Doina Cherecheș – Amintirea…

                      Motto: „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig.” (S. Esenin)

Pe căldura aceea înfiorătoare, haina i se păru mai grea decât altădată, apăsându-i umerii și trăgându-l în jos, de parcă nu căra un simplu sacou, făcut dintr-o stofă subțire și căptușit cu o mătase  și mai subțire, ci pietre de moară ascunse prin toate tiviturile și buzunarele. Știa că buzunarul din interior îi era burdușit ca lumea, pe lângă portmoneul din piele, purtând acolo și ceasul cu lanț și cu capac de argint. Ținea mult la acel ceas. Îl scoase și se uită la el. Nu știa dacă mai funcționează și nici nu mai conta acest lucru, pentru că ajunsese să-l poarte mai degrabă ca pe un talisman aducător de noroc decât ca pe un obiect folositor. Și pentru că˗l purta ca pe un talisman, nu se despărțea de el niciodată. Cât timp fusese în activitate, îl purtase tot în buzunarul de la piept, dar în cel din afară și cu lănțișorul la vedere, având impresia că asta îi sporea prestanța în fața elevilor săi. Și-l puse la ureche doar ca se afle˗n treabă, ceasul fiind mecanic și neîntors de multă vreme. Totuși, chiar și-așa, ceasul își făcuse datoria, trezindu-i lui Victor o amintire pe cât de îndepărtată, pe atât de necesară situației prin care trecea. Se afla la numai o aruncătură de băț de casa văduvei lui Parpală. Avea de îndeplinit o misiune grea și ingrată, căreia i s-ar fi sustras cu bucurie. Dar n-avea de ales. Găsi, totuși, o portiță de scăpare, cel puțin pentru moment, poposind în amintirea pe care i-o trezea de fiecare dată ceasul. Nu știa dacă el chemase amintirea sau dacă aceasta dăduse buzna peste el, dar nici nu mai conta, importantă fiind doar clipa de răgaz pe care ea, amintirea, i-o oferea cu multă generozitate…

Orice amintire este ca un film de scurt metraj, reușind să comprime în puținul spațiu de derulare o sumedenie de trăiri, sentimente, imagini, priviri, atitudini, gesturi, cuvinte și replici asupra cărora timpul n-are nici cea mai mică putere de alterare. Amintirile te smulg prezentului și te redau trecutului, ele te întorc și te repun în cadrul întâmplărilor de altădată. Amintirea este o imagine caleidoscopică fidelă realității pe care o evocă. Acest lucru se datorează faptului că omul are memorie, iar memoria este o peliculă de fină calitate, înregistrând cu mare exactitate tot ce ni se întâmplă. Ne putem încrede în amintiri, pentru că ele nu ne înșală niciodată. Și nu numai că nu ne înșală, dar ne arată și cum suntem cu adevărat. Ele ne vorbesc despre noi înșine.

Amintirea care îi vorbea lui Victor cel mai mult despre el însuși era legată de ceasul cu capac și cu lanț de argint. Oricât de puțină atenție i-ar fi acordat acestuia, fie și numai o simplă privire, rezultatul era același: timpul începea să se ruleze, făcându-se sul și ducându-se mult înapoi. De fapt, nu se oprea decât atunci când se împiedica de pragul casei în care crescuse, casă întrucâtva asemănătoare cu cea spre care se îndrepta acum. În casa aceea, tatăl său îi prinsese mâna, îi desfăcuse pumnul și-i pusese în palmă ceasul cu capac și lanț de argint. Trebuise apoi să-i îndoaie fiecare deget peste capacul ceasului, palma sa mică neputând să-l cuprindă singură. „Ia-l și să nu mă întrebi nimic. Vezi că nu e de jucărie. Dacă se poate să știi numai tu de el, cu atât mai bine.” Asta se putuse, nu însă și să nu-și pună de-a lungul timpului o sută și o mie de întrebări legate de proveniența acelui ceas valoros. De unde avea tatăl său un asemenea obiect? Cum făcuse rost de el și ce preț plătise, într-un fel sau altul? De de ce îl ținuse dosit atât amar de vreme, pentru ca să i-l dea când i se apropiase sfârșitul? Și-n ce atmosferă de taină și complicitate i-l dăduse, de îl treceau fiori, reamintindu-și. La acestea și multe alte întrebări care i se tot ridicaseră-n minte de˗a lungul timpului, Victor își dăduse fel de fel de răspunsuri și fiecare răspuns fusese legat de puterea de înțelegere a vârstei pe care o avusese la data respectivă. Ulterior, de unele dintre răspunsurile date se rușinase, gândindu-se că a maculat fără rost memoria tatălui său. Pentru a ajunge însă la un asemenea stadiu, trebuise să curgă multă apă pe gârlă, iar el să afle lucruri pe care să le pună cap la cap, stabilind legătura dintre ele. Desigur că știa că tatăl său se întorsese de la război, dar care război, când, unde și cum, trebuise să afle singur, adică să crească și să învețe la școală sau pe cont propriu, din moment ce nimeni din familie nu mai sufla o vorbă despre asta, dorind să menajeze psihicul lui de copil. Lucrurile se limpeziseră greu, abia în timp și cu efort, iar pe deplin doar atunci când peste cunoștințele sale de istorie venise să se suprapună bagajul memoriei îndelungate, cea care fotografiază, reține și stochează tot, până și întâmplările pe care nu le înțelege sau mai ales pe acestea, în vederea unei revizitări, reevaluări și reconsiderări ulterioare. Astfel, această memorie ne poartă înapoi spre fapte și întâmplări pe care le credeam demult uitate sau nebăgate în seamă la momentul producerii lor. În această secvențialitate, Victor dăduse la o parte ideea conform căreia ceasul primit ar fi fost câștigat la pocher sau la alt joc de noroc, cu toate că luase cunoștință de faptul că tatăl său fusese un cartofor înrăit, stând la masa de joc zile și nopți în șir, atât de împătimit, încât se putea considera și propriul său adversar și deci în stare să continue jocul și atunci când nu mai găsea niciun fraier dispus să piardă, el fiind aproape întotdeauna cel care câștiga și strângea toți banii. Nu stătuse în picioare nici ipoteza sustragerii obiectului respectiv, neputând să-l considere pe tatăl său un furăcios, ci mai degrabă omul peste care dăduse norocul și-o pleașcă de zile mari. Că avusese noroc cu carul dovedise și faptul că scăpase cu viață și se întorsese acasă tocmai de la Stalingrad. „Noroc cu carul și nenoroc cât cuprinde”, ar fi spus poate răposatul, dacă ar fi avut ocazia să discute cu el ca de la adult la adult și ca de la bărbat la bărbat. Desigur că nu l-ar fi contrazis, neavând niciun rost să mai rănească un om și-așa rănit, dar și-ar fi păstrat în continuare părerea, că tatăl său – în ciuda tuturor neajunsurilor cu care se alesese de pe urma războiului – fusese un privilegiat al sorții prin faptul că supraviețuise celui mai mare măcel din istoria omenirii. Și cât de mândru fusese el când descoperise că tatăl său luptase la Stalingrad și se întorsese acasă tocmai din acel înfiorător ținut al morții. Cum arătase la sosire, își aducea foarte bine aminte, pentru că acea memorie de lungă durată stătuse tot timpul la pândă, gata să-și aducă aportul, dar acest tablou pălea în fața mândriei sale de fiu, a exemplului de dârzenie pe care i-l dăduse tatăl său și-a amintirii frumoase pe care i-o lăsase acesta – un ceas cu capac și cu lanț de argint. În sfârșit găsise un răspuns care-l mulțumea pe deplin, iar acest răspuns se numea Stalingrad. Aceasta era moștenirea sa de familie, cea care îi netezise drumul spre a ajunge ceea ce ajunsese. Cât despre cealaltă moștenire – ceasul, adică – se convinsese că el era primul dintr-o nouă serie de moștenitori, dar nici asta nu mai conta prea mult. Nu era o bogăție, cât o amintire și-un talisman.

Tatăl său luptase în cel de-al Doilea Război Mondial, dar nu povestise niciodată despre ororile pe care le văzuse și le trăise pe-acolo. El însă putea să-și imagineze, ajungând profesor de istorie și citind la viața sa sute de manuale, tratate și reviste de istorie. Din revista „Magazin istoric” avea o colecție impresionantă, reușind să facă rost până  și de primul număr, cel apărut în aprilie 1967. Începuse să colecționeze revista de pe vremea când era adolescent și habar n˗avea ce drum va urma în viață. Știa doar că-l atrăgeau ca un magnet lecturile cu caracter istoric, dar nu-și pusese încă problema unei chemări, socotind că toți copiii de vârsta sa aveau preocupări similare. Apoi, ajungând profesor de istorie, citise numai materiale de acest fel, cu duiumul și până la saturație, toate abundând în date și-n informații precise despre efectivele militare, armamentul folosit, pierderile umane și materiale suferite într-o luptă sau un război, despre învinși și învingători. O idee mai apropiată însă despre ce înseamnă grozăvia unui război și-o făcuse citind romane sau văzând filme cu caracter istoric. O pagină de roman bine scrisă descrie o luptă mult mai plastic decât o informație telegrafică, succintă și la obiect. Aceeași putere de sugestie o are și o secvență de film care prezintă dezastrul lăsat de o luptă sângeroasă: un câmp întreg împânzit cu trupuri sfârtecate-n fel și chip și muribunzi care se târăsc printre cadavre, țipând cu disperare după un strop de apă cu care să˗și potolească setea agoniei. Cândva, văzuse un film în care un soldat al cărui trup fusese înjumătățit de o explozie îi implora pe tovarășii săi să nu˗l lase în urmă, dar aceștia de˗abia se duceau pe ei înșâși, zdrențuiți și răniți la rândul lor, iar el rămânea cu mâna întinsă și-n mână ținea un breloc cu chipul iubitei sale, arătând că îl oferea drept răsplată eventualului său binefăcător. Cam aceasta era și semnificația pe care Victor o dădea ceasului primit de la tatăl său, o semnificație umanitară sau poate chiar istorică. Îi cunoscuse tatălui său latura sensibilă și se gândea că dacă pe el îl oblojise cu atâta delicatețe când era mic și mai făcea câte un guturai, musai că la fel se purtase și pe front, făcând mai ușoare ultimele clipe de viață ale vreunui soldat german. Putea să și-l imagineze renunțând la mantaua sa pentru a-l încălzi pe un muribund zgâlțâit de friguri sau topind în palme un țurțure de gheață, ca să-i umezească amărâtului buzele uscate și fierbinți, cu toate că afară erau minus cincizeci de grade. Și tatăl său fusese rănit la Stalingrad. Din muntele de om care plecase pe front, doi ani mai târziu, se mai întorsese acasă o umbră care tresărea mai tot timpul de spaimă, părându-i-se că vedea flăcări și auzea explozii. Minunea cea mare fusese însă faptul că se întorsese și că scăpase din măcelul de la Stalingrad, unde timp de cinci luni își pierduseră viața atât de mulți militari și civili, încât numărul lor real nu s-a știut niciodată cu exactitate sau nu s-a dat publicității, considerându-se că impactul emoțional asupra populației ar fi fost mult prea puternic. Totuși, faptul că Victor luase cunoștință că istoricii consideră această luptă ca fiind cea mai mare și mai sângeroasă din toată istoria omenirii a fost  suficient pentru el ca să-și imagineze cam ce s-a întâmplat pe-acolo. Din acel ținut al morții aproape sigure, tatăl său se întorsese. E adevărat că doar într-un picior, iar în loc de celălalt, cu  o cârjă pe care și-o confecționase dintr-un trunchi de alun. Probabil fusese vorba de un puiet de alun, căruia îi retezase primele două crengi pornite din trunchi, astfel ca în scobitura lor să-și sprijine brațul. Cârja fusese bine gândită și bine cioplită, totuși rudimentară, astfel că-i făcuse praf axila, unde pielea i se îngroșase mai mult decât cea de pe talpă. Așadar, luptătorul de la Stalingrad ajunsese acasă șchiop, schilod, surd de-o ureche, prăpădit, plin de păduchi și bolnav de holeră, de care scăpase mâncând luni de zile numai fiertură și legume pasate. Aproape că nu-l recunoscuse nici maică-sa, iar el îl privi ca pe un cerșetor căruia îi curgeau zdrențele de peste tot. Era un schelet ambulant, pe care doar pielea îl ținea să nu se deșire os cu os. Își tăiase cracul de pantalon de la piciorul care˗i lipsea  și˗și făcuse obiele pentru celălalt picior. Când începuse să le dea jos obielele, s˗au mirat câte rânduri de materiale de tot felul fuseseră puse unele peste altele pentru a-l proteja de frig și a-l ajuta la mers. Spusese că de piciorul acela avusese mult mai multă grijă decât de ochii din cap, fiind mijlocul cel mai sigur de-a ajunge acasă. Cu toată grija, când tatăl său își îndepărtase și ultima obială, făcând alături o grămadă de cârpe și de sfori și sârme cu care fuseseră prinse acestea, descoperi un picior bolnav, alb ca varul de la gleznă în jos și cu degetele înnegrite și uscate, mai ales degetul mare și celelalte două de după el. Ultima obială o scosese și cu un rând de piele, răspândind în casă o duhoare ca de hoit. El însă nu fusese deranjat nici de miros și nici de aspectul urât al piciorului, ba mai mult se aplecă să˗l studieze îndeaproape. Pipăi, mirosi și spuse cu o siguranță cutremurătoare: „Pârlitele astea trei, la cuțit cu ele, că sunt moarte și pot să-mi îmbolnăvească și restul piciorului”. Curând începuse să aibă dureri groaznice, mai ales noaptea, și pentru că altă modalitate nu existase, cu un curaj nebun, se dăduse pe mâna unui felcer care i le amputase fără să stea pe gânduri și fără nicio anestezie. Scoseseră ușa de la bucătărie din țâțâni, o acoperiseră cu un cearșaf de pânză și aceea fusese masa de operație. Șontocăind, tatăl său se urcase singur pe masă, își pusese cârja lângă el și-și întinsese piciorul bolnav. Felcerul îi adusese un pahar de țuică tare de prună. „Bre, dă paharul ăsta pe gât până nu mă apuc de treabă”, îi spusese el, dar tatăl său îl refuză categoric. Apoi, felcerul îi dădu o curea din piele, sfătuindu-l să muște din ea când îl va durea prea tare, ca să-și poată stăpâni orice mișcare necontrolată. Tatăl său azvârli cât colo cureaua și ridicându-și doar capul, privi cu sânge rece lama ascuțită și strălucitoarre a cuțitului de bucătărie din mâna felcerului. Cuțitul fusese fiert mai bine de oră într-o oală mare, curată și plină ochi cu apă de izvor. După ce privi cuțitul, tatăl său îl țintui și pe felcer cu o privire de gheață. Îi făcu semn că poate să înceapă. Spre cei ai casei, nu privi deloc. Cât ai zice pește, felcerul îi reteză degetele necrozate, iar tatăl său nu crâcnise și nu se văitase, ci doar strânsese tare din ochi, își încleștă maxilarele, iar mâinile și le împlântă în cearșaful cu care era acoperită ușa de bucătărie. Lăsă să-i scape un geamăt și-atât. Își ridică capul și trunchiul și se arcui de durere abia după ce felcerul își terminase treaba. Își privi piciorul sângerând cu ochi tulburi, după care își pierduse cunoștința. Capul îi căzuse ca un bolovan, izbindu-se de planul dur al ușii de bucătărie. Felcerul îi asigură că nu e niciun pericol  și că tatăl său își va reveni. „He-he, cine s-a întors de la Stalingrad…” mormăi acesta și plecă, lăsându-și vorba nespusă până la capăt. Într-adevăr, tatăl său își venise în fire, abia peste o săptămână, timp în care îl tot cercetară cu oglinda, să vadă dacă mai respiră, și-i oblojiră rana cu pelin. Când își revenise, se uita la ai săi ca picat din lună sau întors dintr-o altă lume, dar tot curajos și nedispus să se predea neputinței. „Ce vă uitați așa la mine, de parc-aș fi umbră, și nu om. Dragilor, după Stalingrad, nu mai știi ce-i frica, durerea și poate nici moartea”, le spuse el îndârjit și această împotrivire a sa contrastă puternic cu fața-i suptă și pământie, cu obrajii-i scofâlciți și cu ochii-i stinși și duși în fundul capului. Întreaga înfățișare a tatălui său pleda pentru o platitudine extraordinară a trăirilor sale, de parcă s-ar fi desprins de tot de lumea aceasta. Privirea însă îl trăda de multe ori, devenindu-i dintr-odată vie, aprinsă, sticloasă și mai ales speriată, animată de mișcări continue ale globilor oculari, ceea ce dovedea că vede imagini de groază. Urechile i se făceau pâlnie, de parcă trebuia să prindă și cel mai mic zgomot, iar corpul i se încorda, gata să se repeadă înainte. Vedea și auzea lucruri pe care nu voia să le împărtășească nimănui. Întrebat despre ce vedea și auzea în acele momente, se apăra cu o vehemență care te făcea să renunți fără să insiști prea mult: „Ei, ce să văd sau să aud? Ce vede și aude toată lumea”, bodogănea supărat și dădea din mână a lehamite. Apoi, se închidea în sine și o bună bucată de timp nu mai voia să comunice cu nimeni. Se liniștea greu și greu își găsea și locul, umblând hai-hui de unul singur și prin locuri cât mai singuratice, mereu cu capul plecat și cu buzele strânse, ca și cum nu voia să-i scape din gură ceea ce nu dorea  să spună. Era un bărbat încă destul de tânăr, lucru ce însă nu se mai vedea decât prin pielea bine întinsă peste oasele feței. Rămăsese uscat, chiar dacă era bine hrănit și îngrijit. De fapt, tatăl său nu mai fusese niciodată cel care plecase pe front și nici chiar în toate mințile. Vorbea uneori fără noimă, amestecând între ele cuvinte românești, nemțești și rusești. Nu se prea lăsa ispitit să vorbească despre război, iar dacă, totuși, o făcea, numai începutul era promițător: „Dragii mei, și-a fost atunci o iarnă grea…”  după care ori se oprea brusc, continuând doar în gând cum și ce a fost atunci, ori urmau relatări fragmentate, încâlcite și imposibil de pus cap la cap. În ambele cazuri, rememorarea îl agita cumplit, iar cei de pe lângă el nu știau cum să-l mai oprească, pentru că altfel urmau niște manifestări ciudate, cu spasme și contracții musculare necontrolate. Era ceva apropiat de epilepsie, dar nu chiar această boală cumplită, pentru că nu făcea spume la gură, nu-și mușca limba și nu făcea pe el, ci doar i se încordau mușchii, făcându-l arc, și se schimonosea la față. Mama și bunicii săi hotărâseră să nu-i mai amintească niciodată nimic despre Stalingrad, lăsând ca iarna anului 1942 să rămână undeva în urmă și chiar să se piardă în evanescența timpului. Nu se întâmplase însă așa, pentru că iarna aceea cumplită, geroasă și însângerată, mersese până la sfârșitul zilelor tatălui său la pas cu el, ca un picior de gheață în locul celui amputat, motiv pentru care bietul om se plângea de frig tot timpul, la fel de mult vara cât și iarna când stătea tolănit lângă soba ce dogorea de căldură. Se plângea și că-l doare piciorul pe care nu-l mai avea, suferință ce nu-l lăsa să închidă ochii nopți în șir. Multe li se păreau ciudate celor din preajmă, dar, pe chipul luptătorului de la Stalingrad, suferința era atât de vie, de reală și de evidentă, încât nimeni nu îndrăznea să-i spună spusele la îndoială. În puținele nopți când tatăl său reușea să doarmă, era chinuit de visuri urâte, de coșmaruri cumplite, și vorbea prin somn, scâncind sau chiar plângând în hohote. Îl tot striga pe unul cu numele de Friț, adresându-i-se atât în română, cât și în germană. Îl numea camaradul, fratele și chiar și copilul său. Bâjbâia cu mâinile prin întuneric, voind probabil să-l prindă pe acel băiat pe care îl numea cel mai adesea „frate” – „Friț, Friț, fratele meu” sau Fritz, Fritz, mein Bruder” – și nu de puține ori îl găsiseră căzut lângă pat, cu ochii deschiși, dar încă în vis, tânguindu-se și smulgându-și părul din cap.

Pornind de la aceste manifestări somnambulice ale tatălui său, ce-i rămăseseră atât de vii în minte, chiar dacă nu fusese decât un țânc la vremea aceea, Victor credea că ipoteza cea mai apropiată de realitate privind proveniența ceasului cu capac și cu lanț de argint era legată de acel soldat german și tovarăș de luptă la Stalingrad. Tatăl său prea îl striga și-l căuta prin somn și prea-l jelea cu foc, ca să nu fi fost o poveste adevărată. Totuși, adevărul adevărat n-avea să-l știe niciodată și n-ar fi dorit să-l mai afle, chiar dacă ar fi avut posibilitatea. Îi păstra tatălui său o amintire frumoasă numai gândindu-se la cele două mișcări importante pe care le făcuse pentru el. Unu: olog cum era, urnise familia dintr-un sat amărât din sudul Olteniei și-o mutase în mahalaua Bucureștiului, iar, pentru asta, îi trebuiseră nervi, determinare și perseverență. „Ce ne trebuie nouă București, ca să murim pe-acolo de foame, când aici la noi în bătătură, nu ducem lipsă de nimic. Ai înnebunit, omule?” săriseră toți cu gura pe el. „N-am murit eu de foame în timp de război și muriți voi în timp de pace?”, bombănea bărbatul când se sătura de cicăleala neveste-sii și-a socrilor săi. Punea punct discuțiilor fără să ridice tonul sau să dea cu pumnu-n masă: „Să vă intre bine-n cap, că știu eu ce fac. Dacă nu găsesec înțelegere la voi, eu tot plec”, spunea tatăl său, cu nestrămutată hotărâre. Se oprea cât să-și plimbe privirea, luându-i la rând pe cei trei adulți, după care și-o pironea asupra lui, ca apoi iar să și-o mute la ceilalți, repezindu-i cu vorbă tăioasă și răspicată: „Și-l iau și pe el, așa să știți – degetul îi tremura arătându-l în timp ce vorbea. El îmi aparține. Nu-mi trebuie nimic în rest. Puteți să vă c… în averea și-n bătătura voastră, dacă atât vă duce mintea. Eu însă nu m-am întors de la Stalingrad doar ca să mă aflu-n treabă, ci ca să scot ceva din ăsta”, spunea tatăl său, uitându˗se la adulți, dar bătând aerul cu degetul în direcția sa. Fiecare discuție de acest gen se lăsa cu lacrimi, mormăieli, bufnituri și suspine, dar și cu câte un lucru din casă sau din curte vândut sau împachetat pentru drum. Apoi, s-au încolonat cu toții și au luat drumul Bucureștiului, instalându-se într-o casă dărăpănată din Ferentari. Nici nu s-au despachetat toate bagajele, când tată-său îi pusese și lui în vedere: „Băiete, te-am adus aici să-nveți carte, așa că dă-i bătaie!” Doi: Nu plecase din această lume fără să-i lase nimic. Îi lăsase un ceas cu capac și cu lanț de argint, spunându-i cu voce stinsă și întretăiată înainte de a˗și da duhul: „Ca să˗ți amintească mereu c-ai avut un tată care, pentru tine, s-a întors tocmai de la Stalingrad. Că viața nu e niciodată ușoară, vei simți pe propria-ți piele, dar să nu disperi. Ai tot ce-ți trebuie, istețime și vână de oltean în tine. Bijuteria asta de ceas o să-ți arate că timpul nu stă-n loc. Pune-l la ureche.”

Tic-tac, tic-tac, bătuse mereu de˗atuncea ceasul în locul inimii care se oprise în pieptul tatălui său…

                 

(fragment din romanul în lucru „Planul secret al Mariei”)

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 13-15]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.