Mircea Zaciu, Ion Pop – Scrisori recuperate (IV)

Buc[ureşti] 9 V 75

Dragă Jeane,

Te rog să nu fii supărat că de atâta vreme nu ţi-am scris. Mi-a fost imposibil şi mă vei înţelege într-o zi. Sunt şi foarte bolnav şi foarte demoralizat, aşa că nu mă pot nici măcar concentra pentru o scrisoare. Când voi reuşi, vei fi primul căruia o să-i scriu, atât cât voi putea, din tot prin ce am trecut de două luni aproape. Te îmbrăţişez,

                                                                   Mircea.

Cluj, 12 V 75

Dragă Jeane,

Sunt foarte mâhnit că fără să vreau te-am supărat şi că, rămas printre ultimii mei prieteni, pe care acum, în fine, îi pot număra pe degetele unei singure mâini, tu, cel mai bun şi mai drag, te vezi lovit de tăcerea mea fără explicaţii. Nu le aştepta nici acum, fii însă sigur nu eşti tu cauza, cum nici nu ştiu de ce-a ţi-a trecut prin cap. Sunt numai eu de vină, fireşte. Necazurile multe ce s-au abătut asupra mea mi-au tăiat orice putere de a mă concentra fie şi asupra unui text epistolar. În plus, volens-nolens, aşi fi început să-ţi explic ce şi cum. În fine, ceva mai resemnat şi mai călit, ori mai asprit sufleteşte, mă încumet să-ţi scriu aceste anoste rânduri, numai ca să ştii ceva despre mine şi să-mi vezi măcar iscălitura, semn că încă n-am murit de tot. M-am întors din Bucureşti de două zile şi acum sunt mai liniştit, gândindu-mă că există multe şi mai mari nenorociri pe lumea asta. Mi-am regăsit în cele din urmă şi somnul pierdut de la o vreme. Ieri am primit plicul tău şi m-a tulburat singurătatea ta şi tristeţea rândurilor, mai ales când mă gândesc că unele ţi le-am pricinuit şi eu. Apoi, ţi-am creat atâtea ocupaţii în plus prin  informaţiile cerute de la Bibliotecă despre Bellanger. Între timp găsisem chiar aici şi Le keroutza şi Trois ans… În schimb, datele biografice comunicate prin ultima ta scrisoare îmi servesc mult, căci nimic nu ştiam mai detaliat despre el. Târâş-grăpiș, continuu să scriu. Nu însă la carte (cărţi), aşa cum speram. Te vei întoarce acasă şi tot nu voi avea gata niciuna din ele, cum speram cu orgoliu în toamnă, la plecarea ta. În rest, ai mei sunt destul de bine, în afara Tatii, care e tot mai slab.  Alte necazuri am avut şi pe la facultate, însă nu are niciun rost să ţi le înşir.  Am rămas aşa de singur acum, încât e ridicol să mă văicăresc, de fapt ar trebui să fiu mândru. Mediocritatea, laşitatea şi felonia nu pot fi, la urma urmelor, decât un omagiu adus superiorităţii. De aceasta, măcar acum când nu mai am ce pierde şi când mă gândesc serios la moarte, sunt convins.

Te rog să mă ierţi şi să-mi mai scrii gândindu-te câtă nevoie am de un semn de prietenie, aci; cu drag, Mircea.

*

Cluj, 26 X 75

Dragă Jeane,

Îmi vine foarte greu să-ţi scriu, dar o fac totuşi dându-mi seama că aş fi extrem de nedrept faţă de tine. Starea mea fizică şi psihică se înrăutăţeşte însă pe zi ce trece şi nu ştiu cât voi mai rezista la avalanşa de necazuri ce s-au abătut peste mine de vreun an. Socrul meu a murit săptămâna trecută, Corina şi mama ei au trebuit să meargă la Timişoara să lichideze ceea ce a lăsat el, să predea locuinţa etc., am rămas singur cu copiii fără să pot apela la ai mei, căci tocmai atunci tata, de unde se simţea mai bine, a recăzut într-o stare curioasă care mi se pare tot mai suspectă şi îngrijorătoare. De unde eram plin de speranţe după operaţie, acum din nou cad în vechile stări de depresie. Adaugă la toate acestea zilele cumplite ale agoniei socrului meu, moartea lui şi eu alergând de la clinică la prosectură şi la morgă, să obţin, înarmat cu un „bilet de cadavru” (da, aşa se numeşte!) scutire de autopsie ş.a.ş.a., până la momentul înmormântării. A fost cumplit. Propria mea stare e tot mai rea. Lipsa de odihnă de peste vară, tracasarea continuă, atmosfera rea de la facultate şi felonia tot mai accentuată a tot mai mulţi din foştii mei amici (colegi) ş.a. mă îndepărtează tot mai mult de orizontul vieţii. În aceste condiţii nu pot nici citi, nici scrie. Singurul efort ce mai sunt capabil să fac e cel oarecum administrativ, al Dicţionarului.  Foarte curând însă îmi dau seama că voi ajunge în situaţia de a cere un concediu de boală, să mă tratez pe undeva. Dacă se va putea. Dacă nu va fi prea târziu. Cum îmi este refuzată de mult timp cea mai măruntă bucurie în existenţa asta, întreaga mea viaţă mi-a devenit extrem de indiferentă şi moartea n-ar fi decât o fericită rezolvare a tuturor situaţiilor mele inextricabile. Dar moartea celor din jur, boala, incapacitatea mea de a-i salva, asta mă duce la disperare. Vezi dar că în această stare nu am chef de scris nicio scrisoare, iar spectacolul meu nu seamănă nici pe departe cu „spectacolele” relatate de tine. De altfel, toată vara am avut sentimentul că am ajuns într-un impas, într-o situaţie când nu mai putem comunica şi avem o optică diametral opusă asupra lucrurilor de tot felul. În privinţa asta recunosc că vina nu e decât a mea, dar punţile care mă leagă de prieteni sunt tot mai şubrede şi nu ştiu dacă are rost să-ţi reţin atenţia distrată cu nişte văicăreli care sunt aşa, unele numai dintr-o fatalitate. În fine, închei ca să nu devin lamentabil şi să nu-ţi stric cheful de lucru acolo unde eşti. Nici ajuta nu poţi, nici mângîia nu încerca. Nu-mi pomeneşti în scrisoarea ta dacă ai fost la Biblioteca Naţională pentru fişa despre St. Bellanger, de care probabil voi avea nevoie. Este singura rugăminte ce-ţi fac şi închei acum ca să nu te mai plictisesc ori indispun cu tonul acestei scrisori şi aşa nepotrivit în situaţia ta. Scuză-mă că ţi-am provocat poate amărăciune, aş fi vrut să nu-ţi scriu, dar mă gândesc că tăcerea te-ar intriga şi mai mult.

     Cu drag,

                  Mircea.

*

12 XII 75

Dragă Jeane,

Îţi scriu cu mare dificultate, fiind mereu bolnav. Am primit cap[itolele] Voronca, Fundoianu şi Ioan Alexandru, pentru care îţi mulţumesc1.  Nu ştiu când şi cum va ieşi cartea la care m-am înhămat poate din necugetare, ori pentru ca să alung o teribilă singurătate?  Imediat am scos de la „Dacia” prefaţa Fundoianu pe care mi-o ceri2, însă de atunci nu reuşesc s-o expediez fiindcă n-o pot pune fără aprobare şi D.R. Popescu e plecat la Budapesta, iar rectusul în Italia, n-are cine aproba. I-am dat lui Marian textul să încerce el să obţină ceva de la un prorector şi să-ţi pună totul la poştă. E bine? Am aşteptat mereu o veste legată de studiul meu asupra călătorului Bellanger, aşa cum te rugasem, pentru Bibliothèque Nationale. Dar oare nu s-a găsit nimic, n-ai reţinut tu bine ce caut ori ce se întâmplă?

Idem, am sperat să primesc o carte măcar din cele solicitate în schimb, dar nici ea n-a venit. La drept vorbind, de ce ar veni şi la ce aş mai citi? N-are evident niciun rost să mai citesc – o să scriu probabil şi mai puţin, dincolo de nevoia de a-ţi hrăni copiii. Cum nu am ce spectacole să-ţi cronichez, închei cu o singură rugăminte: tatăl meu fiind mereu bolnav, te-aş ruga să-mi procuri Hydergine, picături (Roche), am să-ţi trimit reţeta şi eventual ideea cum să le pot şi primi. Idem, dacă e posibil să-mi procuri acel medicament trimis anul trecut bunicului tău, de care mama ta spune că a avut efecte miraculoase: Vasculipan (ampoules buvables) şi Panelor. Dacă-i vezi pe Baconşti3, spune-le că te rog să nu-mi ia în nume de rău tăcerea, dar mi-e imposibil să mai corespondez. În schimb, ei s-au oferit să-mi procure medicamente şi, dacă ai dificultăţi, [te] rog  apelează eventual la ei, deşi nu sunt foarte încântat de a le rămâne obligat. Dar la rigoare fă-o, căci e vorba de tatăl meu.

Rog să aştepţi expedierea până te avizez, dacă nu ai o persoană care ar veni la Buc[ureşti] ori în ţară, de încredere, ca să mi le pună apoi pe poştă ori să le predea fratelui meu din Buc[ureşti].

            Mulţumiri şi multe gânduri nescrise, Mircea.

*

Cluj, 22 II 76

Dragă Jeane,

Am primit cartea lui Guillemin, scrisorile tale şi vederile din călătoria ce ai făcut recent. Îţi mulţumesc din toată inima, nu numai pentru ele, ci mai ales pentru gândurile conţinute, pentru tot ce ne leagă indestructibil. Chiar dacă n-am putut să mă adun şi să-ţi scriu câteva rânduri, fii sigur că gândul meu era mereu lângă tine. Viaţa mea a devenit însă atât de complicată încât nu ştiu dacă o voi putea suporta încă mult timp. O oboseală îngrozitoare mă doboară literalmente. Fizică şi mai ales psihică. Trebuie să înţelegi şi să nu dai nicio altă interpretare tăcerii mele îndelungi. Tot ceea ce fac nu-i decât un soi de mecanică din care sufletul îmi pare că aproape a pierit. Necazurile ce se ţin lanţ după mine de un an încheiat, plus alte multe chestiuni despre care nu-ţi pot scrie, acumularea oboselii propriu-zise, căci eu n-am avut nici o zi de concediu şi trăiesc într-o tensiune groaznică de multă vreme, toate acestea sunt convins că mă vor doborî foarte curînd şi tocmai de aceea nici nu mai găsesc necesar să schiţez măcar un gest de rezistenţă, căci nu mai sunt în stare nici să reintru într-un flux al sentimentelor şi relaţiilor, căci orizontul de care mă apropiu inevitabil nu le mai conţine. Mă pregătesc, aşadar, şi încep să mă detaşez. Tu fii convins că prietenia noastră – împotriva micilor zgârieturi din ultimii ani – nu poate fi totuşi distrusă. Ea rămâne, pentru mine cel puţin, nepreţuită. În acelaşi timp, suferinţa mea e vie, prezentă, paralizantă, încât înţelege-mă că nu pot ţine o corespondenţă ca altădată, din multe pricini. Am să încerc totuşi să-ţi scriu, măcar în clipele de relativă linişte. De le voi putea prinde. În vacanţa de vară nu faci o excursie prin vreo altă ţară, în Italia spre pildă? Ori în Grecia, care n-ar trebui să-ţi scape. Cum un poet şi un prieten se află acolo ambasador, cred că ţi-ar fi de ajutor şi sprijin. Nu te-ai gândit la asta? Eu voi regreta mereu absenţa din filmul amintirilor mele a Greciei. Atunci însă evenimentele de acolo erau de aşa natură că un român nu era potrivit să călătorească în acel loc. Acum însă auspiciile sunt cu totul favorabile, relaţiile foarte bune, şi faptul că avem un prieten comun în persoana ambasadorului Ion Brad, iată condiţii la care trebuie să meditezi. Despre filme, cărţi, teatru, nu am ce să-ţi scriu. Cărţile de care-mi pomeneşti voi încerca să le mai caut. De nu le mai găsesc, ţi le voi da pe ale mele. Eu nu mai am de fapt nicio nevoie de cărţi.

Îţi alătur o rețetă pentru Hydergine, pentru tatăl meu. Mi se pare că medicul a pus o cantitate prea mare. Consultă-te şi vezi ce se poate face. Îţi mulţumesc mult.

              Te îmbrăţişez cu toată dragostea,

                                                               Mircea.

*

Cluj, 5 V 76

Dragă Jeane,

De câteva zile abia am ieşit din clinică, unde am fost operat în seara de 23 aprilie. În vremea din urmă m-am simţit tot mai rău şi de la Buc[ureşti], – unde am fost pentru premiu – m-am întors cam bolnav. În fine, pare că a fost o apendicită cronică acutizată, cu complicaţii ale colonului şi cu prinderea ganglionilor mezenterici. Termeni. Să cred că am scăpat? Mă simt foarte slăbit şi efectiv de la operaţie am slăbit 3 Kg. Starea generală nu e bună, deşi mă străduiesc să surâd. Am numărat 84 de ore în care n-am mâncat absolut nimic – numai am băut puţin ceai amar. Acum mănânc aproape de toate, dar am dureri aproape continue, mai ales noaptea. Azi ies prima oară să-mi schimb pansamentul. Până acum au venit chirurgii la mine. Operaţia am suportat-o cu linişte, ai mei s-au mirat că am fost neaşteptat de „brav”. Dar tu ştii că moartea nu mă sperie de multă vreme. Când am urcat singur pe sinistra masă chirurgicală, am avut o clipă sentimentul unui „cristos” [?] suit pe eşafod. Pe urmă m-au adormit şi nu mai ştiu nimic, m-am trezit în pat în salon, pe la 5 dimineaţa, sub calmante, timp de vreo 24 de ore.

În fine, iată un motiv al lungii mele tăceri. Dincolo de altele, care n-au loc aci. Tu fii convins că mă gândesc mereu la tine [următoarele trei rânduri sunt ilizibile, hârtia a fost umezită şi cerneala s-a şters – nota mea, I.P.]… Dar ce zici că din partea catedrei n-am primit nici măcar un semn de atenţie, necum o vizită! Au venit în cele din urmă Gabi Mate şi Şchiau, numai fiindcă i-a chemat Corina, având nevoie de salar şi de nişte adeverinţe de serviciu. Restu? – nici măcar un telefon.

Închei, căci am obosit.

Te rog mult, fă-mi bucurie şi trimite-mi cât poţi mai repede „La Nouvelle Revue Française”, nr. 274, oct[ombrie1 1975, care e consacrat  jurnalului (Journaux intimes et carnets). Poate îl găseşti undeva gratis sau la un preţ redus. Am mare nevoie de el. Îţi mulţumesc anticipat. Te rog încă să reiei studiul la Bibl[iothèque] Nationale asupra călătorului Bellanger, dată fiind noua mea stare n-aş putea relua studiul decât în septembrie-oct[ombrie] şi totodată fişele le-am trimis spre confirmare. Sigur că aş vrea să închei acest capitol din veacul trecut, dar n-am încă toate datele. Poate tu mi le-ai putea completa.

                                             Te îmbrăţişez cu tot dorul,

                                                                                    Mircea.

*

Cluj, 8 VI 76

Dragă Jeane,

Te rog să mă ierţi că iar am amânat să-ţi scriu. Nu mă simt în continuare bine. După o scurtă remisiune, mă simt iar rău şi am început să slăbesc. Starea psihică e şi ea foarte rea. Am sperat să pot pleca undeva la odihnă ori măcar la o deconectare, dar n-am reuşit. S-ar putea ca medicii să nu mă mai lase la mare, ceea ce ar fi groaznic pentru mine, căci la munte am insomnii şi nu pot să mă relaxez. Singură marea m-ar reface cât de cât. De la facultate sunt mereu în concediu medical şi sper să scap în acest mod măcar de admiteri şi de altele. Nici nu trec pe acolo. Se pare că zilele ce urmează vor avea loc alegerile de decan şi celelalte. Puţin mă interesează toate astea!

Îți mulțumesc din inimă pentru cărți, le-am primit acum câteva zile. Din păcate, numărul din NRF nu e ceea ce speram şi cum apărea din prezentarea citită de mine în Bulletin critique du livre français. A propos de acest Bulletin, nu te abona la el, îl primesc eu gratuit şi vine  şi la BCU în mod regulat. În orice caz, pe bani nu merită să-l abonezi. În schimb, două-trei reviste n-ar strica! Cât despre bani, încă nu ştiu ce să te rog să-mi iei. Oricum, te rog să cumperi încă două flacoane de Hydergine, din care ai mai luat pentru tata, mi se pare că mai ai reţetă, avem mare nevoie de el! Dacă ai vreo ocazie sigură ca să trimiţi prin cineva, înainte de sosirea ta, te rog fă-o, dar dacă nu e cineva sigur, aşteptăm până vii tu.

Ai tăi sunt bine, am vorbit cu ei la telefon.

Poate reuşesc să-ţi mai scriu în luna asta. Obosesc foarte repede şi cu mâna nu mi-e la îndemână să scriu, aşa că mă opresc. Te îmbrăţişez,

Mircea.

*

Cluj, 11 VII 76

Dragă Jeane,

Am primit ieri din Bucureşti medicamentele pentru tatăl meu şi îţi mulţumesc din inimă. Azi am vorbit din nou cu mama ta şi mi-a spus că aseară ai telefonat din Franţa, ceea ce mi-a provocat o sumedenie de vechi impresii crezute moarte şi pe care le-aş dori ucise mai curând. Tot mama ta mi-a spus că vei veni pe 25 august acasă. Eu ştiam că vii abia în septembrie, dar se vede că ţi-ai modificat planurile. De grăbit pe raţiuni şcolare nu ai de ce. Normele se pare că s-au făcut în primă variantă şi tuturor le-a ieşit o parte. Amănunte nu cunosc, fiindcă n-am fost pe acolo şi n-am văzut foile. Eu, după un concediu de aproape două luni, mi-am reluat activitatea pentru examenul de stat, dar tocmai când s-a desfăşurat acesta am fost trimis la colocviul cu traducătorii din literatura română, D.R. Popescu neputând participa, ca să reprezint Asociaţia clujeană. Drept să-ţi spun, am acceptat pentru a mai ieşi din Cluj, ceea ce nu făcusem de mai multe luni. După cinci-şase zile, obosit, m-am întors la aceleaşi dimensiuni. Între timp, decan şi rector se schimbaseră şi intrasem în altă zodie, „amicală”. Aceste modificări mi-au pricinuit şi unele sentimente contradictorii, de care caut să fac tot mai mult abstracţie. Fiind foarte bolnav, contrar tuturor aparenţelor, îmi omor timpul citind şi ocupându-mă de lucruri neînsemnate: târguieli, drumuri la părinţi şi mărunţişuri cotidiene. Când vei veni acasă, vom mai discuta asupra acestei stări. Deocamdată, fii încredinţat că lungile mele tăceri n-au modificat – cel puţin în ce mă priveşte – prietenia noastră. Dar totul pentru mine se rezumă la un sentiment dominant de desprindere.

Te rog mult, dacă banii îţi mai ajung,  să aduci pentru Adriana un stoc – cât socoţi şi poţi – de extincilină, căci are din nou urgentă nevoie. Iartă-mă că te tot bat la cap cu necazuri ce rămân la urma urmelor strict personale şi găsesc că e o indecenţă să le tot etalez.

                                          În aşteptarea revederii dorite, te îmbrăţişează

                                                                                                      Mircea.

NOTA BENE: Aici se încheie suita scrisorilor primite de la profesorul Mircea Zaciu, regăsite  după publicarea volumului masiv de mesaje reciproce adunate  în volumul Ore, zile, ani de prietenie, tipărit la Editura Şcoala Ardeleană în anul 2020. Poate că o ediţie nouă a acestui volum de va fi să fie le va pune şi pe acestea la locul lor. (Ion Pop).

_______________

[1]Articole pentru Dicţionarul scriitorilor români.

2 Este prefaţa  scrisă pentru traducerea – nepublicată – a  Falsului tratat de estetică de B. Fondane, recuperată în volumul de eseuri Transcrieri, ce va apărea în 1976 la Editura Dacia.

3Leon şi Rodica Baconsky.

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 10-12]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.