(continuare anchetă scriitori)

Doina RUȘTI

1. În jurul anilor 2000 la noi s-a produs o explozie epică. Pe-atunci au apărut primele colecții de proză contemporană, iar cititorii, după ce un deceniu devoraseră cărți traduse, în special nonficțiune, mai ales enciclopedii, voiau să afle povești care aveau legătură cu experiențele lor. Se estompase și foamea de relatare jurnalistică, iar actul trăit avea nevoie de un filtru. Proza anilor 2000 a răspuns parțial acestei nevoi. Pentru mine romanul de debut, publicat în 2004, a avut rolul unei confesiuni, după anii lungi ai tăcerii comuniste. Și-am avut surpriza să aflu că mulți dintre cititorii Omulețului roșu s-au regăsit în poveste, chiar s-a creat un fel de mitologie în jurul romanului, din cauză că multe dintre experiențele mele de-atunci erau al tuturor. Nu știu în ce măsură romanele douămiiste dau măsura unei viziuni ori a unei atitudini sociale, dar pot să spun că în ceea ce mă privește, am pornit de la faptul comun, cum ar fi apariția internetului, demonetizarea politicienilor, generalizarea imposturii intelectuale, ca să ajung în zona simbolică. De pildă, unul dintre personajele principale, Albert, face parte din generația decrețeilor. Dar desigur n-am povestit că umbla cu cheia de gât, sau alte futilități de acest gen. Personajul meu decrețel construiește un soft care proiectează o cohortă de omuleți roșii.  Nu cred într-o literatură zolistă ori neozolistă, ci într-un act de creație pe terenul atât de ofertant al socialului.

2. Nu cred că o confesiune, plasată în zilele noastre, cu accente satirice ori cu inerente referiri la viața de zi cu zi, poate fi încadrată în categoria romanului social. Toată literatura pornește de la ceea ce trăiește (visceral sau intelectual) scriitorul. Acesta încearcă să povestească ceva care l-a marcat, l-a impresionat, i-a modificat percepțiile. Totul este biografie. Numai că, scriitorul, ca oricine, poate fi extrovertit sau introvertit, discret sau indiscret, cult sau nu – etc. În toate cazurile povestea îl exprimă pe el, iar nu o societate. Cu cât povestea lui este mai aproape de sensibilitatea și de experiențele majorității, cu atât impresia de operă socială este mai solidă. Aș zice că înmulțirea temelor de actualitate vine din accentuarea egocentrismului. Trăim într-o epocă a narcisismului, ceea ce include și un anumit verism, o impresie de actualizare acută a existenței povestite. Sunt om și nimic din ce e omenesc nu–mi este străin s-a transformat de multă vreme în Singurul teritoriu care contează sunt eu. Iar acest eu narativ are de regulă o viață săracă și stereotipă ca și a scriitorului, de unde impresia că cele mai multe dintre romanele contemporane fac parte din aceeași poveste: a unei persoane foarte dezamăgite de ceilalți, care aberează pe pagini întregi.

3. Ficțiunea în registru fantastic nu este la îndemâna oricui, dar nu există nimeni pe lume care la un moment dată să nu-și spună povestea, să nu vorbească despre  cum era „pe vremea lui”.

4. Tabloul general și emblematic al unei epoci poate să impresioneze și să declanșeze o poveste. Dar fresca socială nu este decât unul dintre procedeele astăzi înglobate în totalitate în poveste. Cât mă privește am eliminat cu totul fresca socială din roman, chiar și atunci când epoca are importanță în mesaj. Cu toate astea, critica literară, atunci când exista, a vorbit despre o frescă în scrierile mele. În romanul Fantoma din moară am fărâmițat informația despre epocă, multiplicând-o de fapt prin existența mai multor naratori, cu viziuni diferite, complementare uneori, alteori  doar de corectare. În alte romane, bunăoară în Manuscrisul fanariot, impresia de frescă e dată de amănunte, detalii de portret, atitudini proiectate pe o mentalitate socială. Orice poveste are un cadru, o geografie a faptelor, se folosește de mentalități ori evocă legile unei epoci. Dar asta nu înseamnă frescă. Vorbim despre un tablou complet al epocii, atunci când personajul este doar pionul procesului social. Monografia unui eveniment (Răscoala lui Rebreanu), chiar și când există personaje memorabile sau un destin de prim-plan, urmărește conflictul înrădăcinat în mecanismul de funcționare a societății. Dar în romanul contemporan nu prea mai are importanță evenimentul, ci doar viziunea parțială și puternic subiectivă a naratorului. În Fantoma din moară acțiunea se petrece pe zilele exploziei de la Cernobîl. Dar n-am făcut radiografia evenimentului, n-am urmărit un personaj în relație cu acel eveniment istoric, ci el este receptat halucinat, în cheia personajului meu principal care este o fantomă, cu multiple valențe, unele sociale.

5. Proza traduce subiectiv realitatea, iar această realitate este doar a scriitorului. La finele anilor ’80 scrisesem romanul Fantoma din moară și-mi imaginam că-l voi putea publica imediat. Am aflat în scurt timp că într-o editură comunistă nu se putea intra. De-abia prin 1998, după ce se mai stinsese ecoul revoluției, am încercat din nou să public romanul. Dar nimeni nu avea nevoie de proză contemporană autohtonă, la acel timp. La baza acestui roman se afla un eveniment care mi-a hotărât toate acțiunile vieții, anume asasinarea tatălui meu. Aceasta era realitatea mea cea mai importantă, punctul zero al scrisului meu. Prin urmare, am scos din romanul Fantoma din moară un capitol în care relatam acest episod autobiografic și în jurul acestui capitol am scris alt roman – Omulețul roșu. Toată cartea era un pretext, un fel de cufăr, în care eu mi-am ascuns drama. Tot romanul era legat de ea, de moștenirea comunistă și de crimele ei. Nu există cuvânt în Omulețul roșu care să nu se lege de lagărul comunist. Dar  evident, aici nu povestesc, nu mă confesez (deși este o povestire confesivă), ci fiecare item social are o derulare simbolică: decrețeii devin omuleți roșii, cetatea ideală – un loc al genezelor epice, fiul securistului se transformă în cel mai subtil asasin. Nu există însă nicio relație de tip didactic. Când am încheiat acest nou roman, deja începuse să crească interesul pentru proza românească, așa că l-m publicat foarte repede. Încă de la debut romanul a declanșat discuții despre diverse personaje sau evenimente care păreau autentice. Nimeni însă nu observa nucleul romanului, adică realitatea mea și motivul pentru care scrisesem romanul. Au trecut ani mulţi, în care nimeni n-a vorbit despre asta. Nici cronicile din străinătate nu pomenesc ceva despre acest episod. Anul acesta am făcut o nouă ediție, ocazie cu care am citit, în fine, romanul, cu detașare, la aproape două decenii, și, în mod neașteptat, totul mi se părea convingător, nealterat de trecerea timpului. Un singur episod  părea să fie mai labil, capitolul despre moartea tatălui meu, adică realitatea de la care pornise povestea. Așa că în această nouă ediție, am sos aproape integral acest capitol. Este un exemplu, cred eu edificator despre relația dinte realitate și ficțiune, deși sunt multe de spus pe această temă.

6. Repet: scriitorul scrie despre sine. Rareori se oprește să scrie doar despre ceea ce știe, iar de aici începe dezastru. În Exorcizat, unul dintre cele mai convingătoare scrieri contemporane, Radu Găvan a scris despre un agent de vânzări, meserie apropiată de a sa. Îl vezi, îl simți, nu dai de calupuri de informații, rod al documentării, ci ești în interiorul unei povești pentru că autorul știe foarte bine despre ce vorbește. Există din păcate o grămadă de romane în care de la prima pagină îți dai seama că realitățile narate nu-i sunt familiare scriitorului. Există de asemenea scriitori care intră în orice piele în orice tip de papuci. Un scriitor este produsul societății, are o „cultură” de grup dar aceste realități nu sunt decisiv legate de actul ficțional.

7. Numărul cititorilor mei s-a mărit considerabil în ultimii ani, dar nucleul de la care am pornit este constituit din profesori, elevi și studenți. Dincolo de discuții, întâlniri și corespondență, există un tip de recunoaștere între noi. Când mă uit în ochii cuiva știu precis dacă m-a citit sau nu. Se creează o complicitate între noi, care, în timp, s-a completat cu multe alte informații, încât pot să spun că cititorul meu seamănă cu mine.

8. Nu scriu sub dicteul pieței.

Petru CIMPOEȘU

Fel de fel de gânduri

Cu riscul de a nu răspunde propriu-zis niciunei întrebări, voi încerca un răspuns cuprinzător, în rate. Adică voi răspunde la niște întrebări pe care nu mi le-a pus nimeni, însă fără să vi le dezvălui.

Probabil că o literatură are valoarea traumelor societății ei. Am mai spus în altă parte, au mai spus-o și alții, că orice mit are la origine o traumă pe care încearcă să o vindece în plan simbolic. Narațiunea/ficțiunea contemporană este urmașul degenerat al miturilor de altădată. Ca mit degenerat, narațiunea literară intermediază realitatea, în așa fel încât să-i confere coerență. Speculând, hai să ne întrebăm de ce nu avem un mare roman al Revoluției. Poate tocmai din motivul că evenimentul cu pricina  nu a constituit o autentică traumă, care să reclame apoi a fi vindecată. Ceea ce e ca și cum n-ar fi existat. Tot ce se întâmplă de vreo treizeci de ani încoace confirmă ipoteza mea. 

Ca modalitate de cunoaștere (investigare), e de presupus că literatura (în continuare sub acest termen mă voi referi cu deosebire la proza de ficțiune) contribuie, alături de alte arte, la configurarea a ceea ce numim lume – „văzută” și mai ales „nevăzută”. Ceea ce numim estetic, autonomia esteticului, realism social și așa mai departe sunt ficțiuni ale acelei lumi conceptuale pe care mintea oamenilor o secretă neîncetat, pentru a înțelege și asimila provocările realității imediate, empirice, să zicem. Nu e de mirare că, de-a lungul timpului, această înțelegere s-a constituit în tot felul de formule aproximative, ambigue, adesea contradictorii și desigur schimbătoare – în știință la fel ca și în artă. Pentru că, atunci când vorbim despre „nevăzute”, de fapt nu prea știm despre ce vorbim. Probabil despre ceva asemănător visului. Deși cineva mi-ar putea obiecta că în vis „vezi” totuși lucruri, mă încăpățânez să susțin că există vise în care nu vezi nimic (sau uiți imediat ce ai văzut) și din care te trezești doar cu o imprecisă stare emoțională. Este acea emoție ceva „real”? Și cam cum ar putea fi ea tratată în cadrul unui prezumtiv „realism social”?

Am făcut aceste considerații cam fudule pentru a pregăti o afirmație destul de riscantă, și anume, aceea că adevărul e ceva foarte intim (atât de intim încât aproape că nu poate fi mărturisit), care se cristalizează lent în noi de-a lungul vieții, prin aproximații succesive. În momentul când încerci să-l formulezi, riști să-l corupi și să-l falsifici, pentru că ești silit să-l raportezi, prin intermediul cuvintelor, la perceptibil. Iată motivul pentru care teoriile de orice fel mă țin într-o rezervă circumspectă. Mutații, tendință dominantă, câmp literar sunt operatori ai unui domeniu pentru care nu am vocație. Așa, ca o părere, am impresia că fascinația actuală pentru critica sociologică (cu oarecare parfum transatlantic, deși e invocat Constantin Dobrogeanu-Gherea) își va epuiza treptat resursele și într-un târziu se vor redescoperi criteriul estetic și celelalte instrumente, respinse în prezent de critica tânără, ale judecăților de valoare.

„Realism social” sună pentru mine prea aproape de „realism socialist”. Îmbrățișarea lui de către noua generație de critici îmi pare însă firească, deoarece însuși contextul social de azi impune o delimitare de vechea critică „îmburghezită” – la propriu și la figurat, ca să comit o chiflă stilistică. Căci există nu numai o „burghezie roșie”, emanată din fosta nomenclatură comunistă, ci și o „burghezie culturală”, estetă și la fel de conservatoare, emanată din vechea intelectualitate anticomunistă sau pretinsă astfel. A fi de dorit ca noua generație, în principiu una de stânga, să nu se lase îmbătată de propriul discurs, uneori cam prea încruntat și prezumțios, și să mai arunce câte o privire către realitatea banală a literaturii românești de azi. O limitare la criteriul strict al relevanței sociale s-ar putea dovedi contraproductivă. Cărți despre marginali, homosexuali, drogați și așa mai departe, adică „exotici”, pot excita intelectual câtă vreme sunt excepții, dar ele singure nu garantează însemnătatea unei literaturi. Fenomenul social nu se rezumă la excepțiile lui.

Cât privește atenția tot mai pronunțată a scriitorilor față de lumea socială, mai am și alte suspiciuni. O conștiință artistică liberă nu ia seama la trend-uri. De ele sunt preocupați autorii care vor să fie lăudați de critică, să fie traduși, eventual să vândă – deși în această din urmă privință se străduiesc degeaba. Succesul, local sau internațional, e o chestiune de marketing, nu de valoare. Revenind, mi-ar plăcea să citesc un roman cu o muncitoare într-o fabrică de confecții din zilele noastre, frumoasă, inteligentă, dar fără noroc, cu salariul minim pe economie, divorțată și cu trei copii, care se îndrăgostește, să zicem, de primul ministru Florin Cîțu și începe să-i trimită acestuia scrisori de dragoste, dar și cu unele observații critice privind politica de impozitare a veniturilor. Asta ar fi premisa. Continuarea și dezvoltarea le las în seama unui scriitor mai tânăr, mai înzestrat și dornic de afirmare.

Formele reușite care îmbină în mod fericit reprezentarea socială, relevanța istorică și exigența autonomiei estetice sunt dintotdeauna ocazionale, în toate literaturile – și se numesc capodopere. Nu cred că ar putea fi obținute pe baza unui program (ideologic sau de calculator). Scriitorul este asemenea unui meșteșugar care își pierde și își reinventează de fiecare dată uneltele, cu mai mult sau mai puțin noroc. Ideea asta nu e propriu-zis a mea, am luat-o de la Alexandru Mușina și am coafat-o altfel. El compara scriitorul cu unul din meșteșugarii (pe cale de dispariție) care fac singuri un produs cap-coadă. Am scris cândva un text, publicat chiar în revista Vatra și intitulat Povestea vorbei – alta, în care, dincolo de tonul voit glumeț, încercam să înțeleg în ce direcție ar putea-o lua literatura în era inteligenței artificiale. Rămân la părerea că valoare are doar literatura vieții trăite, aceea care conține judecăți subiective, fie ele greșite, speranțe și deziluzii autentice, nu „făcute” estetic. Scriitorului format într-un mediu intelectualist și aseptic îi va fi mai greu, dacă nu imposibil, să găsească semnificație în faptele mărunte ale vieții, acelea care, pentru cine le trăiește nemijlocit, sunt atât de însemnate. Un roman ca Foamea, de Knut Hamsun, a fost scris de cineva care știa bine, din proprie experiență, cum e să fii flămând. Un om fără experiența foamei poate, de asemenea, să scrie un roman despre foame, dar nu va obține imersiunea cititorului în visare, pentru că nu are în ce.

Probabil că imperativul autonomiei estetice nu exclude, ci implică reprezentarea socială, ba chiar angajamentul social, care constituie un fel de materie primă, nu neapărat singura. Pentru că angajament social înseamnă de fapt angajamentul emoțional, profund subiectiv al autorului, condiționat de sistemul său de valori, ceea ce inteligența artificială nu are – eventual, ea poate reflecta sistemul de valori al celui care o va fi proiectat. Să luăm exemplul concret al unui smartphone. Smart va să zică dotat cu inteligență (artificială). Printre altele, această inteligență îți corectează greșelile de tastare sau anticipează cuvântul al cărui început îl tastezi și îl completează în baza unui algoritm, scutindu-te de efort. Așa se face că, trimițând un mesaj soției mele, în care voiam să-i spun că ne întâlnim pe Bulevardul Decebal, dar tastând greșit câteva litere (fiindcă-s cam chior), ea a primit mesajul altminteri coerent că urmează să ne întâlnim pe Boul Leșinat.

Am impresia că vremea frescelor sociale a cam trecut, ceea ce nu înseamnă că nu ar putea reveni vreodată. O frescă presupune spații narative mari și, oricât ne-ar plăcea să credem altfel, cărțile cu mai mult de patru-cinci sute de pagini sunt rareori duse la capăt de cititori. Fiindcă literatura e tot mai mult un lux pe care tot mai puțini și-l pot permite. Cred că am atins și în rândurile de mai sus chestiunea. E aproape tautologic să spui că miza oricărui demers narativ este una socială. Ar fi de adăugat doar că, fără jocul gratuit al imaginației, fără aport emoțional subiectiv – la urma urmei, fără talent – un astfel de demers riscă să rămână neconvingător. Din fericire, chestiunea literaturii nu poate fi rezolvată „științific”. Oricât ar fi de premiați și lăudați, scriitorii de cărți „făcute” miros de la o poștă a impostură.

Diana BĂDICĂ

2. Cred că este vorba despre câte puțin din toate. Schimbările majore ale lumii de astăzi impactează schimbările în percepție ale fiecăruia, iar scriitorii din generația mea cred că sunt tot mai mânați să-și înțeleagă copilăria și adolescența, să trăiască mai bine, lucruri strâns legate de dezvoltarea societății și să scrie despre asta. Îmi dau seama că situații cunoscute mie și grupului meu nu sunt cunoscute adolescenților de azi – de exemplu, a-ți suna un prieten de pe telefonul fix, din holul apartamentului micuț. Aici nu e vorba doar despre evoluția telecomunicațiilor, ci despre interacțiunea grupului de apartenență – fără ca părintele să vrea neapărat, îți asculta o parte din conversație, tu însuți codai anumite mesaje sau vorbeai șoptit. Astăzi adolescenții au telefoane mobile, verificate de părinți – ei au libertate, dar sunt monitorizați într-un fel mult mai intruziv, după părerea mea, de părinți. Poate tipul de negociere pe care-l făceau adolescenții anilor 2000 i-a făcut să se poziționeze diferit față de lume, nu mai bine, nu mai rău, ci doar diferit. Fiecare generație trebuie descrisă/înțeleasă, iar asta se face doar redând universul social al vremii.  

3. Literatura este ce vrea fiecare să fie. Dincolo de definiții, faptul că fiecare citește din alte motive, face ca, pentru mine, lucrurile să nu fie împărțite în e bine, rău, suficient. Literatura este o reprezentare a societății, indiferent că vorbim despre cărți autoficționale sau SF. Scrii și citești despre ceva ce vrei să cunoști. Poate povestea cuiva care se mută dintr-un orășel într-o capitală sau povestea ciberspațiului – indiferent ce alegi, alegerea spune ceva despre societate. Scriitorii și cititorii sunt interesați de ce-a fost sau vor să anticipeze ce va fi – indiferent ce ar alege, se întâmplă ceva în societate care determină această căutare. Deci literatura poate fi o frescă nu doar direct, prin descrierea universului, ci și indirect, prin tema aleasă.

4. Pentru mine, detaliile de lume socială sunt obligatorii, deoarece ele contextualizează trăirile personajelor. Ele dau sens lumii descrise, iar importanța lor cred că se poate negocia, mai mult sau mai puțin conștient, în procesul scrierii. Poate pornești de la ideea de a crea un personaj cât mai clar, descriind puțin un anumit eveniment, dar apoi îți dai seama că descrierea lui poate fi un subiect în sine și merită detaliat. Atâta vreme cât evenimentul are importanță pentru lumea personajelor tale, el poate funcționa și ca spațiu principal de desfășurare.

7. „Părinți” este un roman gândit pentru copiii părinților din anii ʼ80 – ʼ90. Mereu i-am avut în minte pe cei apropiați mie, ca vârstă, iar apoi mama mea a primit un mesaj de la o vecină, de vârsta ei, cu o fată de vârsta mea, în care-i spunea că, citind romanul, ne-a înțeles copilăria. Deci socoteala mea de acasă nu a bătut cu cea din târg, iar asta este minunat. Eu scriu pentru cei care vor să citească și să-și pună întrebări – ce înțelege fiecare e un lucru personal care poate are legătură cu starea socio-civică, dar nu am nici un portret în minte. Sunt interesată de politic și mișcări sociale, deși nu fac politică pe Facebook, caut să înțeleg excluziunea socială, sărăcia, iar când e momentul potrivit pentru mine, scriu despre ele în stilul meu, filtrând ce știu prin ce am trăit sau încă trăiesc.   

Dan SOCIU

O să răspund la toate  întrebările deodată. Ce știu din teoria literară e că atunci când se schimbă permanent socialul, apar mai degrabă proze scurte și foarte scurte care încearcă să prindă momentul, realist sau satiric sau altcumva și mai puțin romane sinteză. Acum rolul prozei de moment a fost preluat de rețelele de socializare, unde scriitorii au în continuare avantajul spectacolului literar dar nu mai au monopolul comentariului și al surprinderii realității de zi cu zi. Ultima mea carte de proză, „Pluto în Scorpion”, e, în felul ei, și o sinteză a ultimilor 40 de ani, așa cum i-am perceput eu din colțul meu, evident, fiindcă suntem totuși scriitori cu modernitatea în noi și nu mai avem la modul serios pretenția marii obiectivități. Sunt povești personale dar interesele mele personale coincid în multe puncte cu cele publice, asta și că am fost jurnalist și activist stângist și am învățat să fiu atent la așa ceva, dar și că am avut mereu o poziție specială în social. Am trăit mereu într-un limbo, ca o rață care e și pe apă și în apă și în aer și pe pământ, am fost și sărac, în sensul că nu eram proprietar a nimic și n-aveam nici o garanție de viitor dar nu mizer, deși am fost o vreme și mizer dar mereu și cu oarecare capacitate de mișcare în social, pe toate nivelele și o influență (deși tot am dat șpagă la spital dar m-au tratat doctorii cu respect, ca pe un om de cultură dar tot mi-au luat șpaga). Eram invitat de cehi să vorbesc la un târg de carte și eram cazat la un hotel de 5 stele unde se ajungea cu telefericul și pentru că încă nu-mi dăduseră diurna, umblam cu o pereche de teniși împuțiți de la ploaie și le întorceam nasul milionarilor din holul de lux de la parter. Mâncam în cameră la prânz pește afumat din cel mai ieftin, de la supermarket și aruncam ambalajul de plastic în tufe în spatele terenului de tenis, de rușinea femeilor de servici, să nu mi-l găsească în gunoi. O poziție bună pentru un scriitor și mi-am păstrat-o mai mereu așa mai mult sau mai puțin intenționat, deși în viitorul apropiat am de gând să mă îmbogățesc și să fiu prosper măcar o perioadă, cât să-mi scadă cortizolul din creier și să-mi fac rețele neuronale noi, de mamifer plasat mai sus pe scara ierarhică. Când ești strâmtorat financiar, cum zicea un eufemism cândva, privatul și publicul intră des în contact și asta a fost tema mea dintotdeauna, și în primele poezii povesteam cum afectează  stresul financiar o relație de dragoste sau armonia unei familii. Sau – când încă mai era problema câinilor vagabonzi, dacă mergeai des cu taxiul, nu te afecta, opreai la scară. Câinii vagabonzi apar ca o marcă a timpului în „Pluto” în unul din primele texte și sincer nu cred că s-a scris mai intens despre atmosfera creată de amenințarea lor combinată cu mila pentru ei. Fiecare capitol din „Pluto” prinde un deceniu sau o mică epocă, din anii ʼ80 până acum. Dacă primii postmoderni români citeau realitatea printr-un filtru literar, la mine e și cel cinematografic/TV sau, spre sfârșitul cărții, influențat de comunicarea pe internet. Nu cred că putem să ignorăm perspectivele astea, am văzut toți multe filme și produse video și am fost influențați adânc de mitologiile și de formele lor. Pentru că îmi plac poveștile eroice cu accente patetice, cartea mea e o astfel de epopee. Am învățat de la George Lucas și de la Georg Lukács (de fapt n-am învățat, am descoperit pe urmă la ei analiza a ce înțelesesem instinctiv) că eroul e cel mai bine să nu pară din primul moment un erou, să fie prezentat în mediul lui, ca un om oarecare, poate cu ceva totuși special dar preferabil să fie chiar un antierou, ca mai încolo să se facă bine contrastul, ca la Han Solo, contrabandist egoist sau Ahile, cel ce se ascundea de luptă printre fustele femeilor. Momentul eroic e bine să fie redat foarte pe scurt, iar la mine în carte e în două fraze. În una, personajul, după ce-i e omorât câinele, atacă de unul singur Parlamentul și în alta salvează viitorul lumii la o nuntă de sirieni. Ce lipsește din realismul social de la noi e mistica sau perspectiva marginalilor cei mai marginali, cea a schizoizilor. Anii ʼ90 rupseseră digurile la așa ceva dar tocmai asta era problema, inflația, lipsea perspectiva dublă, a omului ce trăiește numinosul și se păstrează în același timp ca om adaptat (diferența, spun savanții, dintre psihoză și extaz religios real).   

Concluzia mea la 43 de ani e că nimic nu-i mai puternic decât misticul și că numai acolo își vede cel puternic limita, orice altceva nu-l sperie și nu-l domolește, dimpotrivă, îi hrănește puterea. Marii afaceriști și dictatorii consultă astrologi și se tem de semne și de aia preotul a trebuit mereu să fie în relație cu șeful ca anestezistul cu chirurgul, singurul care-l poate opri când greșește și-l poate scoate chiar din sala de operație pe moment. Altfel, lupta socială numai i-a îngrășat pe psihopați, nu-i nimic mai ușor pentru un psihopat decât să mimeze orice discurs sau atitudine progresistă. Și evident și religia poate fi instrumentalizată de stăpân dar e o parte din ea care-i scapă și care-l mai frânează. Sunt taine străvechi, unele explicabile științific, cum e muzica repetitivă corală, care calmează, sau tămâia, dar și unele ieșite din predictibil, acele lucruri „care nu există” cum zice în evanghelii și prin care Dumnezeu îi sperie sau îi umilește pe cei mari. Revenind la literatură, cum s-ar putea deci povesti viața reală fără să includem și așa ceva. Mi se pare artificial să scrii despre cotidian și să nu incluzi și așa-numitul irațional. Omul social mimează firescul fiindcă se autolimitează în prezența celorlalți, dar în singurătate, și mai ales când se simte persecutat de social, conștiința lui se duce în nelimitat și aș zice că nu doar conștiința, dar și realul lui se transformă. Cartea mea poate fi citită în mai multe feluri și una e și asta, o conștiință ca a celui din filmul Taxi Driver sau Joker, care scapă de limitările sociale și i se inflamează conștiința (orice om e în sinea sa un rege și în rest e un rege în exil). Mintea sa e un document psihiatric deși pretenția mea e că nu trăiește doar fantasme, ci că e perfect real și semnificativ ce percepe. Dar cititorul poate să aleagă cât vrea din text, dacă vrea să vadă numai patologia, nu mă supăr, e util. Psihiatria e o altă marcă a realismului social de azi, nu psihologia, tipică vremurilor stabile, burgheze, prospere, cu o oarecare continuitate (excepționale, de fapt, în istorie). Noi suntem expresioniști mai mult decât altceva și expresionismul ne reprezintă cel mai bine. Unul paradoxal, nu cel din anii ʼ90, nu Șobolanii roșii, un amestec de suprafețe lustruite, aspirațional-civilizate, de torpoare chiar (acum la pandemie e spre neurastenie), cu manie și carnavalesc. Și bineînțeles ironia ca boltă, că nu suntem unguri, să scriem numai scrâșnit și greoi (excepție Esterhazy, dus în extrema cealaltă, la fel de plictisitoare, în afara de „Nici o artă”, unde mai lasă și el giumbușlucurile) suntem rafinați și literatura e, zice Genette, spectacol mai mult decât mesaj și oricum conștiința omului, cea din spatele conștiinței contingente, e ironică, o vedem până și la muribunzi. M-am întins și-am divagat, scuze, dar mă văd cu puțină lume și când prind ocazia, vorbesc ca disperatul.

[Vatra, nr. 5-6/2021, pp. 45-50]