Călin Crăciun – Un protest religios

Monica Patriche s-a făcut remarcată ca poetă suficient cât să-i fie dedicate un număr semnificativ de recenzii, unele semnate și de nume foarte importante ale criticii literare. După Dar de nuntă (volumul de debut, 2007) și Ascultând plânsul ghitarei (2008), revine în peisajul poetic cu Memoria fluviului. Scrisori către o prietenă (Brumar, 2009), despre care scriu în „România literară” Gheorghe Grigurcu și Luminița Corneanu, ambii manifestând încredere în disponibilitățile poetice ale autoarei, și, chiar în prefața cărții, Paul Aretzu, accentuând latura religioasă a creației. S-au mai exprimat tot în sensul încurajării Horia Gârbea și Dumitru Augustin Doman. În 2011 publică Semințe de piatră / Graines en pierre (Traduction et adaptation Florentina-Mădălina Tudor, Timișoara: Brumar, 2011), volum în care Al. Cistelecan semnalează un „salt” atât de „spectaculos”, încât n-ar mai fi decât un pic până va face deranj prin vârful ierarhiei („Încă un pas decisiv și Monica Patriche va amenința deschis establishment-ul tinerei noastre poezii.”). Cam în aceeași direcție, chiar dacă și cu un mic plus de rezervă, receptează volumul și Gabriela Gheorghișor.

La 10 ani distanță de la momentul în care îi erau exprimate mari așteptări, Monica Patriche tocmai a publicat un nou volum, Un sfert de veac de singurătate. Mic tratat de ipocrizie, avându-l editor pe Călin Vlasie (Băbana: Rocart, 2021), de esență religioasă. Contextul este, desigur, neprielnic unei poezii religioase, dacă ținem cont de suflul experimentelor cu emoticoane și de asalturile progresiste materialiste, feministe, roșii, verzi, ROGVAIV. O astfel de o poezie, privită din direcția progresistă, pare numaidecât anacronică, seacă, expresia bigotismului, a încuierii dogmatice, în total antagonism cu ceea ce se speră de la specia umană. Nu m-aș mira să fie cartea închisă după prima pagină, cu tot tertipul editorial al plasării pe coperta a patra și pe clapetă a celor mai favorabile fraze scrise de Al. Cistelecan și de Gheorghe Grigurcu despre volumele anterioare ale autoarei. Cred însă că acest volum merită semnalat, cu tot cu stângăciile lui, tocmai pentru că vine cu un alt fel de perspectivă asupra creației religioase, una care sunt sigur că nu e deloc nici pe gustul multora dintre adepții căii mistice în artă, ba mai mult, va isca din partea unora contraatacuri. Poezia religioasă este, în ansamblu, plină de respect față de biserică, în acord deplin dogmatic și nu-i contestă practicile. Miza ei esențială este instrumentalizarea poeziei în scopul atenuării inefabilului divin, venind în sprijinul demersului bisericii. Se află în relație de complementaritate cu ea. În cazul volumului de față, este diferit tocmai felul în care e privită relația cu biserica. Mai întâi, cu marea parte a clericilor. Din perspectiva Monicăi Patriche, în biserică – privită ca sistem funcțional, nu ca abstracție – diavolul a preluat puterea, cuibărit în minți de duhovnici sau de teologi cu influență, capabili să pervertească deopotrivă sufletele celorlalți preoți și pe ale credincioșilor. Ba chiar pare și în afara lor, în interstițiile sistemului, tocmai în didactica teologică. Lumea ortodoxă românească este guvernată, dincolo de câteva excepții, de multiplicarea exponențială a răului, de lucrarea diabolică sistematică. Rezultatul este transformarea preoților în psihopați, torționari ai propriilor familii, agresori sexuali și în unelte ale pervertirii. (O paranteză necesară: este vorba despre perspectiva autoarei, eu încerc aici doar să i-o înțeleg raportând-o la ceea ce se petrece în poezia momentului, nici să i-o aprob sau promovez, nici să i-o combat.) Tocmai de aceea, poeta, denunțând ipocrizia, instrumentalizează poezia mai ales pentru reîndreptarea bisericii, pe care o crede posibilă pe calea culturii umaniste, revenind la nevoile comunitare: „Niculae, unde mergem?”/ întreabă în celebrul roman/ un țăran/ care își duce fiul la școală, la oraș, cu căruța.// Dar preotul,/ purtându-și fiul duhovnicesc,/ pune oare întrebarea aceasta?// Nimeni nu va rămâne în oraș/ dacă cei care trec prin/ Biserica Pinguinilor Imponderabili,/ cu dorul de Dumnezeu,/ vor fi alungați// de preotul// ce crede că biserica/ e loc de pelerinaj al prostituatelor,/ iar camera de spovedanie a parohului/ e bordel.// Evident, obscuritatea e în mintea acuzatorului,/ mergi fără frică, fiică,/ să fii binecuvântată.// De cauți calea, vei găsi călăuza.// Despre nemărginita putere a diavolului/ știm cu toții părinte.” (Orașul pustiu. Calea inversă)

Suntem deci în fața unei poezii religioase care, prin primele două din cele trei grupaje ce alcătuiesc volumul, protestează vehement împotriva Bisericii însăși, o acuză de manifestări diabolice, de trădarea menirii ei. Autoarea se exprimă în acest sens și explicit, în Cuvântul înainte și în Epilogul volumului, prin care își expune bună parte din motivația demersului său. Prin ele mai ales, cartea ajunge la inflație explicitară, concretizată uneori și în interogațiile retorice din poezii. Pe de altă parte însă, tocmai dezlănțuirea nădufului, similară celei a reformatorilor, dă contur traumei imense ce-i stă în fundal: descoperirea diavolului deghizat în duhovnic și moartea mamei, relaționată tocmai de intervenția „preoțească” („Boala ta vine dintr-un cer negru/ în care ucigașii se revendică sfinți.// Pe urmele lui merg mulți, se pregătesc cu toții de moarte.// Ca tine, mamă!” (fragment din Poem pentru mama. Troparele amărăciunii). Evidențiază, de asemenea, încrederea în capacitatea poeziei de a revela și împărtăși iubirea, ceea ce descoperea Gheorghe Grigurcu ca fiind atuul volumului anterior.

În altă ordine de idei, am putea spune că poezia din noua carte nu e străină de afinități feministe. E drept, accentul e pus și pe nevoile societății, așa cum le concepe autoarea, conform aderenței sale mistice. Dincolo de trauma individuală e cea a societății. Dar ipostaza răului e masculină, falică, iar victima evidențiată preponderent este feminină – o formă de demascare a misoginismului din lumea teologică. În această direcție se înscrie, mai subtil, și poemul Cântecul despre frumusețe al lui Adam, din care extrag un fragment, întrucât proiectează imnic, la fel ca altele, feminitatea și idealul femeii de a fi admirată și iubită: „Pasul meu de pitic pe marginea lumii/ e nimic față de umărul ei de crin înflorit.// Pe braț poartă o rană – sunt eu sângerând.// Atingându-mă, pe ea o ating; nimicindu-mă, vocea i-o sting.// Rostesc și verbul meu se face mână/ pe coapsa ei./ Râd și râsu-mi devine lumină.// Alerg și cânt și/ e străvezie mirarea feței ei de copil,/ într-o tainică alergare/ prin oasele mele.// Nicio fărâmă din pâinea mea/ nu gust fără ea./ Beau apă, și buzele îi asudă/ pe auzul meu frânt.” Al treilea corpus de poeme (Cântecul despre viață și moarte al Mariei din Magdala) este în linie cuminte, cu creații melancolice și oraculare, fără accente protestatare.

În limbaj retro, cu imaginar și simbolistică teologice, citat și parafrază, concepte tari, cu inserții biografice tutelate mereu de ardoare mistică, de setea de a iubi și de a fi iubită, vocea lirică din ultimul volum al Monicăi Patriche e originală în ansamblul poeziei religioase prin insolitul denunț al deraierii bisericii și prin proclamarea nevoii unei reforme.

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 44-45]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.