Senida Poenariu – Despre fragilități

Volumul de proză scurtă prin care debutează Simona Goșu, Fragil1, oferă o panoplie de douăzeci de texte excelent conduse narativ, calitate dublată de relevanța acestora prin problemele, respectiv interogațiile extrem de actuale (și de stringente) pe care le ridică.

Din punct de vedere procedural, autoarea urmează cu o consecvență care-i conferă și o amprentă distinctivă, ce unifică sub aspect stilistic volumul, aceeași rețetă: prin vocea „inocentă”, deși poate mai corect ar fi să o numim „naivă”, a copiilor, extrem de credibilă, sunt redate situații sau evenimente dramatice, care sporesc în intensitate chiar prin contrastul dintre percepția și capacitatea de înțelegere a acestora și situația de facto. Apoi, se observă și capacitatea de a angaja lectorul prin anticipări cu un deznodământ de multe ori suspendat. Complementar, ca altă tehnică de a-și capta și captiva cititorul, Simona Goșu, în dezvoltările sale narative, se folosește foarte abil de tendința spre suspicionări, proiecții, stereotipii sau etichetări pripite de care ne facem vinovați cu toții. Pe de altă parte, deși sunt prezentate situații emoționante, trebuie remarcat faptul că nu avem de-a face cu alunecări spre patetisme și că, mai mult decât atât, autoarea nu pică în capcana discursului auctorial cu teză, care sancționează moralizator derapajele, ci reușește foarte subtil să ridice probleme extrem de complexe pe spații atât de scurte. Interogațiile pe care le lansează prin situațiile și subiectele prezentate, ca și strategiile compoziționale folosite – mai ales, așa cum am spus, folosirea vocilor copiilor, dar și modul construcției finalurilor suspendate –, au ca efect principal ceea ce Martha Nussbaum numea „identificare empatetică”, și acesta este, tind să cred, cel mai mare merit al cărții.

Așadar, vom găsi tratate subiecte precum relația de cuplu și implicațiile divorțului sau ale certurilor mai ales asupra copiilor, provocările creșterii și ale educației copiilor – diferitele tipuri de parenting, relația copiilor (în special a fetițelor) cu noii parteneri ai mamelor sau cu noile partenere ale taților, provocările maternității dorite sau ale maternității respinse, stigmatizarea, masculinitate vs. feminitate, stereotipiile sexuale și de gen, identitatea sexuală, xenofobia, rasismul, presiunea de grup, depeizarea vârstnicilor și, nu în ultimul rând, situația copiilor rămași în țară cu bunicii în timp ce părinții muncesc în străinătate. 

Chiar dacă genul narativ practicat este destul de restrictiv în ceea ce privește spațiul, fie și cu aceste limitări, perspectiva este de multe ori multifocală, și nu mă refer doar la înțelegerea copilului vs. versiunea adulților, ci, deși există o demistificare a clișeelor și a locurilor comune (precum și concepția conform căreia fericirea și scopul vieții ar veni, în cazul femeilor, prin bifarea acelor caracteristici proiectate prin rolul social prestabilit), autoarea are grijă să implice prin personajele sale cel puțin două viziuni dacă nu complet opuse asupra subiectului, cel puțin oblice; demistificare și mistificare în egală măsură.

Strategia este evidentă, de pildă, în Legături. Aici este prezentată o întâlnire la mall între Dorina, imaginea mamei și a soției dedicate exclusiv familiei – Mateiaș este centrul existenței ei – și nașa Cristina, director executiv pentru Europa Centrală și de Est la o bancă internațională, profilul femeii de carieră care-și găsește „scopul” în afara familiei. Aceasta este divorțată și rămasă fără fiul Vlad, decedat de un an și jumătate, după ce anterior fusese „crescut de bone, apoi la creșă”. Cele două personaje, de vârste și educație apropiate, sunt construite în antiteză. Dorina, dependentă de aprobarea soțului și de fiul Mateiaș, abulic, pe care inconștient îl demasculinizează și îl transformă într-o extensie pasivă a ei, o admiră în secret pe Cristina „exact pentru ce o disprețuiau toți: Cristina nu depindea de nimeni, se descurca singură” (p. 82). Incapacitatea Cristinei de a se obișnui „cu ființa urlătoare de acasă” – băiețelul Vlad, care avea aceeași fire independentă și descurcăreață ca a mamei sale, refuzul de a se victimiza și vulnerabiliza discutând despre drama suferită, natura competitivă, ambiția profesională de a excela și focusarea în discurs, printr-un limbaj de lemn, corporatist, pe realizările obținute la firmă îl determină pe soțul Dorinei, Florin, să o numească „otrăvită” sau „scrântită” și să-i chestioneze serios Dorinei dorința de a petrece timp cu ea. În timp ce Dorina o admiră în secret pe Cristina pentru realizările ei, Cristina consideră comportamentul dependent al Dorinei (și al lui Matei, în egală măsură) ca fiind o lipsă de maturizare, atașamentul ei pentru băiețelul căruia îi aducea cadouri fiind însă evident. Rămasă singură cu el pentru câteva minute, Cristina încearcă să-l stimuleze să-și manifeste voința și singularitatea. Sunt prezentate așadar două perspective complet diferite asupra feminității, maternității și a diferitelor tipuri de „parenting”, precum și viziunea și percepția intermediară a copilului Matei, care este prins între aceste lumi. Desigur, se pune și problema valorizării diferite a acelorași calități/înzestrări în funcție de gen: trăsăturile dezirabile pentru bărbați devin indezirabile pentru femei aflate pe aceeași poziție socială și profesională.

Despre identitate sexuală și stereotipii de gen, mult mai aplicat și în același timp percutant scrie Simona Goșu și în Drumul spre palat. Bogdana (derivarea antroponimică progresivă a numelui masculin nu este întâmplătoare) este surprinsă în timp ce îi arată altei fetițe din bloc micțiunea din picioare, „ca băieții”. Aceasta este aspru certată de vecina care o pârăște mamei și îi interzice fiicei ei să se mai joace cu ea. Nu actul micțiunii în ghenă este problematic pentru cei implicați, ci grozăvia că fetița „urinează ca băieții”, din picioare, singurul care observă ridicolul situației și presiunea pusă asupra copilei fiind iubitul mamei, Sorin. Deși linia narativă este construită în așa manieră încât cititorul suspicionează un posibil comportament deviant din partea bărbatului care o duce pe fetiță într-o zonă izolată a parcului și o momește să-i arate cum urinează „ca băieții”, Sorin este singurul care pricepe ce se întâmplă de fapt cu Bogdana, deși mama acesteia, iubita lui, îl ține la distanță pe motiv că nu are copii și nu are cum „să înțeleagă”. Din cauza presiunii și a reproșurilor că nu este destul de feminină, că are glezne groase sau că nu-i plac rozul și fustele, respectiv a etichetărilor de la școală (învățătoare, colegi etc.) de genul „băiețoi”, fetița începe să suspecteze că, din moment ce nu este așa cum ar trebui să fie o fetiță, este de fapt băiat, iar spaima ei este că mama va afla acest lucru din analiza de urină.

Despre relația dificilă dintre copii și bărbații străini aduși de mame, familii ratate, drama părinților care rămân fără copii în urma divorțului, depresie, sinucidere, alcoolism, toate prin ochii fetiței Crina Panait, precum și o mică tipologie a tipurilor de locatari, este și povestea care deschide volumul, probabil cea mai reușită dintre cele 20 de povestiri, Aleea Duetului 26.

Trebuie menționat însă și faptul că povestirile sunt inegale, decalaj susținut nu atât prin lipsa de calitate a unora dintre ele, cât prin caracterul „memorabil” – cum numește Marius Chivu pe ultima copertă debutul Simonei – al celor mai izbutite, și aș numi aici în primul rând Aleea Duetului 26, Drumul spre palat și Neliniști.

Titlul volumului este foarte potrivit. Dincolo de unitatea stilistică și consecvența, respectiv coeziunea tematică generală a volumului, fragilitatea apare ca un fir roșu care traversează paginile de la început până la sfârșit. Împăratul, de pildă, reușește să prezinte, prin intermediul stărilor emoționale prin care trece băiețelul sperios Andrei, și să ilustreze exemplar etapele fricii copiilor de a se pierde/a rămâne fără părinți, dar și percepția diferită sau, mai bine spus, descoperirea identității părinților în afara rolului patern/matern. Într-o formă sau alta, fragilitatea este trăsătura definitorie a personajelor care apar în aceste proze scurte. Simona Goșu reușește să ilustreze excelent faptul că fragilitatea nu este o trăsătură exclusiv feminină, ci și masculinitatea își are „fragilitățile” ei.

____________________________

[1]Simona Goșu, Fragil, Polirom, Iași, 2020, 304 pp.

[Vatra, nr. 7-8/2021, p. 43]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.