(continuare anchetă scriitori)

Lavinia BRANIȘTE

Din păcate, nu am o imagine atât de amplă (pe cât aș vrea sau pe cât ar fi necesar pentru această anchetă) a literaturii de după ’89. Am devenit un cititor cu discernământ abia pe la începutul anilor 2000 și, chiar și într-o cultură mică precum a noastră, se scrie foarte mult. E deja foarte greu să fii la zi cu proza contemporanilor tăi, iar cei care reușesc să facă asta cred că sunt cei pe care-i obligă meseria: critici sau cercetători.

Mărturisesc, așadar, că întrebările dumneavoastră minuțioase mă copleșesc, fie că se referă la literatura română recentă, fie la romanele mele în particular. Voi încerca să formulez un răspuns onest și simplu cu privire la temă în general.

Nu cred că socialul e obligatoriu în literatură și nici că temele sociale o fac automat valoroasă. Eu cred în teme universale, în inteligență artistică și în talent (aici zâmbesc un pic, dar numai un pic). Faptul că romanele mele conțin teme sociale e o întâmplare, sau cel puțin așa mi se pare mie. Eu nu le caut. Caut povești și personaje, iar temele sociale vin la pachet, pentru că sunt un om foarte atent la lumea în care trăiește și realitatea imediată e sursa cea mai bogată de inspirație pentru mine. Îmi place foarte mult să mă uit la oameni și să mă pun în locul lor și toate celelalte vin de aici. Evident că oamenii pe care-i observ sunt cei de lângă mine, din bula mea, ei sunt cei la care am acces și care mi se dezvăluie fără prea multe eforturi din partea mea. Așadar, într-o mare măsură „sociologia” lor se suprapune peste a mea. Nu mă duc prea departe de mediul meu, pentru că nu vreau să exotizez și nici să-mi apropriez ce nu e al meu. Nu spun că e greșit să faci asta ca scriitor – să cauți ceva mai departe –, toate categoriile sociale au nevoie de o portavoce, toate temele importante ale zilei merită discutate, dar pentru ca asta să devină literatură e nevoie de ceva mai mult decât de voința de a fi o portavoce.

Nu știu care este mediul social al scriitorimii românești actuale. Știu cam care e procentul din vânzări pe care îl încasează scriitorul și mai știu că nu se poate trăi din scris, ceea ce înseamnă că scriitorii trăiesc din altceva sau au un sprijin în familie (cum e cazul meu). Pot să vă spun cum trăiesc traducătorii de literatură sau cum trăiesc profesorii, dar cum a fi scriitor nu e la noi o meserie în sine (din păcate), nu-mi dau seama care e venitul mediu al unui scriitor și nici ce condiție socială decurge de aici.

Nu am în minte un cititor ideal atunci când scriu, dar bănuiesc că el ar semăna cu mine, pentru că mă gândesc la ce mi-ar plăcea mie să citesc. Eu sunt cititorul pe care-l cunosc cel mai bine și când scriu sunt sinceră cu mine – am personaje și teme care mă preocupă sau mă inspiră (și nu care „se caută”) pentru că au legătură cu viața mea și pentru că am o implicare emoțională atunci când petrec timp cu ele.

Știu că lucrurile se văd foarte diferit din afară. Poate mai clar. Eu însămi am o minte mult mai ordonată când răspund la astfel de anchete decât atunci când scriu. Nu mi-e foarte clar ce se întâmplă acolo în timp ce scriu, dar cred că dacă m-aș strădui prea mult să fac ordine, scrisul meu ar deveni mult prea tehnic pentru gustul meu.

Mihai DUȚESCU

1. Nu s-a produs mutația asta, dinspre conotațiile sociale prezente în proza anilor 2000, spre o deschidere mai obiectivă către zona socialului – deci nu e o nicio tendință. Și poate nici n-ar fi bine să existe o asemenea tendință, pentru că ar fi plictisitor, redundant. Închipuiți-vă dacă ne-ar apuca pe toți brusc interesul față de social și am începe să scriem masiv despre asta, cu același devotament cu care am început să ne lăsăm bărbi sau să ne dăm pe trotinete în ultimii ani. Așa că momentan eu aș zice că putem vorbi doar despre cazuri izolate – nu foarte izolate, în sensul că nici autorii respectivi, nici cărțile lor nu sunt neapărat de nișă. Dar poate că e suficient așa cum e și atât cât e, mai ales că mulți autori nici n-au capacitatea de a înțelege zona asta și nu prea le iese; textele respective sunt chinuite și, în ultimă instanță, irelevante.

2. După cum o spuneți și dvs. (cu componenta socială din autoficțiune etc.), nu cred că e un program asumat. Cred, în schimb, că cele câteva cărți care pun în discuție într-un mod relevant chestiuni sociale actuale au apărut în mod firesc, ca un răspuns sensibil la contextul general, pe de o parte, și la contextul personal al fiecărui scriitor, pe de altă parte.

3. Cam toate variantele enumerate sunt posibile, cu condiția ca pe zona respectivă – asumată ca proiect, să zicem, artistic – autorul să facă treabă bună. Și cred că există și forme hibride, care înglobează ambele ipostaze, dar sunt situații punctuale, izolate și e nevoie de mult talent și multă muncă pentru așa ceva (exemplu: „Orbitor”). Așadar, singurul risc e când apar cărți scrise de autori fără talent / aderență la real. Acolo apar de obicei deformări pretențioase ale realității (de exemplu: excesiv de literaturizate), ciorbe stilistice, în care personajele fac lucruri neverosimile, vorbesc neverosimil etc. Strict personal, dacă ar fi să aleg, eu sunt pentru varianta în care literatura are datoria să fie „și o reprezentare a realității”, o documentare a momentului socio-istoric când a fost scrisă.

4. Mie îmi plac chestiile mai contextuale. Deci: din punct de vedere stilistic, cărțile să nu fie generice și nici autoreferențiale, să nu fie estetizate de amorul artei și nici să nu sune ca niște traduceri din literatura americană, ci să fie cât mai specifice și contextuale – dar în același timp să aibă cumva o relevanță universală din punct de vedere tematic.

5. Cum se convertesc? Era să zic „cu talent!” dar dacă ar fi să dezvolt, aș spune că faptele respective e nevoie să chestioneze lucruri vechi de când lumea, teme fundamentale (moartea, iubirea, singurătatea etc.), chiar și când sunt camuflate cumva. Altfel, nu cred că au șansa să se califice pentru literatură; rămân simple artefacte, simple exerciții de scriere creativă (unele, admirabile din punct de vedere tehnic). Și bineînțeles că asta e valabil și în sens opus, când literatura poate modela percepția oamenilor asupra unor chestiuni sociale – sau chiar o poate deturna.

6. Dacă ne limităm la a vorbi doar despre romanele bune, deci nu despre încercările eșuate în care scriitorul se bagă în zone pe care nu le stăpânește, ori despre exercițiile de scriere creativă publicate pe post de cărți de proză, cred că spectrul tematic din literatura contemporană de la noi e destul de limitat. Dintre cărțile recente, mi-a plăcut a lui Bogdan Coșa – „Cât de aproape sunt ploile reci” – un roman lucid, empatic și bine scris despre viața din comunitățile marginale, într-un sat românesc, în anii ăștia de acum, post-tranziție. Dar Coșa cunoaște bine zona respectivă, citindu-i cartea vezi imediat că n-a scris-o din auzite ori din obligația de a produce material pentru vreun grant. Pe scurt, aș zice că fie ai talent și, cunoscând măcar tangențial o zonă a socialului, scrii despre asta (exemplu: Radu Aldulescu cu „Proorocii Ierusalimului” ș.a.) – fie mai bine nu te bagi, și scrii despre altceva, dar fără pretenția că vei reuși să oferi o imagine de ansamblu a unui fenomen social sau a unui moment socio-politic etc. Oricum, mai sunt multe de scris, realitatea îți oferă subiecte pe tavă. Spre exemplu, apropo de cartea asta a lui Aldulescu, care e despre mafia traficului de copii din anii ’90, cred că încă nu s-a scris suficient despre mafie – despre mafia politică, mafia din administrația publică, din spitale, din Poliție etc. Dar cine și cum să le scrie? Că doar căutând știri pe google, stând toată viața închis între patru pereți și învârtindu-te doar în lumea literară – târguri, traduceri, rezidențe, lecturi – nu prea ai cum. Iovănel a zis că romanul meu „Uranus Park” e despre mafia imobiliară. E și despre asta, desigur, dar e încă destul de light, aș zice acum, la 7 ani de la publicare. E loc de mai mult, adică, și sper să am timp și nervi ca la un moment dat să-l continui.

7. Nu m-am gândit niciodată să scriu pentru un public-țintă, însă îmi dau seama că unele lucruri pe care le scriu își pot găsi ecou mai degrabă într-o anumită categorie de cititori decât în alta. În principiu, îmi imaginez că e cam ca la partidele politice: am un nucleu dur, dar destul de limitat, de oameni ai mei, care mă citesc necondiționat; apoi, există alții care nu m-ar citi pentru nimic în lume; în fine, între acești doi poli se găsește marele bazin electoral al nehotărâților, a celor pe care mi-ar plăcea să-i conving. Legat de „voce”: în primul roman, fiind și scris la persoana întâi, vocea e destul de individualizată și e recognoscibilă pentru un anumit grup social, fiind vocea unui yuppie – tânăr arhitect ambițios venit din provincie în București, obsedat de parvenire rapidă. În a doua carte, care urmează să apară în curând, lucrurile stau destul de diferit. Textul e scris la persoana a treia, naratorul rareori îndrăznește să fie subiectiv, iar vocile personajelor sunt pe cât posibil obiective – fiecare pe felia lui: țărani (de mai multe feluri), orășeni (idem). În fine, mă repet cumva, dar pentru a răspunde și la ultima parte a întrebării insist spunând că pentru mine e complicat să scriu proză realistă despre lucruri cu care nu am nicio legătură. Nu vreau să se vadă cusăturile, așa că scriu despre ce știu și despre ce mă interesează să comunic. Fiindcă mai e ceva: la un roman muncești deseori ani de zile – or, îmi închipui că e groaznic să faci asta, iar pe la jumate să-ți pierzi interesul. Devine un chin să-l duci la capăt și riscă să-ți iasă mediocru.

8. Eu m-am ferit de a doua categorie, preferând să o analizez pe prima, fiindcă în general nici ca cititor nu prea gust pitorescul și flamboaiantul, personajele și acțiunile polarizante, sufocante etc. De fapt, nici în cinematografie nu-mi plac – și nici în arhitectură, de exemplu, nu mă dau în vânt după clădirile singulare (domuri, biserici, palate), ci prefer să înțeleg și să admir coeziunea țesutului, casele anonime care urmează laolaltă câteva reguli și formează un tot unitar, negociind doar mici variațiuni, limite, teritorii. Așadar, nici în ce scriu nu m-a interesat altceva. Mi s-a părut mereu important ca, oricât de subiective ar părea unele narațiuni, ele să pună în discuție chestii cât mai obiective și mai relevante pentru natura umană. Nu mă interesează atât de mult să explorez excepționalitatea, cât mai degrabă norma, rutina, tiparele generice și obsedante ale lui everyman sau everyday. Nu cred însă că asta e ce așteaptă piața și cititorii; presupun că vor fix opusul, pe principiul că știm deja cum e realitatea și banalul cotidian, de ce mai e nevoie să scrii despre asta? Vrem ficțiuni, fantasme, imaginație, vrem să fim purtați în noi universuri. Răspunsul meu: nu știți nimic, habar n-aveți pe ce lume trăiți, aveți doar senzația că știți, de-aia vi se și întâmplă în viața de zi cu zi toate prostiile care vi se întâmplă, fiindcă – deși elementare – realitățile din jurul vostru vă sunt aproape străine. Iar la aroganța asta cu „mai lasă-mă cu realismul și mizerabilismul, că așa m-am săturat… și-n literatură, și-n filmele românești doar asta văd!” răspund la fel de arogant: Cristi Puiu. Nu știu, să zicem „Sieranevada”. Cu subtitrare, neapărat – că altfel nu înțelegi șoaptele. Și pierzi mult.

Raluca NAGY

1. Mă tot mir de ceea ce îmi pare o tendință dominantă, aproape superfluă: revenirea constantă a copilăriei în (post)comunism sau a altor diferite tematici (avort ilegal) din ultima decadă a acelei epoci. În ce măsură ea se prezintă ca o mutație de tipul realismului social, nu-mi dau seama. Poate, cu unele excepții (mă gândesc, de exemplu, la Și se auzeau greierii al Corinei Sabău sau Complezență al Simonei Sora), e mai puțin vorba de realism social, cât de un soi de literatură post-traumatică, cu mai multe lamentări și mai puține mize.

6. Aici am să răspund cu ceva ce s-a tot spus și mi se pare relevant: literatura contemporană scrisă în România este, într-un fel, ca societatea – „obosită”, în sensul în care scrisul de seară/weekend/vacanță, unicul posibil, se vede cu ochiul liber, atât într-o melancolie (uneori disperare sau epuizare de-a binelea) a textului însuși, cât și în detalii de editare/lucru pe text, care în mute cazuri lipsesc.

7. Am să încep cu lipsa autorului omniscient din literatura mea, care este scrisă, cu extrem de puține excepții, integral la persoana întâi. Am aici ocazia să mă „justific” și voi profita de ea. Fiind formată în științele sociale, în meseria mea sunt mai omniscientă decât omenește posibil, la modul că dacă uit/exclud, din greșeală sau lipsă de acces, până și una singură dintre vocile actorilor de pe un teren antropologic, cercetarea mi se pare practic semi-ratată și rămâne în sertar (sau, uneori, devine literatură). Așa că în proză îmi permit să exprim un singur punct de vedere, al meu, fără niciun fel de ocolișuri sau frământări etice, iar asta îmi face foarte bine. În ce măsură lucrul ăsta „servește” unui cititor ideal nu mai depinde de mine; iar profilul lui nu mă preocupă, cel puțin în faza asta, mai departe de dorința ca publicul cititor să fie cât de variat cu putință în contextul cunoscut al pieței de carte din România.

8. Cred că până și acum câteva luni aș fi dat un răspuns foarte amplu și organizat la această întrebare, având impresia că știu exact cum stau lucrurile; și ele chiar așa stau, cum le descrie întrebarea, din punctul de vedere al științelor sociale – un dans și balans continuu între piață și cititori, dogmele epocii și nostalgie, exotic și banal, particular și universal (în cazul ultimelor, efectul la primul roman a fost exact pe dos: am încercat să introduc niște trăsături sau experiențe universale, sau valabile cel puțin într-un spațiu european mai extins – de exemplu că eroina, deși englezoaică, s-a simțit săracă într-o Japonie cu yenul supra-apreciat din cauza calamităților din 2011; informația a fost încasată de mulți cititori români strict prin lentila – ca să nu-i zic ochelarul de Cal – complexului Europa de Est, ca și cum sărăcia e doar neaoșă; deci aș putea spune din proprie experiență că „plasări” de acest gen, strategice sau voite, în literatură de multe ori sunt mai mult deservicii).

Între timp cred că am înțeles, în sfârșit, că în cazul literaturii există pur și simplu niște cărți care plutesc în eter și își aleg câte un autor de care se folosesc ca să iasă în lume. Și tot ce pot face eu este exact asta, cât mai bine, și oricât mi s-ar părea că pot controla lucrurile la fel cum o fac din pantofii de social scientist.

Radu Pavel GHEO

1. E complicat și nu îndrăznesc să zic că am o imagine de ansamblu asupra literaturii noastre din ultimele decenii. Dar n-aș reduce realitatea romanului și a prozei românești de după 2000 la autobiografic-autoficțional și – mai ales – n-aș exclude posibilitatea ca o scriere etichetată drept autoficțională să aibă o componentă socială accentuată. Aș îndrăzni chiar să zic că majoritatea romanelor relevante din perioada postrevoluționară au o componentă socială, mai accentuată sau mai redusă, dar inclusă în text în diverse forme și la intensități diferite – și, evident, cu roluri diferite –, existentă explicit sau implicit. Bine, asta depinde și de intenția autorului, fiindcă, de exemplu, unul dintre cele mai reușite romane românești de după 1989, Teodosie cel Mic al lui Răzvan Rădulescu, are cu totul alte finalități decât reflectarea unei realități sociale anume. Mie mi se pare că în literatura română actuală există o mare diversitate tematică, stilistică, chiar ideologică (deși ideologia n-ar trebui să dirijeze ficțiunea) și că e greu să decelezi o tendință dominantă. Ceea ce nu e rău. Dar un interes față de realitățile sociale contemporane a existat permanent și, dacă – de exemplu – la Radu Aldulescu sau Dan Lungu se vede mai acut, el nu lipsește nici din romane cu alte mize centrale, cum ar fi, să zicem, Rădăcina de bucsau al lui O. Nimigean. În plus, realitatea românească post-ʼ89 e atât de diversă și are o dinamică atât de mare, că nu avea cum să nu atragă interesul scriitorilor: e material puternic, captivant, cu impact la cititori și cu potențial narativ.

2. Cred că asta ține de fiecare autor în parte. Eu nu mă pot gândi acum la vreun autor care să aibă un astfel de program asumat, adoptat conștient, programatic. Cred și eu că mai degrabă contextul social și afinitățile personale – în principal de sorginte biografică, dar nu neapărat și nu exclusiv – ar putea determina o aplecare spre realitatea socială contemporană, o pornire de a fixa ficțional o lume și un mediu social mai puțin elevat. Mai ales că modelul pomenit în întrebare, cel de petit bourgeois, ca și cel al scriitorului/artistului privilegiat (mai mult sau mai puțin), nu mai există decât accidental. Scriitorii ultimelor decenii nu au cunoscut nici privilegiile, nici servituțile cu care erau obișnuiți cei din perioada comunistă. Au avut – au în continuare – mai multă libertate de manifestare, sunt mai puțin legați de puterea politică, sunt independenți dacă o vor; pe de altă parte, le lipsesc siguranța și confortul (adesea minime) oferite de condiția de intelectual recunoscut sau acceptat de un regim. Mai simplu spus, scriitorul e parte din lumea contemporană, nu e nici privilegiat, nici defavorizat, e pe cont propriu și scrie ce vrea, ce simte că merită să fie scris. În proza românească actuală există o diversitate biografică și, implicit, o diversitate tematică  în care își găsește locul, evident, și preocuparea pentru realitățile sociale.

3. E așa cum e; cu sau fără realism social, operele literare sunt o oglindă a societății și epocii istorice în care sunt create. Preponderența autoficțiunii (deși eu nu cred că e o tendință dominantă în literatura actuală), înclinația spre jocurile textuale, interesul acut pentru dinamica socială, toate sunt ilustrări ale unei realități istorice de care literatura nu se poate desprinde. Un autor își are individualitatea sa, sigur că da, dar ea e modelată și de epoca/societatea/lumea în care trăiește. De aceea n-aș opera cu termeni dihotomici de tipul „bine-rău“. Arta în general nu trebuie să își propună să fie o ilustrare a societății, să o judece (moral, critic, ideologic), ci să fie artă și să vieze, cum zicea, pare-mi-se, Caragiale. Dacă vorbim de proză, ea oricum este o reprezentare a societății, iar criticii și istoricii literari pot corobora foarte ușor o tendință anume decelabilă în literatură cu o realitate socială care o va fi determinat. Fiindcă azi scriitori în turn de fildeș nu prea mai există, iar cei care se izolează o fac tot din motive ce țin de o realitate socială cu care se ciocnește individualitatea lor.

4. Aici răspunsul depinde de viziunea fiecărui autor – sau chiar de intențiile inițiale ale fiecărui text scris de un autor sau altul. Pentru un roman ancorat în realitate (contemporană sau nu, nu contează), un fundal socio-istoric mi se pare, în principiu, necesar. Pur decorativ n-are cum să fie, de vreme ce personajele însele evoluează în acel cadru, sunt influențate și modelate de el. Să faci din el miza, scopul central al unui roman, mi se pare totuși o întreprindere riscantă – nu că n-ar putea avea rezultate remarcabile. Dar e complicat… Uite, știu că aici, în Timișoara, s-a discutat și se mai discută despre absența (regretabilă) a unui roman al revoluției din Timișoara din decembrie 1989 sau, mai nelocalist, a unui roman al revoluției în general. Ei, eu nu cred că un roman care pornește de la o idee mai degrabă documentară – să descrie în cheie ficțională un eveniment istoric anume – are mari șanse să depășească nivelul unei ficțiuni istorice obișnuite. Specificul unei lumi, o realitate socială anume, un mediu social pot fi ilustrate cel mai bine prin reprezentanți, prin intermediul unor personaje plasate într-un parcurs narativ specific. Îmi vine în minte acum romanul lui Dumitru Crudu Oameni din Chișinău. Acolo Crudu reușește remarcabil să recreeze ficțional o realitate de lângă noi, cea a lumii româno-rusești din Chișinău, cu tensiunile, dar și legăturile dintre cele două grupuri etnice, într-un cadru istoric cunoscut, într-un moment anume, în timpul unor manifestații antiguvernamentale. Iar momentul și realitatea istorică se simt și se deduc în carte, sunt menționate, sugerate, prezentate din bucăți, pas cu pas, fără a deveni niciodată miza vizibilă a cărții – și totuși imaginea ce se formează până la final e una coerentă și impresionantă.

5. Ei, asta nu știu și n-aș putea spune. Aici mi se pare necesară o discuție mai amplă, care ar merita purtată o dată și care ține de rolul literaturii în societate. Iar în societatea românească… nu știu și nu vreau să mă hazardez cu vreun răspuns. Aș risca să exagerez importanța literaturii și nu cred că e cazul – nu la noi în mușuroi. Nu știu cât îi pasă societății de literatură – în orice caz, nu atâta cât îi pasă literaturii de societate.

6. Prozatorii – inclusiv romancierii – români actuali nu mai reprezintă o categorie unitară de creatori. Mie mi se pare că individualitatea fiecăruia e mai importantă decât breasla sau tendințele decelabile în sânul acesteia (sân de la care s-au/ne-am înțărcat de ceva vreme). Proza românească de azi e un spațiu al diversității atât tematice, cât și stilistice, și mi-e greu să spun ce lipsește, ce nu este reprezentat (sau nu e reprezentat suficient) în literatura actuală. Mai ales că nici n-am citit tot ce s-a publicat în ultimele decenii și nu m-aș hazarda să emit opinii aproximative. Mi se pare însă cert că realitatea socială e bine reprezentată în scrierile contemporane, chiar dacă nu programatic – nici n-ar fi de dorit. Și-apoi, când vorbim de romancierii români de azi, ne referim la o realitate diversă geografic, biografic, social… Există romancieri consacrați, ce publică (cu succes) încă din anii 1960-1970, prozatori din generația/promoția optzecistă, nouăzecistă, douămiistă, cu origini, educație, mentalități, convingeri din cele mai diverse – și toate astea se reflectă inevitabil în literatura lor. Mai scurt, aș zice că romancierii scriu despre realitățile pe care le cunosc într-o oarecare măsură și pe care le filtrează prin sensibilitatea lor artistică (eventual și prin sistemul lor de idei și convingeri). Scriem despre ce știm. Aș zice doar – și e o opinie foarte subiectivă, pe care nu o emit în deplină cunoștință de cauză – că deocamdată fenomenul migrației românești peste hotare nu e reflectat foarte consistent în toate aspectele sale. Sigur, există cărți foarte bune despre „căpșunari”, despre migrația forței de muncă mai mult sau mai puțin calificată în Europa – dar parcă mai puțin despre destinele celor plecați definitiv și stabiliți în special în America de Nord. Mi se pare că există și un recul al interesului pentru spațiul rural, pentru satul românesc contemporan, sat care a suferit mutații semnificative în ultimele decenii. (Deși s-au scris romane foarte bune despre spațiul rural, cum e, de exemplu, recentul Pîlpîiri al lui Dan Lungu.)

7. Scriu pentru un cititor model care e – sau aș vrea să fie – Cititorul. Cititorul generic, căruia îi place să citească și nu are preconcepții legate de lectură, care e dispus să descopere o poveste, un grup de personaje, o lume, o societate și conexiuni cu alte cărți, cu alte lumi ficționale. Mi-ar plăcea să știu că scrierile mele (cel puțin cele în proză, cu eseistica lucrurile stau un pic altfel) „prind“ la cititori de diverse vârste, din spații diferite, chiar din culturi diferite atunci când e posibil, când li se oferă șansa unor traduceri. Ca să exemplific, îmi place Joyce și pentru mine e un reper de lectură (și de scriitură) – sau Borges, ca să mai dau un nume –, dar printre modelele mele scriitoricești se numără mai degrabă Bulgakov, Cehov, Caragiale, Steinbeck… N-aș vrea ca înțelegerea cărților mele să fie restricționată de educația cititorului, de vârsta lui sau de apartenența la o categorie socială și nu mă gândesc la un public țintă anume. Cred că o asemenea abordare ar fi păguboasă pentru scriitor. Admir (și încerc să scriu) texte care se pot citi pe mai multe paliere, care să atragă prin narațiune și personaje, dar să implice și niște semnificații de profunzime pentru cei care le caută; texte care să placă la o primă lectură, dar în care cititorul să descopere noi semnificații la o relectură, dincolo de nivelul epic primar. De aceea e întotdeauna o satisfacție (cum e pentru orice scriitor) când afli că o carte de-a ta a plăcut cuiva din afara propriei generații sau din afara propriei culturi. De altfel, nu cred că sunt mulți scriitori care se gândesc la un public specific atunci când scriu. Selecția o fac cititorii, iar delimitările – cititorii profesioniști, criticii și teoreticienii literari. Sigur, un roman cu temă contemporană e în mare măsură o reflexie a epocii în care trăiește scriitorul, a mediului și realităților specifice; recunoaștem cu ușurință epoca în care a fost scris și la care se raportează un roman de Preda, Buzura, Aldulescu sau Braniște (Lavinia). Dar nu se limitează niciodată la atâta – sau n-ar trebui s-o facă.

8. Reprezentativ sau exotic – nu cred că asta contează prea tare; important e felul în care personajul, oricum ar fi, se raportează la realitatea ficțională a cărții și o ilustrează sau o reflectă, fie din postura de marginal/exotic, fie din cea de caracter tipic. O tipologie socială se poate contura – prin opoziție, să zicem – din perspectiva unui rebel, marginal, exclus la fel de bine ca din cea a unui reprezentant banal al societății; și-apoi ce e banal? ce e tipic? ce e obișnuit? Fiecare personaj, la fel ca fiecare ființă umană reală, are individualitatea lui și fațetele lui interesante, conformismul se împletește cu atipicul, banalul cu surprinzătorul. Apoi personajele sunt subsumate (nu subordonate) unei narațiuni, care, la rândul ei, e subsumată unei idei sau mai multor idei directoare, care nu sunt sau n-ar trebui să ilustreze o ideologie, ci o lume, o umanitate… e complicat. S-ar putea ca epoca, societatea, din care și scriitorul e parte componentă, să influențeze opera, cu certitudine se întâmplă așa, există întotdeauna un spirit al timpului căruia nu i te poți sustrage, dar toate aceste influențe modelatoare își au inevitabilitatea lor, acceptată de la bun început.

[Vatra, nr. 5-6/2021, pp. 50-54]