Kocsis Francisko – Dopuri de salvat vieţi

Cum am mai scris, Soril Miavoe făcea parte din grupul poeţilor care gravitau în jurul revistei Vatra, ba chiar printre primii şi cei mai bine primiţi şi apreciaţi – asta după o primă epocă de pionierat în care protejaţii „externi” ai revistei au fost Viorica Mereuţă, Mircea Duca, Mara Nicoară –, începând cu 1973-74 şi anii următori, vreo trei-patru la număr, când s-a coagulat grupul, primul despre care se putea spune că reprezintă un anumit spirit, dar extrem de eterogen sub toate celelalte aspecte. A fost, aş putea spune, liderul acceptat al grupului, asta fără să se fi pus vreodată în discuţie o asemenea ipostază. Cred că inclusiv ideea de grup a venit mai târziu, după ce chipurile ne-au fost fixate într-o fotografie şi am fost publicaţi „în grup” în revista Vatra. Chipurile acestea erau, de la stânga la dreapta: Kocsis Francisko, Lazăr Lădariu, Soril Miavoe, Maria Mailat, Hellmut Seiler, Ion Dumbravă, Teodor Borz. Tot în consecinţa oarecum firească a acestui statut, a fost primul care a reuşit să iasă editorial cu volumul Cum să nu la Editura Dacia în 1985, cu o scurtă şi generoasă prefaţă de Laurenţiu Ulici, menită parcă să-l împingă mult în faţă, numai că autorul cărţii, cu totul neaşteptat, a aruncat în urma lui pieptenele anilor de zbateri de până atunci, a apărut pădurea deasă din poveste şi el a dispărut fără să mai dea vreun semn liric.

Dar debutului în volum i-au premers toate „clinciurile” pe care regimul le-a născocit cu diabolică subtilitate ca să frâneze, să tempereze, să înăbuşe fronda firească a junilor creatori, nici Soril Miavoe n-a scăpat de umilitorul debut colectiv rezervat tuturor celor care băteau la porţile editurilor, fiind inclus cu un grupaj modest în Caietul debutanţilor pe anul 1980, volum tipărit în 1983, reunind caietele pe doi ani, 1980-81, deci la trei ani după ce a fost selectat, în fapt „refuzat”, respins de la „normalul” de a debuta cu o carte individuală. Poemele din Caiet vor intra ulterior în volumul prim, dar trebuie să ne imaginăm cât de puternic macină un debut amânat cel puţin zece ani. (O listă de „refuzaţi”, colegii de an ai lui Soril, este extrem de grăitoare: Romulus Bucur, Daniel Corbu, Simona-Grazia Dima, Ion Bogdan-Lefter, George Luca, Călin Vlasie. La fel şi lista celor din 1981: Liviu Antonesei, Nicolae Băciuţ, Gellu Dorian, Alexandru Dohi, Ion Dumbravă, Traian Ştef, Andrei Zanca.) Dar numeroasele piedici puse n-au împiedicat apariţia multor cărţi ale unor autori de care nu mai ştie nimeni, oportunişti care cunoşteau scurtăturile, ştiau să-şi promoveze interesele, dar astfel de abilităţi n-au reuşit niciodată să suplinească fibra tare a celor cu chemare pentru litere.

Din prefaţa lui Ulici desprindem că Miavoe ar fi un poet „al clarităţii poliedrice”, prin care criticul înţelegea, mai în faţă de orice, textul şlefuit, lucrat, epurat de balastul de expresii, semn al inteligenţei, al exigenţei, al puterii „de a reverbera limpezimea într-un şir de ipostaze-ecou, fiecare cu semnificaţia ei, fiecare limpede, iar toate împreună fixând, prin pura însumare, o imago mundi nu mai puţin clară, al cărei înţeles se constituie de cele mai multe ori în aria imperativului moral şi al cărei sens poetic decurge în principal dintr-o remarcabilă adecvare a imaginaţiei producătoare de asociaţii surprinzătoare la gândirea logică, nicicând suspendată în favoarea inspiraţiei” – observaţie la care s-ar putea aplica foarte puţine retuşuri şi după trecerea atâtor ani, poate ar trebui strunit numai imperativul despre care vorbea criticul, acela nu era chiar atât de drastic, cu toate că nu se poate să nu remarci chiar de la primele poezii o oarecare înclinaţie de a judeca lumea şi datele ei în chip maniheist. Altceva cu care astăzi nu mai pot să fiu de acord – şi nu-mi amintesc dacă am fost vreodată – este aşezarea discursului liric sub acelaşi clopot de rezonanţă cu Matei Vişniec, pentru mine înrudirea cu Ion Mureşan este mult mai evidentă, pentru dovedirea acestei afinităţi ar fi de ajuns să amintesc numai două titluri: O amintire a prezentului şi Zăpadă, amândouă din acest prim volum.

În urmă cu câţiva ani, când proiectul unei istorii a poeziei mureşene încă nu fusese abandonat (sau amânat, cum am aflat de curând chiar de la el), Al. Cistelecan creiona pe baza aceluiaşi volum un portret mult mai sugestiv, cu linii de maestru grafician, lăsând la locul lor câteva tuşe surprinse de Radu G. Ţeposu, printre ele „cinismul teatral şi histrionic“, şi, ca notă proprie, „amestecul de tandreţe şi sarcasm, de candoare şi extravaganţă“, la care ţine să adauge o fină continuare de nuanţă, că e un „amestec pe care poetul îl mai şi greşeşte din cauza unor elanuri de grandilocvenţă”. Dar criticul sesizează şi resortul care declanşează la nivelul textului deplasările spre spectrul roşu al discursului: „poetul nu vrea, de fapt, să se dezică de conţinutul propriu-zis din spusele emfatice, ci doar să-l treacă graniţa prin relativizare, se mai întâmplă ca operaţia de depresurizare ironică să nu elimine tot patetismul. Ba chiar să nu-l afecteze deloc, în ciuda dispozitivului de exageraţiuni retorice menit să-l facă rezonabil şi simpatic prin caricarea aluzivă”. Fie că e un act conştient repetat, comprehensiv şi generator de sensuri, fie că este unul spontan, tentaţia lui Soril Miavoe de a împinge un sentimentalism nereţinut şi asumat spre ritualizare aduce mai curând cu ceea ce în teatru se numeşte joc de rol, da, poetul îşi joacă rolul şi îşi scrie monologul cu sentimentul că nu poţi ajunge la captatio benevolentiae fără să rişti câte un accent mai acut, câte un gest mai agresiv, câte un cuvânt mai strident, chiar patetic. Însă este cel mai autentic, cel mai neprefăcut joc cu putinţă, jocul de a arătarea sinelui. Cu toate riscurile asumate. În consecinţă, rezultă „o poezie de mici scenarii, un fel de montaj de clipe afective contrariate”, cum spune Cistelecan în amintitul articol apărut în Cultura.

O altă prezenţă editorială, care nu i se datorează, dar este bine s-o semnalăm, este includerea în antologia Dirijabilul de hârtie, o selecţie din poezia publicată de revista Vatra între 1971 şi 2011.

Primul semn de rupere a tăcerii, după aproape treizeci şi cinci de ani, a fost sfielnicul gest de tatonare, ca o temătoare bătaie la uşă, ca o întoarcere a fiului risipitor, prin care îşi dregea parcă vocea. Căci în urmă cu trei ani a mai publicat un „pliant” căruia i-a şi dat acelaşi titlu, Pliant tipărit pe ambele feţe (Editura Romghid, 2018), ceea ce este un format A3 cu şapte coloane de poezie pe o faţă, tot atâtea pe cealaltă, cu patruzeci şi una de poezii numărate, împăturit în şapte şi în trei pe înălţime, ajungând în final la dimensiunile unei cărţi de joc, pe care nu l-a comentat nimeni, din singurul motiv, cred, că nimeni nu a considerat că ar fi vorba de o carte, ci de un capriciu, deşi cele numărate poezii ar face substanţa unei cărţi de luat aminte.

Şi cu asta ajungem, în fine, la noua carte a lui Miavoe, Dopuri de plută*, care îl readuce în prezentul literar. Primul lucru care trebuie remarcat, dar asta se poate face numai revăzând primul lui volum, este că şi-a regăsit vocea din tinereţe de parcă n-ar fi existat absenţa aceasta prelungă sau de parcă n-ar fi încetat nicio clipă să scrie. Îşi reia lucrul de acolo unde l-a lăsat. Îşi continuă temele, registrele, trăirile, emoţiile, habitudinile. Se poate sesiza doar o diferenţă de ton, mai temperat, mai matur, şi o diminuare a dispoziţiei ludice, raportul lor de preponderenţă reflectând un alt nivel al percepţiilor şi un alt grad de însuşire, prelucrare şi atitudine, în care experienţa şi inteligenţa impun parcă un set de rigori. Poetul este o personalitate dihotomică, potrivită în tiparul pe care îl defineşte Daniel Goleman pentru tipul uman caracterizat de inteligenţa emoţională. Cele două componente, cea raţională şi cea emoţională, intelectul şi afectivul îi asigură individului o cunoaştere echilibrată a propriei persoane şi a mediului în care relaţionează, emoţia, sensibilitatea fiind ferventul care canalizează şi determină lucrătura raţiunii. Adică judecata este provocată de stimulii emoţionali, niciodată nu-şi este sieşi suficientă şi nu domină existenţa afectivă. Conştientizarea propriilor emoţii şi identificarea, cunoaşterea generatoarelor este prima preocupare a fiinţei sensibile. Poezia lui Soril Miavoe oferă la tot pasul exemple care susţin această conştientizare: „durerea, ca să nu doară,/ împinge-arcuşul pe vioară” (Viorist stradal, p. 29), „inima mi se topi şi curse,/ albia pe care o făcu era atât de adâncă/ şi de lată/ încât se făcea plutărit pe ea”(Plutărit, p. 65), „tu făceai vitejeşte surfing/ între un suspin şi altul” (Pilu, p. 68), „Mi s-a părut că în suflet,/ acolo, departe/ aud un tropot sau poate chiar o descălecare” (Năluciri, p. 12), dar mai elocvent decât oricâte frânturi este un poem a cărui citare nu mi se pare un abuz: „Atât de tare s-a bucurat că am privit-o/ de parcă i-aş fi dăruit o vioară/ la care ea putea să cânte/ pentru prima oară.// Atât de tare s-a bucurat că am luat-o de mână/ de parcă i-aş fi spus: trenul acesta este al tău/ şi poţi călători cu el o săptămână/ pe orice traseu.// Atât de tare s-a bucurat apoi când am sărutat-o/ de parcă i-aş fi luat de pe umeri o piatră de moară/ şi i-aş fi spus: de aici mai departe o duc eu,/ tu du-te şi zboară” (Despre orfelină, p. 28). Este o fire asociativă, un observator plin de empatie, capabil de acţiune etică şi neţărmurită compasiune, aceste trăsături nelipsindu-i nici noului volum, aşa cum sunt strânse în versurile unui poem cu sonorităţi de descânt, Lecţia de geografie (p. 89): „Dateşul e un covor ţesut dintr-un număr de case,/ unele acoperite cu ţigle,/ altele cu fir împletit cu mătase//… un covoraş împletit din flori şi tăciune/ pe care însuşi Mântuitorul a îngenunchiat/ să spună pentru toţi o rugăciune”. Nostalgia care adie cu sunet lin în poemul acesta este lăsată să se amplifice până la murmur în poezia Acasă (p. 93): „Pe uliţe nu mai e nimeni/ din cei pe care i-am lăsat,/ cu toţii s-au făcut pădure/ şi-acum se-ntorc copaci în sat/… căci fiecare vrea să vadă/ ce om trăieşte-n casa lui”. Este sentimentul care şterge toate gesturile exterioare, nu ni se descrie nici întoarcerea ritualică, ci numai covârşitorul simţământ care împinge într-un fundal îndepărtat şi neclar cadrul fizic, focalizând întreaga lumină pe imaginile evocate. Sigur că trăirea evocatorului este copleşitoare, de aceea şi reuşeşte să încarce vehiculul expresiv cu tensiunea care face posibilă o epifanie. Pe un astfel de fond emotiv vin să se aşeze impresiile care declanşează trăirea şi caută să fixeze în expresie micile iluminări care fac lumea inteligibilă, mai cu seamă după ce ea a luat forma tiparului poetic. Pentru orice inteligenţă emoţională, arta este un principal mijloc de cunoaştere a lumii, de stabilire a coordonatelor de raportarea la ea, dar mai cu seamă de dobândire a armoniei lăuntrice, singura hotărâtoare în faţa asaltului necruţător al banalului cotidian.

Pe ici, pe colo, se pot simţi şi adieri de ironie fină, ca în Hooopa! (p. 76), Ştim că vom merge în rai (p. 46), Zaţ (p. 78), Poezia modernă e ca o (p. 36), dar ironia vrea să funcţioneze numai ca un contrapunct, de aceea se şi topeşte în multe locuri în tonurile domoale ale poeziei fără să facă prea mult zgomot, făcându-şi auzit chicotitul doar la o lectură atentă şi reluată uneori acolo unde textul contrariază. Ironia lui Soril nu-i pentru cititor, ci pentru sine, pentru o situaţie, un context şi nu ţine să funcţioneze nici ca sancţiune etică. Are, în schimb, o bună doză de astuţie intelectuală şi se împacă de minune cu bonomia peste tot afişată.

Singura translaţie majoră în poezia lui Soril s-a produs pe scala percepţiei temporale. Dacă în poezia de tinereţe timpul nu avea decât rost de reper, de situare în arealul existenţial şi de exagerări în jocurile drăgăstoase, în poezia de acum primeşte pe alocuri semnificaţii dramatice. Chiar poezia care deschide volumul, Altădată timpul (p. 7) ne spune pe detalii povestea acelui timp care „se diviza în zile, ore şi minute doar/ pentru a şti eu când să merg undeva”, unul care n-ar fi putut avea margini „decât în mintea bolnavă a unora”; ei bine, timpul acela care părea atunci „de piatră”, timpul despre care poetul n-ar „fi putut crede că se va fărâma vreodată”, unul atât de monolitic încât „nu s-ar fi putut transforma în oale şi ulcele”, ei da, timpul acela care îi dădea tinereţii superba aroganţă, datul cu tifla, ei da, timpul acela „a lucrat de zor/ sub nobilele mele veşminte” spune senin poetul. Tot despre timpul „urât” citim şi în următoarele două poeme, Mărturisiri (p. 8): „Nu de moarte mi-e frică/ ci de murire,/ de încetineala cu care rămâne clepsidra ce sunt/ fără fire”, şi Cum să nu (p. 9): „M-afund în bătrâneţe ca-n ocean”. Pe nesimţite – vorba vine –, timpul a deschis o falie în universul lăuntric, aceea peste care nu se poate trece decât într-un singur fel. De multe ori i se spune pe nume, dar parcă e mai simplu să-i sugerezi existenţa prin imagini: „Nu-mi vine să cred că tu locuieşti acum/ în trupul acesta/ ascuns după atâtea riduri/ în spatele acareturilor căzute într-o rână” (Acareturi, p. 21), dar când simţi că e chiar pe urmele tale, nu mai eziţi sau, dimpotrivă, te grăbeşti să dai glas realităţii: „Este o clipă, mică, una singură/ în care îţi dai seama că tinereţea a trecut/ şi în aceeaşi încăpere a clipei, în aceeaşi/ fulgerare de timp vezi că moartea e pe urmele tale” (Mă uit pe rug în jos, p. 56). Este tot o abilitate a inteligenţei emoţionale de a face profunde incizii intrapersonale prin care conştientizează starea proprie, nu neapărat cu resemnare, dar cu o lucidă împăcare şi un şuvoi de melancolie.

Între prima carte de poezie a lui Soril şi a doua nu există decât diferenţe minore de limbaj şi arhitectură lirică, se simte însă cu acuitate că de la una la cealaltă se întinde o viaţă de om.

____________

* Soril Miavoe: Dopuri de plută, Editura Rocart, Bucureşti, 2021.

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 46-48]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.