

Nu în ultimul rând, comparatismul actual ar trebui să evite să mai extrapoleze teorii generale ale vestului asupra unor spații cu caracteristici specifice. „Dacă teoriile dezvoltate la Paris sau la Frankfurt sunt aplicate de cercetători chinezi sau americani romanelor braziliene sau poeziei sanscrite, cât din mesaj va suferi deformări sau se va pierde în acest schimb triangular?” (trad. mea), se întreabă David Damrosch. Cartea sa pledează, pe urmele unui studiu fundamental al lui Revathi Krishnaswamy din 2010, pentru constituirea unui corpus de „world literary knowledges” sau „world literary theory”, în omologie cu enciclopediile literare tot mai cuprinzătoare. Nu doar canonul literar trebuie adaptat la nivel planetar, ci și conceptele sau teoriile. Altfel, deși are în vedere culturi îndepărtate, discursul comparatistului amenință să rămână solipsist. Și în această chestiune crucială Damrosch rămâne însă echilibrat: deși teoria e întotdeauna legată de locul și de cultura care a produs-o, ea nu e intraductibilă sau inadaptabilă: „în absența unei baze teoretice de analiză, am fi lăsați în voia tradițiilor paralele sau chiar a micro-tradițiilor, dezbinate de concepte precum națiune, perioadă, gen literar, gen biologic sau clasă” (trad. mea).

Ar mai fi multe de spus despre cartea provocatoare a lui Damrosch. Închei remarcând că erudiția autorului e pusă mereu în slujba atenției la local, în absența căreia lărgirea orizontului comparatismului ar rămâne o frază lipsită de acoperire. Cartea lui Damrosch arată, printre altele, că un comparatist de secol XXI, în loc să abstragă legități transnaționale, e pregătit să le amendeze și să le reformuleze permanent pornind de la detalii sau accidente locale. La fel cum sancționează autorii care se limitează la literaturile NATO, Damrosch semnalează și cazurile în care comparatiștii se sfiesc să-și aproprieze materialul local (câteodată chiar al propriei culturi): comparatismul american tradițional e „amerifugal”, eludând tocmai cultura americană în favoarea celei „elitiste”, europene; Wellek sau Frye și-au lăsat propriile literaturi în afara reflecțiilor universaliste etc.

E foarte posibil ca această ecuație global-local să sune puțin demagogic – formula e un clișeu al studiilor literare, nu de ieri, de azi –, însă Damrosch pare s-o și pună în practică. Din numărul impresionant al culturilor naționale la care apelează în volumul de față nu lipsesc nici măcar trimiterile informate la literatura română. Sper doar ca, în loc să condamne „ideologia stângistă” în universități, atenția disproporționată față de marginali, reașezarea canonului pe baze etice în defavoarea esteticului, politizarea excesivă a literarului (lamentații mai vechi și mai noi), intelectualii români să sesizeze importanța momentului actual, în care culturile cu puține șanse pe piața liberă a economiei valorilor s-ar putea să prindă un culoar important de a afirmare și să capete în sfârșit voce.

_________________

*David Damrosch, Comparing the Literatures. Literary Studies in a Global Age, Princeton University Press, Princeton and Oxford, 2020, 386 p.

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 52-53]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.